Tag Archives: sentimente

Fiară fără suflet

66412_515889095098104_1330486453_nAh, cât de mult aș vrea să-ți sfâșii fața! Să-ți rup cu unghia carnea, centimetru cu centimetru, ascultând țipetele de agonie. Ce n-aș da ca să-ți văd disperarea întipărită pe față; toată tristețea și durerea de care e capabil corpul tău, ba chiar mai mult, mai mult de atât. Vreau să-ți vărs pe chip o cantitate  imensă de disperare, pe care să nu o poți suporta, care să ți se infiltreze prin piele, să-ți paraziteze sângele, să fie pompată, încontinuu, prin toată ființa ta, și să nu fii în stare să schimbi ceva; să nu poți scăpa de durerea provocată.

Aș vrea să-ți rup ființa în mii de bucăți, să le arunc cât mai departe una de alta, ca să nu poți suferi ca un tot întreg, ci ca mii de elemente din unul singur, și în disperarea ta, să realizezi că nimeni și nimic nu te poate ajuta, nu te poate elibera de povara propriei tale infirmități.

Aș vrea să te fac să suferi înzecit pentru toate cuvintele aruncate cu neglijență, pentru fiecare gest ca o lovitură de cuțit, pentru fiecare privire înfumurată și egoistă aruncată lumii ce te privește tăcută. Mi-aș dori să îți sfâșii carnea astfel, încât sângele să aibă timp să picure, câte o picătură, una singură, încontinuu, până la sfârșitul timpului. Fiecare picătură să spele fiecare frustrare, fiecare gând rău, fiecare durere, fiecare noapte nedormită, fiecare sentiment ce distruge barierele, sărind în exterior, cu un șuvoi ce distruge tot ce e mai frumos în mine. Dar pe tine, pe tine să te doară înzecit, să vrei să țipi, dar să nu poți; pentru că în primul rând, ți-aș sfâșia corzile vocale, ca singura alinare rămasă, țipătul eliberator, să-ți fie refuzată, imposibilă.

Inspirație și încă ceva:

Anunțuri

Gândacul de Rawi Hage

gandacul copertaÎncă o carte de la Leda,  dar una ce nu mi-a trezit sentimente pozitive sau impresii frumoase. Poate că în realitate, cartea aceasta este una decentă, interesantă, intrigantă pentru cineva; pentru mine, a fost o zi pierdută în zadar.

Gândacul relatează viața unui… gândac, după cum sugerează titlul, dar și după cum se autocaracterizează personajul-narator, numele său nefiind pronunțat niciodată. Acesta este un imigrant arab, stabilit în Montreal, ducând o viață mizerabilă, trăind din ajutorul social al statului, un hoț priceput și jalnic, un om bun de nimic. Pe tot parcursul romanului, acesta relatează despre femeile pe care le-a avut, cât de mizerabil e, pe la cine a mai trecut în vizită, intrând pe geam, comparându-se cu o libarcă. Încercând să se sinucidă, acesta este internat într-un spital, iar mai apoi are ședințe cu  un psihoterapeut, Genevieve,  în cadrul cărora povestește despre familia sa și evenimentele traumatizante ce l-au determinat să imigreze. În Canada, acest gunoi, ce mai vorbește cu gândacii când trage niște cocaină pe nas, întâlnește atât oameni de treabă, cât și scursuri de teapa sa, în mediul cărora preferă să  își ducă viața.

Am citit acum ceva timp și Femei de Charles Bukowski, un roman la fel de scârbos precum Gândacul.  În acesta, personajul principal este un poet bețiv, depravat și al naibii de libidinos, care relatează despre aventurile lui amoroase cu tot felul de fătuci tinere. Niciodată nu mi-au plăcut libidinoșii, indiferent că sunt reali sau nu. Dar ambele romane m-au scârbit prin această imagine grotească a unor paraziți ai societății.

Cineva ar zice poate, că nu știu să apreciez un roman ”real”, dar din punctul meu de vedere, personajul din Gândacul nu este nici într-un caz un exemplu trist al realității noastre; nu un exemplu de victimă a sistemului, nu. Gândacul, după cum se autocaracterizează, este un gunoi ce alege să fie un gunoi, deși îi este oferită ocazia să devină cineva, să ofere societății ceva în schimb. Am detestat acest fel de oameni, iar întâlnindu-i în cărți sub formă de personaje tipologice, mă apucă sila și dezgustul.

Deci nu, astfel de cărți nu mă pasionează și le consider maculatură. Manuscrisul respectiv a fost o pierdere de timp.


De ce ai scrie un jurnal când (cât) ești tânăr

Nu te panica! Textul tău este aici 😀


Te rog, te rog să nu mai arunci iubiri…

Vis (sursă: tumblr)Zi-mi, în noaptea aceea ai plâns?

Vocea venea undeva de lângă mine.

Zi-mi, în noaptea aceea mi-ai dus dorul? Ai plâns odată cu soarele ce apunea, vesel, după locul în care ne-am sărutat cu ochii pentru prima dată?

Nu înțelegeam nimic. În jurul meu plutea un întuneric de nepătruns. Nu știam dacă dorm sau chiar o aud. O voce necunoscută mie, tristă și totodată impregnată cu ceva luminos. Nu mă puteam mișca, nu îmi simțeam inima bătând. Nu știam dacă respir sau dacă mor. În jur era o liniște zdrobitoare. Vocea ei se auzea clar, undeva lângă mine, și totuși nu o puteam vedea. Continua să vorbească de parcă nu era nimeni lângă ea; și totuși știa că sunt acolo; simțeam că vorbea cu mine.

-Zi-mi, ți-ai amintit vreodată de mine? De cum zâmbeam? De cum fredonam melodii? De cum mergeam pe stradă? Ții minte dacă aveam mersul lent sau rapid? Dacă aveam ochii negri sau albaștri? Dacă eram înaltă, scundă, frumoasă, interesantă, gri… zi-mi, mă mai ții minte?

Ultima întrebare s-a auzit în ecou undeva departe. Nu vedeam nimic, nu simțeam nimic, și totuși vocea mi s-a părut usturătoare, dureroasă. Nu știam cine e în spatele acelor cuvinte; nu știam ce vrea de la mine. Am stat în tăcere o perioadă nedefinită de timp. Într-un târziu, a continuat, ceva mai încet:

-Zi-mi, e dureros să arunci iubiri? Zi-mi, cum e să arunci oameni din viața ta? Cum e să uiți de existența lor în câteva clipe, după câțiva ani de zâmbete îndrăgostite în fiecare zi? Zi-mi, căci eu nu știu. Eu nu știu cum să arunc oameni așa, dintr-o dată, brusc, fără nicio explicație, fără niciun regret. Eu nu știu cum să le uit fața, zâmbetul, mersul, ochii, cuvintele într-o clipă; eu nu știu cum să mă prefac că în  viața mea nu mai există niciun loc pentru ei; eu nu știu cum să pretind că nimic nu s-a întâmplat. Zi-mi, cum e să arunci iubiri?

Vocea devenise ciudată; parcă încerca să se stăpânească, să nu treacă într-un strigăt sau în plâns. Am simțit un gol imens în suflet. S-a adăugat și o tristețe neînțeleasă, iar împreună cu întunericul din jur s-a transformat într-o stare delirantă. Nu știam unde mă aflu, nu știam ce e cu mine, nu știam ce vrea vocea și nu știam ce vrea de la mine în primul rând.

Am încercat să-mi amintesc ceva; o zi, un om, o întâmplare, motivul de ce am nimerit aici, într-un loc nedefinit, într-un timp nedefinit, alături de o voce nedefinită ce mă tot întreba lucruri la care nu m-am gândit niciodată. Ceața din capul meu părea mai densă decât negura din fața ochilor mei; m-am dat bătut. Cui îi pasă? Nu înțelegeam ce se petrece în jurul meu și asta era singurul lucru ce conta.

Un timp, a domnit o liniște apăsătoare ce mi-a ascultat gândurile care, de altfel, erau difuze. Mă așteptam să aud vocea din nou, dar nu se întâmpla nimic. Mă întrebam de cât timp stau aici, dacă timpul are vreo putere asupra acestui loc. Am auzit vântul undeva departe, alungând un val. M-am întrebat dacă sunt pe malul unei ape, dar nu; nu mirosea a sare, nici a alge, nici a foc de tabără. M-am dat bătut; eram prins într-o iluzie pe care nu o puteam înțelege și nici măcar nega. Am rămas cu gândurile mele.

Într-un târziu, s-a aprins un foc în fața mea. S-a aprins atât de brusc încât am uitat, pentru o fracțiune de secundă, ce înseamnă focul și cum arată culoarea portocalie. Bezna din jur s-a transformat într-un indigo închis, presărat cu pete albe sus și câteva negre, mai reliefate, prin părți. Deci eram într-o pădure, sub un cer plin de stele, înconjurat de copaci bătrâni și goi. Mi-am dat seama mai târziu că și eu stăteam sub un copac. Ciudat lucru însă; în jur, plutea mirosul de lemn ars, de flori văratice, de sare și fluturi, însă copacii erau goi, desfrunziți, treziți parcă dintr-o iarnă grea și la fel de eternă ca întunericul ce mă înconjura nu demult.

S-au auzit bătăi de aripi în preajma mea; am ridicat capul. Pe copacul sub care stăteam se aciuaseră niște păsări măiestre. M-am uitat lung la ele: una își curăța penele moi, azurii, strălucitoare, trecând cu ciocul printre firișoare. Alta, mai sus, își arcuia grațios gâtul. O altă pasăre, mai apropiată de mine, a început să cânte ceva foarte trist, șuierând în lumina focului. O altă pasăre a început să valseze încet, sărind ușor de tot de pe o creangă pe alta. În vârful copacului stătea o pasăre ce  se uita drept înainte. Penele de aur se odihneau pe carnea fragedă a trupului ei. Era singura care nu părea interesată de mine. Și totuși, i-am auzit vocea:

-Zi-mi, e dureros să arunci iubiri?

Aceeași voce. Deci era o pasăre. Brusc și-a luat zborul, etalându-și aripile mari și frumoase în câteva cercuri pe fundalul stelelor, ca mai apoi să coboare în fața mea. În clipa în care a atins pământul s-a transformat într-o femeie. Dacă era frumoasă? Nu știam; o vedeam ca prin ceață. Nu îmi dădeam seama dacă e înaltă sau scundă, dacă are piciorul frumos, dacă are părul lung sau scurt, dacă poartă rochie sau nu. Dintr-o dată, toate culorile și-au pierdut denumirea. Am rămas doar eu, femeia și copacul sub care stăteam, totul cufundat într-o nuanță de alb-negru. Păsările din copac și-au ascuns capul sub aripă. Vocea femeii părea că se apropie, deși nu-i puteam desluși nici talia, nici fața, nici pasul. Era undeva acolo, ireală și totuși privindu-mă. Mi-a vorbit calm, pentru ultima dată:

-Te rog, te rog să nu mai arunci iubiri. Te rog, fii onest cu propriile sentimente. Te rog, nu mai transforma suflete frumoase în păsări; căci suferă, străbătând nopțile în zborul lor etern și singuratic. Te rog, nu călca în picioare oamenii ce te iubesc; te rog, nu uita că într-o zi vei fi cenușă. Te rog, amintește-ți, uneori, de vocile ce ți-au zâmbit din toată inima…

M-am trezit în patul meu. Afară era o zi mohorâtă, de aprilie întârziat. Ceasul de pe perete mergea așa cum îl știu de atâția ani: tic-tac… tic-tac… Mă uitam prostit la tavanul alb și el la fel de inspirat la mine: eram acasă, în patul meu. Deci a fost un vis. Ce vis oribil!

M-am ridicat și m-am îndreptat spre bucătărie. Aveam nevoie de cafeaua mea. Într-o oră și jumătate trebuia să fiu la servici. Am spart ceașca mea preferată. O ceașcă veche de nu știu câți ani. Galbenul de pe ea s-a făcut de un gri-verzui; peștișorii albaștri și-au pierdut și ochii, și solzii. Îmi plăcea ceașca, îmi amintea de tinerețea mea și de oamenii de atunci. ” Zi-mi, cum e să arunci oameni din viața ta?”. Mi-am amintit de voce și mi-a venit o stare inexplicabilă. Ce vis tâmpit pentru o zi de luni!

Mi-am băut cafeaua, am ieșit din casă. A trebuit să revin, să-mi iau fularul. Un fular drăguț, de un verde închis, la fel de vechi ca ceașca. Mirosea a detergent. Nu țin minte să-l fi purtat anul acesta. Căldura lui era melancolică. Am deschis poarta și am închis-o după ce am ieșit cu mașina. Pe bancheta din spate am observat o pungă cu ceva în ea. Era un parfum. Un parfum scump, parfumul ei. I l-am cumpărat câteva săptămâni în urmă, dar nu i l-am mai dat. Nici nu știu de ce; nu ne-am mai văzut de atâta timp… ar trebui să o văd astăzi. Din boxe se auzeau sunetele mării și un fâlfâit singuratic asupra unor valuri ce lingeau sarea de pe stânci. Drumul era liber, fără ambuteiaje; ceața s-a ridicat. Mi-am amintit de zâmbetul ei de ultima dată; de vocea ei. Trebuie neapărat să  o văd astăzi. Să-i dau parfumul și să o îmbrățișez; să o îmbrățișez pe ea, pasărea mea măiastră…

Visul de azi a fost unul ciudat, într-adevăr. Pe tot drumul însă, acompaniată de muzica din boxe, suna vocea din negură:” Te rog, te rog să nu mai arunci iubiri; Te rog, nu mai transforma suflete frumoase în păsări; căci suferă, străbătând nopțile în zborul lor etern și singuratic… ”


Cum să redescoperi o carte

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi copertăNu îmi place să recitesc cărți. Am impresia că recitindu-le îmi voi pierde interesul, că tot farmecul lor se va spulbera; că voi citi lucruri pe care le știu deja și că nu voi mai găsi nimic din ideea pe care mi-am creat-o despre ele. Și totuși, după patru ani, am recitit Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

Și de data aceasta am înțeles-o altfel. Chiar dacă știam ce va urma, știam unele fraze, imagini, sentimente… totul a fost altfel. Acum patru ani îl judecam pe Ștefan Gheorghidiu. Îi judecam iubirea absolută, luciditatea exagerată, idolatrizarea Elei. Îi judecam gelozia nefondată și felul obsedat de a iubi și de a-și privi femeia. Ela era, pentru mine, o ființă gingașă și inocentă, femeie frumoasă, ca un bibelou, lipsită totuși de inteligență. În drama cuplului Gheorghidiu, Ela era victima, Ștefan călăul.

Astăzi, recitind cartea, am realizat că impresia creată acum câțiva ani se spulberă; totul a căpătat un alt sens. În fiecare rând  și în personajul principal îmi citeam, parțial, gândurile. De altfel, cred că mă regăsesc în el, omul cu iubire nemărginită și prea multă luciditate. Am văzut personajul într-o altă lumină: i-am descoperit calități și însușiri noi, gânduri care-mi trec și mie prin minte, percepția lui despre lume și iubire. Și cum ziceam, m-am regăsit. Poate nu în totalitate, dar destul ca  să-i pot înțelege frustrările, sentimentele și acțiunile. Ela, în schimb… astăzi o văd ca pe o femeie ordinară, incapabilă de sentimente mărețe. Poate cândva a iubit și ea, dar iubirea nu se schimbă pe bani; cel puțin, firile spirituale nu o fac. Și Ela și-a vândut iubirea. Pe lângă asta, comportamentul ei și acțiunile ei îmi reamintesc de o categorie de femei insuportabile mie; frivole, materialiste, lingușitoare și extrem de îndemânatice în arta manipulării.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a căpătat un alt înțeles: pe de o parte, iubirea persoanajului, întreruptă de război; pe de altă parte, transformarea inevitabilă a femeii iubite dintr-o virgină gingașă într-o materialistă (cum, de altfel, reiese din scrisorile ei în care-i cere lui Ștefan ”cheia de la sertarul cu acte” și rugămintea de a-i transfera bani pe contul ei înainte de plecarea pe front), cât și aventura acesteia cu Grigoriade (care, după mine, chiar a existăt; și mi-e indiferent ce zic profesorii de română care găsesc comentarii în cărți pentru bac. Pentru mine, Ela e o femeie care nu a știut să prețuiască omul de alături și s-a lăsat coruptă de averea soțului și de societatea mondenă a timpului).

Astfel, o a doua lectură, după ceva timp, a unei cărți poate schimba viziunea asupra acesteia. Poate că vârsta la care am citit prima dată a fost nepotrivită; sau poate că datorită primei lecturi am reușit să observ atâtea lucruri la o a doua lectură, lucruri ce mi-au schimbat totalmente impresia despre roman. Și totuși, Ultima noapte… este un roman excepțional care mi-a plăcut foarte mult și în care m-am regăsit în imaginea lui Ștefan Gheorghidiu…


Învață să te bucuri de lucruri simple

PisicăÎnvață să te bucuri de lucruri simple. De zăpadă. De frig. De gingășie. De aprecieri. De dezamăgiri. De lucruri ce-ți plac. De hobbyuri. De vântul ce-ți spulberă părul. De fularul călduros făcut de mama cu dragoste. De cafeaua fierbinte fără zahăr. De zilele ploioase când meditezi la geam. De clipele în care îți îmbrățișezi prietenii. De momentele când ai alături un visător ca tine. De vară. De gânduri frumoase. De melodii ce-ți amintesc de ceva frumos. De melodii ce-ți amintesc de clipele grele. De melodii ce-ți amintesc de anumite persoane. De voci ce-ți zic ”va fi bine”. De mesajele pe care le-ai citit cu zâmbetul pe buze. De florile ce ți-au fost dăruite din toată inima. De chipul omului ce a trecut odată prin viața ta. De chipul omului ce nu a trecut, ci a rămas alături de tine. De romanele ce le-ai citit. De aleile din parc care păstrează atâtea amintiri. De lucruri ce-ți trec prin gând. De tăcere. De singurătate. De îmbrățișările dăruite de oamenii pe care i-ai iubit cândva. De momentele în care ai decis să schimbi ceva. De culoarea părului tău, mereu schimbătoare. De ochii care te-au admirat cândva. De ochii ce continuă să te admire. De prietenii care-ți sunt alături. De fata aceea cu părul lung ce vorbește foarte rapid, dar îți spune ceea ce crede. De fata aceea cu părul scurt care are talentul să te asculte și să te calmeze. De fata aceea care știe să râdă atât de inocent și drăgălaș. De bărbatul acela care ți-a dăruit clipe frumoase. De fiecare suspin, lacrimă sau tristețe. Învață să te bucuri de toate aceste lucruri, pentru că te-au maturizat și te-au ajutat să realizezi cine ești. Bucură-te de aceste lucruri pentru că nu ai altele și nu vei avea. Bucură-te de fiecare clipă alături de oameni, pentru că unii dintre ei te vor răni, alții te vor ajuta să treci peste. Cineva te va face să plângi, dar altcineva îți va demonstra că zâmbetul te prinde mult mai bine. Cineva te va trata cu răceală și dispreț, dar se vor găsi și cei care îți vor demonstra că poți mai mult și trebuie să lupți. Bucură-te de ceea ce ai și de ceea ce nu ai; bucură-te că ai alături ființe ce te iubesc pentru ceea ce ești.


…Se potriveşte de minune cu ochii tăi când eşti furioasă!

M-a întrebat de ce sunt supărată şi nu i-am răspuns. M-am ridicat de pe pat. Oricum nu ar înţelege ce mă macină, pentru că e altfel. Vede lumea altfel, simte altfel şi nu îi pasă de o mulţime de lucruri ce sunt importante pentru mine.

***

Am 27 de ani şi cred că viaţa mea s-a cam dus pe apa sâmbetei. Mai am un an şi îmi dau masteratul în jurnalism. Opt ani din viaţa mea daţi pe învăţătură, cu un servici prost plătit dar care îmi este drag. Am o rubrică a mea la televiziunea din oraşul nostru, X, unde discut cu oameni interesanţi pe orice temă. Un talk-show, dacă vreţi, însă nu unul foarte vizionat, pentru că… în fine, să-i zicem că eu sunt cea care decide ce invitat va veni şi ce subiect vom aborda. Nu discut despre violenţă, război, alcool, droguri, sex şi din acest motiv emisiunea mea o vizionează doar o anumită categorie de oameni. Dar până la urmă, pentru mine nu contează câţi se uită la televizor miercurea şi sâmbăta la orele 19:30. Pentru mine contează oamenii pe care îi întâlnesc şi care sunt capabili să întreţină o discuţie inteligentă.

M-am mutat în X acum vreo 9 ani, când abia terminasem liceul şi, adolescentă nebunatică cum eram, dornică de aventuri, am plecat de acasă. Însă nu totul este aşa simplu cum pare. Am plecat pentru că am avut un an urât în liceu. Tocmai atunci am început să observ şi latura urâtă a unei astfel de instituţii, am auzit mai multe lucruri despre mine care se discutau după spatele meu, m-am stresat foarte mult cu bacul… Ştiu că aşa se simte orice licean, descoperă la sfârşit neajunsuri, cuvinte grele, redescoperă frustrări. Dar am fost slabă, nu m-am concentrat foarte bine la bac şi am avut o medie destul de mică. Visul părinţilor mei de a mă vedea la drept sau medicină s-au spulberat, ceea ce a fost un alt lucru ce m-a îndemnat să plec. Spre sfârşitul verii mi-am găsit o slujbă de chelneriţă în oraşul X şi într-o zi melancolică de septembrie am plecat. Nu am mai fost acasă de ani buni…

Primul an a fost dificil, chiria, slujba, oamenii din jur, dar… m-am descurcat, cumva. Nu sunt prima care pleacă şi nu ultima care descoperă toate greutăţile vieţii de una singură, fără sprijinul cuiva. Părinţii mei au refuzat să mai vorbească cu mine, mai ales că au apărut nişte probleme grave în familia surorii mele mai mari, aşa că nu au mai avut timp să-şi mai bată capul şi de mine. Acum ajung la concluzia că de fapt am fost doar un copil nedorit, care a crescut în umbra surorii ei, acum un chirurg de renume, solicitat în toată ţara şi în afara ei. Eu, pentru ei, am fost un experiment eşuat.

Din copilărie mi-au plăcut trei lucruri: oamenii, literatura şi muzica clasică. Chopin – Etude in G-flat major a fost şi rămâne melodia mea preferată. Cu timpul, am descoperit că-mi place să creez imagini în cuvinte. În gimnaziu aveam un caiet unde descriam cerul, vântul, şcoala, iarna… îl mai am şi acum, şi mi se pare atât de naiv şi imperfect dar totodată, sunt eu acolo, sentimentele mele, tinereţea mea. Îl păstrez în noptieră.

În liceu m-am înscris la revista şcolii sub un pseudonim. Nimeni nu ştia cine scria sub numele de Sophie- Eliza Sebastian, nici profesorul coordonator. Ce noroc de internet, unde-ţi poţi păstra anonimitatea! Oricum, nu cred că cineva îmi citea eseurile, erau foarte zaharisite şi în plus, tineretul de atunci nu mai citea. Dar mie nu-mi păsa, pentru că făceam ceva ce-mi plăcea şi pe parcursul timpului am observat că mă schimb. Păstrez arhiva tuturor lucrărilor mele în sertar, şi mă miră faptul că el încă nu le-a găsit. Dar cred că ar râde, pentru că mi-a yis odată că literatura e ceva ce i se pare o pierdere de timp. M-a jignit, dar eram prea oarbă din vina sentimentelor de atunci şi am trecut cu vederea…

Ne-am întâlnit pe stradă, într-o zi de noiembrie când ploua cu găleata. Veneam din studiou, unde pe atunci eram redactor şi nu apăream încă la televizor. Aveam o umbrelă mare, neagră şi un palton gri, pe care abia îl cumpărasem. Ţin minte că am urcat în tramvaiul 13 şi că am rugat un domn din faţa mea să-mi composteze biletul. S-a uitat foarte ciudat la mine…

L-am întâlnit din nou o săptămână mai târziu, în studiou. Se pare că era un profesor de chimie sau anatomie de la facultatea de medicină din oraş. Mi s-a părut destul de diferit de la ultima noastră întâlnire: ceva mai sobru, mai matur parcă. Mi-au plăcut ochelarii lui şi părul strâns în coadă. Nu puteam să-mi dau seama dacă are 20 sau 40 de ani, era foarte tânăr şi melancolic în acelaşi timp. Îl trăda doar aerul acela de om obosit şi trist. A fost invitat la o emisiune, şi l-am servit cu o cafea cât aştepta să fie chemat. Am vorbit mult atunci, şi mă cam stânjenea privirea lui visătoare. Mă speriau puţin ochii lui căprui…

***

M-am ridicat de pe pat şi m-am dus să fac un duş. M-a enervat, a câta oară. Era o dimineaţă splendidă şi i-am propus să ieşim spre seară în parc, pentru că a nins pentru prima dată în iarna aceasta. A zis că nu are timp şi că trebuie să plece în curând, că are nu ştiu ce treburi… şi de ce nu-mi spune niciodată ce planuri are, de ce îmi zice totul în ultima clipă? Mă face să mă simt prost…

Am dat drumul la apă. Era caldă, dar cred că eu eram mult mai fierbinte. Sunt momente când pur şi simplu îl urăsc, şi acum era unul din momentele acelea. Mi-am amintit pe loc tot ce nu-mi place în el, toate jignirile lui, pe care el le numeşte glume, toate cuvintele lui pe care le aruncă, fără ca să-şi dea seama că mă răneşte.

Uneori cred că e un egoist, că de fapt nu-i pasă de sufletul meu, că-i place doar pielea mea fină, carnea moale, parfumul de femeie… Deseori pleacă mai devreme, fără să-mi zică un bună dimineaţa şi vine târziu, fără ca să mă întrebe cum a trecut ziua mea. Mă sună foarte rar în timpul zilei, şi deseori am impresia că îl sâcâi şi că ar trebui să tac mai des şi să nu-i vorbesc, dar… dragostea e un lucru oribil, pentru că iubeşti pe cineva fără să înţelegi ce ai găsit în acest om plin de defecte.

Nu-mi dăruieşte flori, nu mă învită la cinema, nu mi-a făcut cunoştinţă cu părinţii lui. Am impresia că îi este jenă şi că îi este ruşine de mine şi de relaţia noastră, dar procedând aşa mă răneşte! Astăzi, spre exemplu, am vrut să mergem la un concert de muzică clasică, dar mi-a zis că are alte planuri. Alte planuri în care eu nu apar. Şi doar e duminică, ziua lui liberă. Am vrut să stăm mai mult împreună…

Sunt destul de impulsivă, şi atunci când simt că pot răbufni din clipă în clipă prefer să plec. Să mă calmez, să îmi vărs nervii şi frustrările în scris sau să fac orice altceva de una singură, ca să mă detaşez. După revin la normal, dar din păcate am o memorie bună la astfel de lucruri şi data următoare când se întâmplă ceva similar îmi amintesc de absolut tot şi astfel reintru în acel cerc vicios. Nu am ce-i face…

În dormitor miroase a cafea şi praf de cretă. Şi el lipseşte. Cred că voi merge singură la concert şi încep să-mi caut hainele potrivite, tocurile, bijuteriile… şi aici mă uimeşte ceea ce văd pe noptieră…

… Draga mea Sophie, ce scumpă eşti! Sper că ţi-a trecut criza ta de oftică şi că o să-ţi placă cadoul. Am ales crinii pentru că sunt minunaţi şi ţi se potrivesc, şi ciocolata, pentru că e la fel de amară şi delicioasă, aşa ca tine. Şi sper să-ţi placă ceea ce vei găsi în cutie. Ne vedem la şase în oraş, să luăm masa împreună? Concertul începe la opt, aşa că reuşim să ne plimbăm şi prin parcul nostru…ce zici?

Şi totuşi, dragostea e un lucru oribil, pentru că iubeşti pe cineva fără să înţelegi ce ai găsit în acest om plin de defecte. Dar la şase voi fi în oraş. Şi voi purta eşarfa mov pe care mi-a dăruit-o.

Se potriveşte de minune cu ochii tăi când eşti furioasă!”

„…Culorile alergau,
În vânt se certau
Faţa toată-ţi lumina
Cu albul de var,
Mov şi verde zboară cald
Pe chipul tău drag,
Eşarfă în dar…
”.


%d blogeri au apreciat asta: