Tag Archives: putere

We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.

Marina Țvetaeva – Tragedia sufletului de poetă

Marina_Tsvetaeva_1914Sensibilitatea ce marchează opera poetei ruse Marina Țvetaeva (1912-1941) este de necontestat, admirată de numeroși critici, dar și de cititorii fideli.

Născută sub o stea nefastă, Țvetaeva simte toate nedreptățile vieții din timpul războiului, durerea, foamea, situații fără o cale de scăpare. Poeta descoperă scrisul la o vârstă fragedă, primul ei volum de poezie vede lumina zilei în anii ei de tinerețe. Pe parcurs, Țvetaeva va scrie încontinuu, neținând cont de exil, sărăcie, mizerie, moarte. Își va sfârși viața într-un mod tragic, punându-și capăt zilelor la scurt timp după moartea soțului.

Poezia Marinei Țvetaeva este plină de un sentiment profund de ură, de iubire, de revoltă, de vise neîmplinite, de așteptarea unui sfârșit mult așteptat. În fiecare vers se citește o forță puternică, o dorință de a trăi la fel de intensă precum visul la o moarte cât mai rapidă. Deși unele poezii au o notă optimistă, majoritatea sunt scrise într-o revoltă continuă, colorate în nuanțe sumbre, cu un final pesimist.

Sensibilitatea poetei se transpune în fiecare vers, pictând astfel un portret al autoarei; prin opera sa, Țvetaeva se remarcă printr-o sinceritate neprefăcută, dezgolindu-și sufletul în fața cititorului – fapt ce o plasează printre cele mai puternice voci ale vremurilor sale, ca un simbol al umanității călcate în picioare, al zborului frânt – distrus de o viață zbuciumată.


Cartea I: Unde cântă vântul (IV)

tumblr_mp7jpmkSdc1qhttpto5_500II.

Regatul Măștii se acoperi de sânge. De ani buni, încă de la începutul războiului, acest fragment de Pământ nu știuse de liniște, pace, viață îndestulătoare. Noul conducător, o ființă crudă, descendent dintr-o dinastie care nu se ridicase niciodată mai sus de rangul de guvernator, puse mâna pe tron în acea epocă întunecată, aruncând țara într-o beznă din care cerbizii nu păreau să iasă vreodată.

Locuitorii acestei țări, care la est se învecinează cu Țara Irisului, duceau o viață liniștită, izolată. Firea cerbidului este asemănătoare unei ciute: duce o viață pașnică și simplă, alături de familie, iar prezența unui străin îl înspăimântă. Regatul Măștii nu este un loc prietenos pentru cei ce vor să trăiască aici: cu pământuri sterpe, praf și pulbere ieșind din sondele de minereuri numeroase, cât și timpul mai mereu uscat și rece nu sunt cele mai plăcute condiții de viață. Cândva, pământul de aici era roditor, cu pășuni mănoase, codri străvechi; totul însă a fost dat uitării când a fost descoperit fierul; cerbizii nu au știut să-și valorifice pământul.

Cândva, acest popor liniștit ducea o viață calmă, unde exista egalitate între bărbați și femei, respect pentru cei vârstnici, grijă necondiționată pentru copii. Cerbidul de rând, tatăl iubitor al familiei, își petrecea zilele muncind în sondele de fier, atât de numeroase în țara lor. Cerbida, mama, avea grijă de cei mici, iar când avea timp, muncea mica parcelă de pământ prea puțin roditor de lângă casă. Pentru că sunt un popor ușor de speriat, cerbizii locuiesc în comunități mari, foarte apropiate una de cealaltă, toate plasate cât mai aproape de orașele mai mari și de capitală. Spre periferia țării, unde în afară de munți și pustiuri stâncoase, păduri reci și lacuri infectate cu magie neagră, nu se găsește nicio locuință, niciun cerbid; cei ce se îndreaptă spre periferie, se spune, sunt vrăjitori, pustnici sau nebuni…

Sekhmet, bătrâna doică, nu era nici nebună, nici vrăjitoare, și nici pustnică. Damă cunoscută în capitală, cea mai bună croitoreasă, aceasta fugi din oraș odată cu instaurarea noului conducător. Căci, fie zeii binecuvântați, reușise să dispară din vizorul tiranului, care a șters de pe fața pământului toate familiile nobile, toate familiile bogate, toate familiile cu influență și orice alt cerbid sau cerbidă ce putea să-i stea în cale. Așa se întâmplă ce astăzi, capitala, cândva un oraș frumos și măreț, se prefăcuse în palatul unui singur cerbid, căci nu se mai auzea râsul unei domnițe, pasul ușor al unui paj, foșnetul abia auzit al rochiilor sau aroma țigărilor și a ceaiului. Noul rege, Lonza, prefăcuse acest oraș într-un dans al umbrelor, căci totul se prefăcuse într-o pată cenușie: în palat exista doar el, câinele lui credincios, un număr impresionant de sclavi – copii din oraș, cât și garnizoana lui, adică toți cerbizii apți de a ține în mână o armă.

Nu se știe cum de a ajuns acest cerbid, cândva un copil șters, care nu prezenta niciun interes, și pe de altă parte, nicio amenințare, devenise rege peste noapte și transformase, atât de ușor, o națiune de oameni liberi într-o aglomerare de oameni mizeri și nefericiți. Sekhmet însă, în timpul izolării sale, se asigură că, de fapt, nimic nu se întâmplase fără o forță, o forță ce își avea originea în vechile cunoștințe ale celor cinci zei…

Dar să o lăsăm pe fosta croitoreasă din capitală, astăzi, o bătrână uitată de lume, pe care moartea o pândește la fiecare răsărit de soare, și să ne întoarcem spre vizitatoarea din noaptea trecută, care se îndrepta, precum o umbră, spre locul în care totul începuse: Pădurea Nopții. De ce se trezise acum, după atâția ani, să caute liniștea? De ce, după atâția ani pe care i-a petrecut departe de casa ei, evitând cu succes acel loc blestemat, elfida s-a decis să ”repare greșeala”? Întrebarea aceasta va rămâne fără răspuns.

Sursă imagine: tumblr, autor neidentificat.


Despre luptă

Nu te panica! Textul îl găsești aici 😀


Despre rolul guvernării

Nu te panica! Textul tău este aici 😀


Despre frică

Nu te panica! Textul tău este aici 😀


Despre iubire

Nu te panica! Textul îl găsești aici 😀


%d blogeri au apreciat asta: