Tag Archives: mizerie

Anton Cehov – un maestru al dramaturgiei rusești

Chekhov_1898_by_Osip_Braz– În piesele mele nu se întâmplă nimic; oamenii vorbesc și beau ceai.

(c) Anton Cehov

Întâlnirea mea cu Cehov a avut loc într-o toamnă târzie, când stăteam, precum personajele sale, la o masă încărcată de prăjituri și o ceșcuță de ceai ( deși sunt sigură că dacă l-aș fi cunoscut acum *zeci de ani, pe masa mea ar fi și un samovar imens). Cu fiecare sorbitură de ceai negru, puternic și aromat, dramaturgul mă făcea să mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de personajele lui.

Piesele lui Cehov sunt ca un fel de ceai nou, creat dintr-o combinație necunoscută de plante, o combinație pe care nu a mai folosit-o nimeni, niciodată. Și totuși, Cehov a reușit să formeze o îmbinare nouă de personaje, care, luate fiecare în parte, sunt niște tipaje obișnuite. Împreună însă, puși în anumite decoruri și situații, personajele dramaturgului rus prind o nuanță nouă, inducând spectatorul într-un decor inedit.

Piesele lui Anton Cehov sunt savuroase, datorită personajelor, majoritatea reprezentanți ai micii burghezii de la țară, dar și a decorului și a realității ce este întinsă ca o pânză de către dramaturg, prinzând personajele și în primul rând, distrugându-le moral. Suferința umană, tragedia sufletelor de artiști și iubirea plină de viclenie sunt veșmintele pe care le îmbracă piesele lui Cehov, transformând o învălmășeală de replici într-un portret al societății situate la un sfârșit de veac.

În opinia criticilor, Cehov este un dramaturg cu o influență mare asupra realismului contemporan, piesele lui fiind reprezentantele teatrului absurdului. Fenomen literar tulburător, greu de înscris într-un curent, Cehov este un creator al operei absurde, cu personaje la fel de absurde, dar reale în același timp. Totuși, intervine întrebarea: cât de reale sunt personajele lui? Câte dintre ele s-ar comporta la fel în situații similare, dar plasate în afara teatrului?

Un fapt interesant legat de Cehov este profesia lui – dramaturgul era și medic, sau poate doctorul era și dramaturg? Poate din acest motiv viziunea sa asupra creației are o notă realistă, adânc înfiptă în credința că viața nu este veșnică, iar dincolo de moarte omul nu este așteptat de nimeni. La fel, cinismul unui doctor care știe că viața nu se construiește pe idei efemere este evidențiat în replicile anumitor personaje, ca la rândul său să lipsească în totalitate la personajele care nu acceptă natura telurică a omului.

Majoritatea personajelor din piesele lui Cehov se sinucid, drept protest împotriva vieții nedrepte. Evident, motivul este iubirea, influența, refuzul, distrugerea imaginii idilice despre viață. Opera ce mi-a plăcut cel mai mult este Salonul nr. 6, dar și Livada cu vișini, Platonov sau Pescărușul sunt la fel de cutremurătoare, sumbre, presărate cu peisaje idilice ale naturii, în inima căreia se întâmplă tragedia umană.

Absurdul, umanul, inumanul, iubirea, ura, frivolitatea și strălucirea ființei umane se evidențiază în ochii acelor personaje, care conform autorului nu fac nimic, doar stau și beau cai. Anton Cehov a reușit să mă captiveze prin acele personaje ce nu fac nimic, dar în același timp trăiesc, suferă, gândesc și iubesc, știind totuși, în adâncul lor, că sfârșitul se apropie…

Portretul lui Chehov, pictat în 1898 de Osip Braz.

Reclame

Marina Țvetaeva – Tragedia sufletului de poetă

Marina_Tsvetaeva_1914Sensibilitatea ce marchează opera poetei ruse Marina Țvetaeva (1912-1941) este de necontestat, admirată de numeroși critici, dar și de cititorii fideli.

Născută sub o stea nefastă, Țvetaeva simte toate nedreptățile vieții din timpul războiului, durerea, foamea, situații fără o cale de scăpare. Poeta descoperă scrisul la o vârstă fragedă, primul ei volum de poezie vede lumina zilei în anii ei de tinerețe. Pe parcurs, Țvetaeva va scrie încontinuu, neținând cont de exil, sărăcie, mizerie, moarte. Își va sfârși viața într-un mod tragic, punându-și capăt zilelor la scurt timp după moartea soțului.

Poezia Marinei Țvetaeva este plină de un sentiment profund de ură, de iubire, de revoltă, de vise neîmplinite, de așteptarea unui sfârșit mult așteptat. În fiecare vers se citește o forță puternică, o dorință de a trăi la fel de intensă precum visul la o moarte cât mai rapidă. Deși unele poezii au o notă optimistă, majoritatea sunt scrise într-o revoltă continuă, colorate în nuanțe sumbre, cu un final pesimist.

Sensibilitatea poetei se transpune în fiecare vers, pictând astfel un portret al autoarei; prin opera sa, Țvetaeva se remarcă printr-o sinceritate neprefăcută, dezgolindu-și sufletul în fața cititorului – fapt ce o plasează printre cele mai puternice voci ale vremurilor sale, ca un simbol al umanității călcate în picioare, al zborului frânt – distrus de o viață zbuciumată.


Gânduri aiurea prin ceața de afară

A-Wet-Roaad-By-Moonlight,-Wharfedale by John Atkinson GrimshawDe ceva timp, lumea din jur mă plictisește. În special acest oraș gri, murdar, trist, plin de oameni care au uitat parcă ce este zâmbetul. Astăzi,troleul în care mă aflam era să dea peste o bătrânică, gârbovită, care traversa strada pe zebră. Dar ce-i pasă șoferiței de la troleu – căci la noi nu se folosește termenul de ”vatman” – a înjurat-o pe bunicuță pentru că traversa… pe zebră. Regulamentar. Maxi în care mă aflam când am mers în alt loc se deplasa cu o viteză destul de periculoasă pentru oraș. A, și să nu uit, de vreo săptămână e o ceață nebună, deasă, în care poți tăia cu cuțitul.

Claxoane, viteze nepotrivite, voci enervate, înjurături, dimineață încețoșată de februarie. Orașul împânzit de tarabe apărute ca ciupercile după ploaie, cu felicitări – la noi li se zice ”valentinci” – un rusizm stupid. Bătrâne vânzând buchete de flori cu mâțișori, fructe exotice – un oraș împânzit de rodii, portocale, lămâi, dar în special de rodii. Tarabe cu parfum ieftin, vânzătoare cu o pătură groasă aruncată neglijent peste picioare, noroi în centrul orașului, un clovn cu un buchet imens de baloane în formă de inimă. Am uitat că astăzi e sfântul Valentin, după care se dau în vânt domnișoarele vanitoase. Doi prieteni alegeau o jucărie de pluș de la un stand care semăna cu o grădină zoologică împăiată.

Gri apăsător. Șoferi grăbiți, pietoni neglijenți, zăpadă topită, murdară, pe drum, pe trotuar, la cineva – și în suflet. Inimile roșii, împreună cu rodiile, contrastează cu ceața interminabilă.

Abia aștept să plec din orașul de care mă leagă doar trecutul.


Gândacul de Rawi Hage

gandacul copertaÎncă o carte de la Leda,  dar una ce nu mi-a trezit sentimente pozitive sau impresii frumoase. Poate că în realitate, cartea aceasta este una decentă, interesantă, intrigantă pentru cineva; pentru mine, a fost o zi pierdută în zadar.

Gândacul relatează viața unui… gândac, după cum sugerează titlul, dar și după cum se autocaracterizează personajul-narator, numele său nefiind pronunțat niciodată. Acesta este un imigrant arab, stabilit în Montreal, ducând o viață mizerabilă, trăind din ajutorul social al statului, un hoț priceput și jalnic, un om bun de nimic. Pe tot parcursul romanului, acesta relatează despre femeile pe care le-a avut, cât de mizerabil e, pe la cine a mai trecut în vizită, intrând pe geam, comparându-se cu o libarcă. Încercând să se sinucidă, acesta este internat într-un spital, iar mai apoi are ședințe cu  un psihoterapeut, Genevieve,  în cadrul cărora povestește despre familia sa și evenimentele traumatizante ce l-au determinat să imigreze. În Canada, acest gunoi, ce mai vorbește cu gândacii când trage niște cocaină pe nas, întâlnește atât oameni de treabă, cât și scursuri de teapa sa, în mediul cărora preferă să  își ducă viața.

Am citit acum ceva timp și Femei de Charles Bukowski, un roman la fel de scârbos precum Gândacul.  În acesta, personajul principal este un poet bețiv, depravat și al naibii de libidinos, care relatează despre aventurile lui amoroase cu tot felul de fătuci tinere. Niciodată nu mi-au plăcut libidinoșii, indiferent că sunt reali sau nu. Dar ambele romane m-au scârbit prin această imagine grotească a unor paraziți ai societății.

Cineva ar zice poate, că nu știu să apreciez un roman ”real”, dar din punctul meu de vedere, personajul din Gândacul nu este nici într-un caz un exemplu trist al realității noastre; nu un exemplu de victimă a sistemului, nu. Gândacul, după cum se autocaracterizează, este un gunoi ce alege să fie un gunoi, deși îi este oferită ocazia să devină cineva, să ofere societății ceva în schimb. Am detestat acest fel de oameni, iar întâlnindu-i în cărți sub formă de personaje tipologice, mă apucă sila și dezgustul.

Deci nu, astfel de cărți nu mă pasionează și le consider maculatură. Manuscrisul respectiv a fost o pierdere de timp.


Protejează o amintire dragă!

 Ploaia se prelinge încet pe pervaz, plin acum de furnici, care neținând cont de vânt încearcă, într-o disperare absurdă, să ducă tot cubul de zahăr brun în mușuroi. Le privesc prin sticla palidă ce este la fel de rece ca în dimineața unei veri demult uitate. Mă întreb, ce s-a întâmplat oare cu timpul? Cu verile calde, însorite, când asfaltul fugea de sub picioare… nu că mi-ar plăcea, dar anul acesta vara e  atât de rece! Iar furnicile încearcă să se prindă de zahărul de pe pervaz, luptând zădarnic cu vântul. Norii de la orizont îmi pictează un tablou fantasmagoric, și mă întreb unde l-am mai văzut. După, un surâs îmi apare pe chip: acea vară plină de soare îmbietor și nisip ud…

dsc_0115_3

Îmi fac un ceai aromat, ce răspândește iluzia unui câmp plin de romanițe și tufe de măceș. Gustul fin al licorii, lipsită de zahăr – căci l-am oferit furnicilor – se cuibărește în amintirea mea. Fix așa, cam în perioada aceasta, câteva veri în urmă, îmi savuram frappe-ul într-o cafenea mică, cu muzică plăcută pe fundal, într-un mic paradis: Sulina. Am întâlnit o persoană minunată ce mi-a zis că frappe-ul din Irish Stoker Pub e genial – și așa s-a adeverit a fi. Prin geamul deschis se vedea  o fâșie sărăcăcioasă de apă învolburată, ce avea menirea de a se așterne în fața multor nave, să-și arunce corpul pe post de covor roșu, să primească cu brațele deschise pe oricine, de parcă ar fi fost un blestem aruncat asupra-i… În port, se odihneau navele, care mai mici, care imense, mai imense decât mi-aș fi imaginat vreodată. Părea a fi un bal al navelor, un bal unde nimeni nu era sortat după nume și rang, ci își alegea singur locul. Amica mea a zâmbit, căci a fost invitată la aceste baluri în mai multe veri, pe când eu abia atunci vedeam splendoarea fâșiei de apă ce servea drept covor roșu. Totuși, oamenii nu păreau la fel de încântați ca mine: pungile și ambalajele erau aruncate neglijent pe mal, urmând să fie înghițite de apa învolburată, care, din răzbunare, a furat mai multe vieți.

p6300087

În seara aceea am văzut marea. Era într-adevăr… mare, dar faptul ce m-a uimit a fost liniștea ce se așternea aici. Era o mare calmă ce spăla nisipul și scoicile, încâlcindu-se printre sârme și cioburi de sticle aruncate de oameni. Portul dormea, iar oamenii de pe plajă cam lipseau. Brusc mi-a venit în minte ce-mi ziceau niște prieteni, că faimoasa Vama Veche nu mai este cum era, că vine toată pleava și strică cheful. Ei, aici era altceva, căci liniștea domnea asupra unui grup restrâns de oameni. În zilele ce-au urmat am înțeles că e locul perfect pentru cei ce caută mare fără idioți: un colț de mare nu azuriu, fără hot-dog la fiecare pas și fără manele pe plajă. Sper să nu se fi schimbat nimic de-atunci.

p7020147

În săptămâna ce a urmat am avut parte de multe lucruri frumoase: am văzut Delta Dunării, ce-i drept, doar o parte din ea, o parte ce a reușit să mă încânte și să mă îngrozească în același timp. Într-o seară, am dat peste un păianjen imens, care se pregătea de somn pe un stâlp. Într-o dimineață, un șarpe și-a lăsat amprenta pe drumul moale, cu nisip încins. Am dat de o omidă foarte colorată și durdulie (deși, poate nu e omidă…). După, mi-a ieșit în cale o broască țestoasă, de dimensiuni foarte mari, care s-a ascuns, timidă, când am salutat-o. Și mai era ceva: era o pasăre nocturnă care producea niște sunete ce semănau mai mult a incantații satanice, dar din păcate nu am reușit să aflu ce fel de pasăre (sau poate animal?)era.

p6280077

Partea îngrozitoare a acelei săptămâni a fost mizeria din jur. Cauciucurile vechi aruncate în mlaștină. Un mușuroi de furnici distrus de oameni. Doze de cola sau bere aruncate hai-hui pe plajă. Meduzele minuscule, abia fosforescente în apa tulbure. Sticle sparte fix lângă coșurile de gunoi. Și insectele alea oribile, semănând cu  o himeră bondar-rădașcă, ce tot încercau să se încolăcească în părul nostru.

Nu am reușit totuși să ajung prea departe. Nu am văzut splendoarea Deltei așa cum am vrut, ci ”într-un grup organizat, doi câte doi”. Am reușit să surprind un răsărit pe plajă, după care am primit o chelfăneală verbală destul de serioasă încât să primesc o sancțiune – trăiască libertatea de deplasare în tabere! Am reușit să ajung și prin cimitirul local – regulamentul căruia era scris pe poartă cu vreo 3 greșeli gramaticale. Mi-a plăcut foarte mult însă modul simplu în care erau aranjate mormintele, cu nume de marinari pe cruci. Undeva, mai spre un colț ascuns, am dat de o cruce (sau un postament?) cu numele prințesei Ecaterina Moruzi, nepoata voievodului Sturdza. La fel, am găsit și morminte de pirați, ceea ce mi s-a părut un lucru foarte interesant; din câte am înțeles, este un cimitir multinațional, multicultural și are, drept ”locatari”, reprezentanți ale mai multor religii. Lângă biserică, lăsată într-o semi-paragină, se dezmembra o trăsură veche, boierească, ceea ce dădea un aer boem acestui oraș al morților. Mai târziu, vizitând și Cimitirul Vesel, era să aflu că în România unele cimitire sunt foarte originale, ajungând la rang de operă de artă.

p7040198

Și odată ce am terminat de depănat amintiri dintr-o vară frumoasă, când știam ce înseamnă ”vacanță”, am realizat că mi-e nespus de dor de acele locuri ascunse parcă de turiștii mondeni. Sulina a fost o locație superbă pentru a petrece bine timpul  cu oamenii dragi. Într-o săptămână am reușit să văd peisaje mirifice, să cunosc animale și păsări inexistente în spațiul citadin, să aud vocile navelor ce se chemau una pe cealaltă în port, să privesc farul în noapte ce ne vedea parcă pe toți… și totuși, partea tristă a poveștii există: factorul uman, ce nu știe să se distreze fără a provoca răni grave mediului. Sticlele de pe plajă au fost culese demult, dar turiștii așa și nu au învățat să arunce gunoiul la coș. Păianjenul de pe stâlp, cel mai probabil, a fost strivit de vreun viteaz ce își proteja prințesa finuță, pentru care existența unui păianjen este un pericol global. Sper totuși că broasca țestoasă ce am întâlnit-o a reușit să traverseze drumul fără prea multe șuturi de la băieții cool.

foto6589

Delta Dunării e un loc splendid. E un loc mirific pentru orice om ce respectă natura și conștientizează că face parte din ea. Distrugând-o, omul distruge și o parte din sine. Cu simpla dorință de a face ceva nu se rezolvă nimic, dar există soluția: informarea. Biodiversitatea trebuie protejată și informați-vă despre rețeaua Natura 2000 ca să puteți beneficia de oportunitățile pe care le oferă. Astfel, vom reuși să creăm o lume mai bună, pentru noi și pentru toate (micro)organismele ce populează Delta, cât și alte zone ale țării.  Pentru că, până la urmă, am vrea să ne aciuăm existența printre iarbă și flori, și nu peturi de bere sau ambalaje de plastic…


%d blogeri au apreciat asta: