Tag Archives: zâmbet

O toamnă splendidă în imagini

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame

Omul de pe lună

487073_497202673633413_1356618875_nVântul sufla cu putere, plimbându-se printre ruinele unui oraș ce cândva a fost leagănul a mii de oameni. Astăzi însă, umbrele mari și sumbre ale clădirilor, dar mai ales al marelui palat, se conturau pe cer ca pe o pânză albastră, cu mii de puncte sclipitoare. Nu se vedea lumină nicăieri, și totuși ceva o făcea să creadă că acest loc nu este tocmai părăsit; multe povești despre nopțile reci în sânul ruinelor menționează o lumină palidă, slabă, dar persistentă.

Tânăra privea orizontul întunecat. Nu simțea frigul, foamea, rafalele de vânt ce-i aruncau frunze uscate în părul bogat, negru, a cărui culoare se confunda cu cea a pământului, făcând-o să pară un tot întreg cu solul moale, mirosind a viermi. Aștepta.

Vântul a mai urlat puțin, după care își găsi un culcuș undeva într-o casă din orașul părăsit. Totul în jur a devenit tăcut, ca un mormânt în care morții demult s-au prefăcut în viermi. Dar ea aștepta, aștepta ceva special, ceva ce va face acea noapte diferită de nopțile întunecate din țara ei, nopțile care, pe nesimțite, au devenit și zile.

A început să se lumineze. Era luna, frumoasa lună, a cărei chip oamenii din țara ei nu l-au mai văzut de ani buni; cei bătrâni au murit, visând la ea, alții s-au născut și nici nu i-au cunoscut chipul. Dar cei mai mulți tânjeau după imaginea ei, blândețea și lumina roșiatică, ce cobora ca un văl asupra orașului viu, care acum era doar o schiță pe fundalul pământului.

Se auzi un șuierat lung, de parcă cineva uitase un fluier undeva printre stânci, undeva unde vântul se joacă necontenit; dar acesta dormea, iar șuieratul… făptura își ridică capul de pe genunchi și privi luna, care o privi la rândul său. Dar… era ceva în chipul ei, ceva atât de uman și atât de apropiat ființa ce stătea pe pământ. Brusc, lumina lunii deveni puternică, orbind-o. Iar după ce a deschis ochii, a întunericul îi înconjura ființa, luna dispăruse, iar noapte deveni mai întunecată și mai eternă ca niciodată. Ceva era diferit; alături de ea, simți prezența unui alt om.

-Să nu îți fie frică.

-Nu îmi este.

-E bine. Să nu îți fie frică, nu vreau să te rănesc.

-Tu? Să mă rănești? Nu cred că ai avea cum.

-Ai dreptate, tânără luptătoare.

-Cine ești?

-Eu? Eu sunt omul de pe lună.

-Ești unul dintre zeii străvechi?

-Numele meu nu l-ai auzit niciodată.

-Deci nu ești de aici… de ce ai coborât?

-Pentru că poporul tău este interesant. Mai ales acum, în clipele întunecate ale regatului.

-De unde știi? Poporul meu nu a văzut luna de foarte mult timp…

-Ce naivă ești, tânără Semira! Crezi că ești singura care se transformă în umbră ca să scape din împărăția de jos, și să vină să admire lumina casei mele?

-Îmi cunoști numele?

-Sunt un zeu, un zeu pe care îl admiri deseori, fără să știi; voiam să aflu numele tău.

-De ce?

-Pentru că în ochii tăi se citește cea mai dureroasă disperare; rar întâlnești ochi atât de expresivi.

Pentru o clipă, se așternuse o liniște caldă, ca o briză, peste cele două umbre în noapte. Semira simți cum o lacrimă, de foarte mult timp ținută captivă în adâncul sufletului ei sparse cupola în care era încarcerată, croindu-și drumul pe obrazul fin, rece al fetei. Umbra omului de pe lună – căci în întuneric, trăsăturile sale erau de nedestins – luă fața Semirei în palme, privind-o foarte atent.

Ai mâinile calde; mă așteptam… căci luna…

-Credeai că sunt rece? Umbra a îmbrățișat-o, iar ea nu a mai simțit frigul, doar lacrima ce i s-a oprit pe obraz și mâinile lui mângâindu-i părul și spatele, ușor, ca o adiere de vânt. Nu am cum să fiu rece, Semira; reci sunt doar oamenii tăi, căci inimi mai înghețate nu am întâlnit. Dar nu plânge, copila mea.

Semira îl privi în ochi, dar văzu doar două umbre mai întunecate decât noaptea; știa că o privea fix, continuând să o îmbrățișeze.

-Vreau să plec.

-Timpul tău aici nu s-a terminat încă ; ai de făcut atâtea lucruri… și abia atunci vei putea pleca. Pământul nu te poate lăsa să pleci. Durerea este și ea trecătoare, copilă. Dar privește-mă, privește-mă ca înainte pe furiș, în nopțile reci, când își vine să plângi. Căci voi fi mereu aici, aproape, lângă tine. Umbra o îmbrățișă mai strâns, iar într-o clipă dispăru, lăsând o șoaptă în urechea stângă. Te-am așteptat de când lumea ta abia a început să apară; te voi aștepta în continuare, căci nu vei fi singură, niciodată, niciodată…

În liniștea nopții, trezită ca dintr-un somn, tânăra privi cerul. Nimic. Luna se ascunse după cupola palatului, vântul a început să sufle din nou cu putere, făcând frunzele uscate să galopeze printre ruinele orașului. În jur, nicio lumină, nicio suflare vie; doar întuneric și sentimentul că o pereche d buze calde i-au atins fruntea.

Zâmbi.

Sursă imagine: tumblr, autor neidentificat.


Cartea I: Unde cântă vântul (I)

aaaabbbb_by_realitydream-d78zsnz

I.

Drumul mai făcea odată la stânga și se sfârșea. A ajuns la destinație.

Un apus roșu, colorând cerul abia albastru, inunda timid lumea ce se întindea în fața sa. Pădurea, verde încă, fremătând, lăsă să-i scape un oftat. Un stol de păsări gălăgioase își luară zborul spre inima pădurii, pentru a-și găsi un culcuș la noapte. În jur, liniște. Lanul de grâu se unduia ușor în bătaia vântului. Casa mică, din lemn vechi, se pregătea și ea de adâncirea în somn. Dar în noaptea asta nu va dormi; în noaptea asta, mica locuință sihastră va fi vizitată de un oaspete neașteptat.

O bătrână cerbidă, cu pielea cenușie, părul aspru, strâns neglijent la spate, a deschis ușa șopronului de alături, într-o mână ținând o căldare, în cealaltă – un ulcior și o cârpă. Se apropie de animalul ce stătea într-un colț, rumegând iarbă, și se apucă să-i spele ugerul, ștergându-l cu prosopul. După care, apropie căldarea de animal și începu să-l mulgă, adâncită în gândurile ei. O umbră în lumina soarelui ce apunea o făcu să tresară; nu aștepta pe nimeni, iar în locurile acestea pustii nu se aventurează nimeni…

Umbra nu se mișcă până ce bătrâna nu-și termină treaba. Se șterse pe mâini și se întoarse spre ușă; și-a dat seama cine e, dar surpriza nu-i fu mai mică când o văzu; trecu ceva timp.

-Uite cine a venit la mine la apus de soare, zâmbi oarecum răutăcios. Trebuia să mă anunți cumva, pregăteam o masă pe cinste!

Umbra s-a dat la o parte, lăsând bătrâna să treacă. Aceasta îi făcu semn cu capul să o urmeze, și cele două umbre în apus intraseră în casă. La lumina focului, noul venit și-a dat jos gluga neagră, descoperind un chip pe care bătrâna îl recunoscu înainte să-l vadă.

În mijlocul încăperii sărăcăcioase stătea o elfidă de o vârstă fragedă, deși pe chip i se citeau niște ani pe care nu i-a trăit niciodată. Părea prea matură pentru vârsta ei; nimic din vioiciunea fetelor tinere, numai bune de sărutat, nu se găsea în acea făptură îmbătrânită prea devreme. Părul negru, des, dat pe spate, prins într-o împletitură tipică elfizilor, îi ajungea până la genunchi. Fruntea ei lată, de un alb mat, contrasta cu nuanța părului și a ochilor, la fel de negri, un lucru total neobișnuit pentru rasa ei. Aceștea erau mici și oarecum răutăcioși, cu o licărire ce aducea a nebunie. Gura la fel de mică, cu buze subțiri și prea roșii, confirmau răutatea din ochi. Totuși, nasul ei ascuțit și potrivit îi conferea un aer de guvernantă. Dar în ansamblu, noua venită avea un chip nici plăcut, nici antipatic; inspira puțină frică și contrastul dintre culori, cât și culorile în sine, atipice elfizilor, nu o făceau un chip ușor de uitat. De sub capot, se ivi o făptură înaltă, cu un corp suplu, dar nu de doamnă de la curte, ci mai degrabă un caracter genetic, tipic în general rasei ei. Era mai înaltă decât femeile elfide, dar avea un corp plăcut, oarecum ascuțit, fiind într-o armonie perfectă cu nasul și mai puțin cu buzele. Elfida își aruncă capotul pe un scaun, dezvăluind o talie înconjurată de o curea lată, maronie, a cărei rost era să prindă o fustă lungă, neagră cu modele aurii, ce-i cădea liberă până la glezne. Bluza albă, cu modele roșii la gulerul strâns pe gât și la mânicile lungi, bufante, demonstrau că tânăra într-adevăr este guvernantă.

Bătrâna făcea focul, în timp ce tânăra vizitatoare se așeză comod pe scaun. Din mantoul ei negru se vedea ieșind un mâner de ceva, cu neputință de identificat. Când termină cu focul, bătrâna aranjă masa, scoase niște pâine neagră, o bucată de cașcaval și turnă laptele aromat și cald în două cești de lut.

-Cred că ți-e foame, Anahita; dar altceva nu am ce-ți oferi, dacă mă anunțai că vii…

-Nu aveam cum, Sekhmet. Nu trebuie să se știe că am fost aici…

Bătrâna o privi pe tânără, a cărei companie îi fu plăcută acum mai mulți ani, când femeia din fața ei era doar o copilă, pe chipul căreia înflorea cândva zâmbetul. Acum, totul s-a transformat într-o răceală calculată, lipsită de ceva viu. Ar fi examinat-o mai mult, dacă Anahita nu și-ar fi terminat cina.

-Cam pusitiu pe aici; de când au plecat…?

Bătrâna oftă; pe lângă Anahita, în curtea ei, cândva plină de iarbă verde și de mișcare, mai alergau alte două copile. Dar vremurile acelea au trecut demult…

– De ceva timp, dar simt de parcă s-ar fi întâmplat acum o eternitate… mai știi ceva de ele?

Anahita tăcu. Sigur știa ceva, dar nu voia să-i spună bătrânei. După o clipă de tăcere, se întoarse spre cerbidă, trecând la motivul vizitei sale:

– Pădurea nu este liniștită, Sekhmet; o simt cum geme, cum mă cheamă… O aud în vise, o văd cum îmi arată acel drum, din nou și din nou, mă cheamă să-l parcurg din nou; uneori, aud vocea ei, și mă trezesc cu gândul că vrea ceva de la mine. Sekhmet, pădurea mă cheamă; ce vrea acea pădure întunecată de la mine?

878c704188c8efb167b3017c3c9b9ede-d3hmhkbSekhmet tăcea. Pe chipul ei se așternu o umbră rău prevestitoare. Pădurea Nopții, acea monstruoasă forță din est, a cărei existență dăinuie în mintea răvășită a elfidei , nu prevestea nimic bun.

-Zi-mi, bătrână Sekhmet, dacă nu am uitat eu – și, scoțându-și din sân un medalion roșu, sferic, plin de ghimpi – el este cauza?

Sekhmet privi acea bucată de materie cu ochii uimiți:

– Fructul lui Cronobog? Dar, cum?

Anahita îl ascunse înapoi, după care își îndreptă privirea spre geamul negru, căutând parcă ceva în zare. Și-a rezemat bărbia într-o palmă și privind spre acel întuneric neînțeles, vorbi încet, de parcă nu se adresa nimănui.

-Știi povestea celor trei surori?

Sekhmet nu se aștepta la o astfel de întrebare; o privi nedumerit.

-Povestea celor trei surori? Nu, nu am auzit de ea…

Anahita zâmbi amar.

-Sigur nu o știi, dar va ieși la iveală cândva, când… în fine.

Și își începu povestirea cu o voce calmă, făcând pauze scurte, continuând să privească în neantul de dincolo de sticla ferestrei.

Sursă imagini: 1. aaaabbbb de Realitydream; 2 autoare Sakimichan, pe Deviantart.


Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (II) – Serenizii

tumblr_mjz2101Bne1qhttpto3_500Urmă o pauză de tăcere, timp în care grifonidul își aprinse o țigară. Copiii începură să vorbească între ei. Țigara se termină, iar maestrul își reluă povestea:

Imensul cimitir al meduzinilor a fost creația serenizilor, poporul vecin, al cărui pământ era acoperit de ghețari și frig și vânturi ce nu mai continuau să înghețe sufletul. Dar serenizii, un popor înalt de statură, cu pielea de un galben pal, mâini firave, chip cu trăsături reci, ochi gri și părul deseori alb, erau creația lui Eerio, un zeu străvechi, pe care nu l-a văzut niciun suflet.

Eerio se stabilise într-un ținut cândva total pustiu, unde doar vântul își găsise loc de existență. Fiind un zeu cu gânduri sumbre, și dorindu-și din răsputeri singurătatea, Eerio se asigură că nicio formă de viață nu-l va deranja vreodată: a creat o barieră din gheață, a dat naștere la cele mai reci vânturi, a ascuns soarele după o cupolă de gheață aproape transparentă și crease propria Viață, serenizii, după care își construi un castel de cristal, fără uși, dar fără acoperiș, unde se găsește și astăzi. Nu se știe dacă e mort, dacă e viu, dacă se mai află pe tărâmul serenizior. Aceștia nu știu cum arată, iar palatul de cristal este singura dovadă al existenței zeului.

Poporul gheții, cum i s-a spus, seamănă foarte mult cu zeitatea lor. Cruzi, egoiști și reci, aproape lipsiți de sentimente, serenizii se considerau cea mai înaltă și evoluată formă de Viață; deși frumoși, impozanți, acestora le lipsea ceva – setea de cunoaștere, astfel încât zilele lor treceau sub cupola de gheață fără a le aduce nimic nou.

În timpul unui solstițiu, în sânul unei familii nobile se născuse un copil diferit: deși avea pielea de un galben pal, părul său emana lumini verzi, întunecate, asemănătoare mlaștinilor în amurg. Văzând acest lucru drept un blestem din partea zeului, părinții și-au numit fiica, căci era o fetiță, Phyllida, pe care au încercat să o apropie de Eerio, lăsând-o deseori pe treptele palatului fără uși. Crescând mai mare, serenida se simțea din ce în ce mai nefericită; evitată de familie, izolată de alți copii, privită cu dezgust de maturi, aceasta își petrecea timpul în preajma castelului. Când împlini 15 ani, Phyllida găsi o crăpătură în zidu ce înconjura castelul lui Eerio. Mânată de curiozitate, spre surprinderea sa, serenida găsi că dincolo de zid nu mai exista gheață; vânturile erau mai calde, iar pământul avea culoarea părului ei – un verde închis. În depărtare, se vedeau niște case de o formă pe care nu o cunoștea. Acesta era regatul lui Diphda, un tărâm necunoscut serenizilor. Phyllida a fost sfârșitul meduzinilor”.

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto5_500Printre copii s-a auzit un murmur, iar maestrul a decis să-și aprindă o a doua țigară. Un elfid mic, cu ochii de culoarea mării, se apropie de maestru:

– De ce Phyllida a fost sfârșitul meduzinilor?

Caylus îl privi cu un zâmbet. Întrebarea a atras atenția celorlalți copii, care și-au îndreptat toată atenția spre bătrân. Grifonidul își stinse țigara.

– Se presupune că Phyllida s-a îndrăgostit de un meduzin, iar escapadele ei și lipsa de pe treptele palatului i-au trezit curiozitatea serenizilor de atunci. În unele scrieri vechi se vorbește despre un copil, rodul iubirii unei serenide și a unui meduzin, a cărui viață era sortită să se sfârșească înainte de a se naște. Serenizii, care sunt un popor ce se consideră elitist, nu puteau admite ca unul dintre ei să se cupleze cu o altă formă de Viață. Ca să păstreze copilul, Phyllida a fost pusă în fața alegerii: fie moare, și ea și copilul, fie trădează secretul meduzinilor în schimbul vieții. Ce a făcut Phyllida a fost îngrozitor: a povestit serenizilor despre marele biblioteci și arhive din mlaștini, iar serenizii de la curte, vanitoși și egoiști, au decis să pună mâna pe toate cunoștințele poporului vecin. Nu se știe cum anume, dacă de capul lor, sau cu ajutorul zeului Eerio, dar serenizii au reușit să-și creeze o armată care distruse o parte din zidul de gheață și se năpusti peste meduzini. Deși Phyllida, năpădită de remușcări, își înștiință soțul despre ce urmează să i se întâmple, meduzinii nu au reușit să facă față: poporul lui Eerio i-a distrus, i-a furat tezaurul, aflat în mii și mii de foi de hârtie, înțelepciune adunată de foarte mult timp. După ce totul a fost dus în țara lor de gheață, bibliotecile arse, arhivele prădate, serenizii nu s-au ținut de cuvânt, ucigând copilul Phyllidei.

Se spune că serenida, distrusă de durere și plină de regrete, a plecat pentru totdeauna din țara sa. Printre mlaștini, au început să apară morminte, din ce în ce mai multe; nu se știe dacă serenida a reușit vreodată să înmormânteze toți meduzinii, însă singurătatea, durerea și munca de gropar a fost răsplata copilului nedorit al serenizilor.

– Și atunci de ce se spune despre meduzini că intrarea spre pământul lor e dispărută?

Copilul îi plăcu bătrânului maestru; era interesat de povestea lui, fascinat chiar, dornic să afle fiecare detaliu.

 – După masacru, serenizii, aflându-se în posesia a cantități uriașe de cunoștințe, au decis să sigileze intrarea spre pământurile Diphdei, pentru a evita existența unei reîntoarceri sau reînvieri a poporului. Erau singurii vecini ai meduzinilor, iar intrarea spre tărâmul lor, spărtura în peretele de gheață, a fost sigilată prin magie. În tomul meu vechi nu scrie, dar Eerio le-a dăruit serenizilor de viță nobilă puterea de a stăpâni lumina, care deseori a fost folosită în scopuri egoiste,inumane, din punctul de vedere a altor forme de Viață.

O clipă de tăcere se așternu peste grupul de copii. Caylus închise tomul. Ridică privirea spre cer, încercă să numere câteva stele, să observe strălucirea la latele câteva.

– Este târziu, rosti. E timpul să mergeți la culcare, copii.

– Și povestea? A întrebat o grifonidă mică, cu ochii împăienjeniți de somn.

– Mâine micuța mea, mâine. Ne vom întâlni tot aici, în acest loc, să continui povestea. Dar acum, e timpul pentru somn.

În noaptea caldă, stelele continuau să cadă, lăsând urme triste, sângerii. Țigara maestrului se transformă în scrum, lăsând un miros plăcut, abia perceptibil, de flori necunoscute.

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat.

Iubește fiecare clipă petrecută cu tine

Victor NizovtsevPentru că tu, și doar tu poți aprecia adevărata valoare a tăcerii care se instaurează în interiorul tău.

Mi-a fost frică. Mi-a fost frică atunci când din lumea mea interioară a dispărut o entitate. Când se întâmpla ceva și era singura căreia puteam să-i împărtășesc acea impresie – atunci îmi dădeam seama că nu mai este; și gândul meu rămânea suspendat în aer. Dar pe parcurs, m-am obișnuit cu faptul că entitatea a dispărut pentru totdeauna. Nu subit, nu dureros, nu nimic: a fost o decizie corectă. Chiar dacă uneori îi simt lipsa, înțeleg că așa e mai bine pentru mine. Da, pentru mine. Pentru că a existat prea mult ”noi”, care a însemnat de fapt ”eu” și cam atât.

Mi-a fost frică atunci când am pierdut acea entitate pe care o credeam că e ultimul puzzle ce completează tabloul fericirii mele. M-am înșelat, m-am înșelat prea mult timp; am trăit într-o iluzie pe care consideram că o pot transforma în adevăr atâta timp cât muncesc din greu; dar entitatea din lumea mea era străină de gândurile mele, străină de aspirațiile mele, străină de suflet, chip, gând, de tot. Iar eu nu am observat decât târziu de tot, când mi-am exprimat temerea și am primit un răspuns afirmativ. Și atunci s-a rupt firul…

De fapt, nu s-a rupt nimic. Mă trezesc în fiecare dimineață cu gânduri noi, frumoase. Sunt înconjurată de oameni dragi, care mă fac să râd. Citesc cărți savuroase, pe care entitatea nu ar fi în stare să le înțeleagă – ce existență absurdă! Iar golul din interiorul meu… e doar un gol inventat, pentru dramă. Știu prea bine că interiorul meu nu poate fi gol; în cutia toracică se află inima,plămânii, diafragmul; în abdomen, aparatul digestiv, reproducător, excretor. Am învâțat toate astea pe piese, piese scoase de la formol, mirosind oribil și având culori prea puțin naturale; le-am văzut topografiate pe corpul unui animal, unde nu exista loc pentru ”gol”. Corpul uman – și animal – e construit inteligent, nimic în plus, nimic în minus. Așa că nu are cum să existe un gol în interiorul  meu.

Iar când am realizat asta, parcă totul a devenit mai clar. Fără dramă, fără resentimente, fără remușcări, entitatea a dispărut din capul meu. Sunt gânduri pe care nu le pot împărtăși altor oameni; sunt impresii pe care nu le-aș putea exprima în cuvinte, sau idei pe care nu le pot spune oricui, datorită statutului de ”tabu” ale acestora; dar nu-i nimic, căci cum spunea Camus, ”Un om este și mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere decât prin cele pe care le spune”.

Gândurile mele se acumulează undeva, în mintea mea, la fel ca și tăcerile, strigătele, zâmbetele, emoțiile în general; pentru că știu că voi întâlni, într-o zi, un om ( nu o entitate!) care mă va asculta cu plăcere, care îmi va împărtăși pasiunile sau cel puțin le va înțelege și încuraja.

Adevărul este că niciodată nu poți fi ”gol” : ai pasiuni, ai prieteni, ai lumea frumoasă ce te înconjoară. Și liniștea din interiorul tău… învață să o îndrăgești, să-i vezi culorile, să-i percepi chipul, să vezi cât de mult îți seamănă. Și atunci când o vei îndrăgi, ea îți va dărui cele mai frumoase clipe de pace sufletească.


Cele trei iluzii

Ophelia by DormiensvigilaÎmi imaginez că pășesc pe iarba moale, proaspătă, rece de la roua din dimineața aceasta. Părul lins de sarea mării, degetele înghețate, buzele rozalii, acoperite de o crustă de gheață prea timpurie. Mă apropii de oglinda cu trei imagini: chipul meu se reflectă atât de diferit în fiecare dintre suprafețele opace încât nu știu care este acela adevărat….

Din prima oglindă, mă privesc o pereche de ochi albaștri și reci. Sprâncene agresiv arcuite, nasul ascuțit, buzele mici și subțiri; totul înrămat într-o față ovală, cenușie, plină de urme ale timpului. Părul grizonant, pieptănat pe spate, aruncat cu neglijență peste vesta neagră îmi arată o femeie singură, al cărei timp se apropie de sfârșit. Gura mică schițează un zâmbet, unul batjocuritor, sarcastic, crud. Ce vrea să-mi spună? Încerc să privesc de după chipul ei. Uite acolo, o casă de țară, cu acoperișul risipindu-se în mii de bucăți. Alături, o javră ce stă culcată la pământ… oare mai respiră? Lângă picioarele uscațive ale ființei, o piatră gri, spălată de ploi. Un mormânt, evident. Dar nicio floare, nicio lacrimă, niciun fir de iarbă nu a atins piatra rece. Și știu de ce: inima ființei cu ochii albaștri este rece. Rece, singură, nemângâiată. Ascunsă de orice clipă a prezentului, o inimă ce a trăit și continuă să trăiască într-o oglindă fără suflet.

Din a doua oglindă, mă întâmpină doi ochi verzi, ca iarba din mai. Sprâncene mici, ușor curbate, nas micuț și o gură roșie, ca un tablou, fixată parcă într-un zâmbet vesel, inocent, ce nu se evaporă niciodată de pe acel chip al ei. E o ființă ce-mi place. Își șterge neglijent rochița cu maci violeți de praful drumului. În spatele ei, un câmp plin de spice de grâu; miroase a brutărie, a pâine proaspătă, deși spicele nu sunt coapte deloc, încă alintate de razele calde ale soarelui… oare părul ei bălai miroase așa, a pâine? Căci codițele ei, ca două panglici aurii, flutură pe fundalul cerului albastru, imaculat. Prin oglinda caldă, primăvăratică, aud un râs vesel, lipsit de griji. Ființa mă cheamă spre ea; ființa nu știe că timpul zboară mai repede decât fluturii ce i se așează în păr. Ființa aceasta îmi zâmbește cu subînțeles; nu știu ce vrea să-mi spună.

Din a treia oglindă, acea care mă privește fix în față, se simte un aer rece, apăsător. Nu pot vedea niciun chip, nicio figură concretă; e ca o palitră de culori ce se amestecă, fără a crea o imagine cât de cât clară. Ba nu, mint; începe să se evidențieze un apus… sau un răsărit? Nuanța de roșu este prea confuză ca să pot să-mi dau seama. O mașină, mai mult ca sigur. O figură… ba nu, două. Două figuri îmbrățișate… sau e doar amestecul de culoare și-mi joacă feste? Figurile… sunt iubiți? Sau două suflete rătăcite într-o oglindă magică? Culorile încep din nou să se amestece, dar acea îmbrățișare rămâne neclintită… o iluzie. Nu e dragoste în această oglindă; e o iluzie a iubirii ce pare a fi reală, chiar dacă culorile din jur se schimbă… e dorința figurilor, această iluzie, eternă în spatele unei oglinzi?

Sunet de cioburi sparte. Am închis ochii. Am simțit sarea mării pe buze; gerul iernii pe pleoape; umbra caldă a unui apus pe obraz; soarele arzând în părul meu. În jur, numai cioburi mici de cristale argintii, care păstrează trei imagini ce nu-mi sunt cunoscute. Aș vrea să le refac. Pe toate trei. Chiar dacă-mi voi răni mâinile. Chiar dacă nu voi ști să refac culorile inițiale. Chiar dacă imaginea bătrânii îmi va sfâșia sufletul. Chiar dacă imaginea copilei va adormi undeva în lanul de grâu. Chiar dacă umbra difuză a unui apus (sau răsărit?) nu va mai contura două figuri ce trăiesc o iubire efemeră.

Vreau să revăd acele trei iluzii.


Rețeta unei vieți perfecte

23324_516582451719716_1324452635_n–          Plimbă-ți făptura printr-o grădină plină de mirosuri de primăvară și aripi de păsări mici și enervante;

–          Deschide o carte ce-ți absoarbe toată atenția în filele pline de pete de cerneală;

–          Închide ochii atunci când o umbră încearcă să-ți strice peisajul;

–          Dansează pe melodii ce îți solicită toți mușchii, dansează de parcă ai duce o luptă cu propriile sentimente;

–          Alungă din minte imagini ce-ți trezesc emoții negative;

–          Din când în când, ignoră realitatea;

–          Învață să-ți suprimi accesele de furie și sentimentalismul;

–          Învață lucruri noi;

–          Nu te simți inferior doar pentru că cineva încearcă să îți demonstreze că e superior. Singura persoană față de care ești inferioară ești tu de azi față de tu de mâine;

–          Compania unui animal cu ochi blânzi îți va trezi emoții frumoase;

–          Fii pentru tine însuți cafeaua ce trezește la viață;

–          Indiferența nu strică niciodată;

–          Zâmbetul e cel mai fain ruj posibil.


%d blogeri au apreciat asta: