Category Archives: Portret de scriitor

Anton Cehov – un maestru al dramaturgiei rusești

Chekhov_1898_by_Osip_Braz– În piesele mele nu se întâmplă nimic; oamenii vorbesc și beau ceai.

(c) Anton Cehov

Întâlnirea mea cu Cehov a avut loc într-o toamnă târzie, când stăteam, precum personajele sale, la o masă încărcată de prăjituri și o ceșcuță de ceai ( deși sunt sigură că dacă l-aș fi cunoscut acum *zeci de ani, pe masa mea ar fi și un samovar imens). Cu fiecare sorbitură de ceai negru, puternic și aromat, dramaturgul mă făcea să mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de personajele lui.

Piesele lui Cehov sunt ca un fel de ceai nou, creat dintr-o combinație necunoscută de plante, o combinație pe care nu a mai folosit-o nimeni, niciodată. Și totuși, Cehov a reușit să formeze o îmbinare nouă de personaje, care, luate fiecare în parte, sunt niște tipaje obișnuite. Împreună însă, puși în anumite decoruri și situații, personajele dramaturgului rus prind o nuanță nouă, inducând spectatorul într-un decor inedit.

Piesele lui Anton Cehov sunt savuroase, datorită personajelor, majoritatea reprezentanți ai micii burghezii de la țară, dar și a decorului și a realității ce este întinsă ca o pânză de către dramaturg, prinzând personajele și în primul rând, distrugându-le moral. Suferința umană, tragedia sufletelor de artiști și iubirea plină de viclenie sunt veșmintele pe care le îmbracă piesele lui Cehov, transformând o învălmășeală de replici într-un portret al societății situate la un sfârșit de veac.

În opinia criticilor, Cehov este un dramaturg cu o influență mare asupra realismului contemporan, piesele lui fiind reprezentantele teatrului absurdului. Fenomen literar tulburător, greu de înscris într-un curent, Cehov este un creator al operei absurde, cu personaje la fel de absurde, dar reale în același timp. Totuși, intervine întrebarea: cât de reale sunt personajele lui? Câte dintre ele s-ar comporta la fel în situații similare, dar plasate în afara teatrului?

Un fapt interesant legat de Cehov este profesia lui – dramaturgul era și medic, sau poate doctorul era și dramaturg? Poate din acest motiv viziunea sa asupra creației are o notă realistă, adânc înfiptă în credința că viața nu este veșnică, iar dincolo de moarte omul nu este așteptat de nimeni. La fel, cinismul unui doctor care știe că viața nu se construiește pe idei efemere este evidențiat în replicile anumitor personaje, ca la rândul său să lipsească în totalitate la personajele care nu acceptă natura telurică a omului.

Majoritatea personajelor din piesele lui Cehov se sinucid, drept protest împotriva vieții nedrepte. Evident, motivul este iubirea, influența, refuzul, distrugerea imaginii idilice despre viață. Opera ce mi-a plăcut cel mai mult este Salonul nr. 6, dar și Livada cu vișini, Platonov sau Pescărușul sunt la fel de cutremurătoare, sumbre, presărate cu peisaje idilice ale naturii, în inima căreia se întâmplă tragedia umană.

Absurdul, umanul, inumanul, iubirea, ura, frivolitatea și strălucirea ființei umane se evidențiază în ochii acelor personaje, care conform autorului nu fac nimic, doar stau și beau cai. Anton Cehov a reușit să mă captiveze prin acele personaje ce nu fac nimic, dar în același timp trăiesc, suferă, gândesc și iubesc, știind totuși, în adâncul lor, că sfârșitul se apropie…

Portretul lui Chehov, pictat în 1898 de Osip Braz.

Reclame

Marina Țvetaeva – Tragedia sufletului de poetă

Marina_Tsvetaeva_1914Sensibilitatea ce marchează opera poetei ruse Marina Țvetaeva (1912-1941) este de necontestat, admirată de numeroși critici, dar și de cititorii fideli.

Născută sub o stea nefastă, Țvetaeva simte toate nedreptățile vieții din timpul războiului, durerea, foamea, situații fără o cale de scăpare. Poeta descoperă scrisul la o vârstă fragedă, primul ei volum de poezie vede lumina zilei în anii ei de tinerețe. Pe parcurs, Țvetaeva va scrie încontinuu, neținând cont de exil, sărăcie, mizerie, moarte. Își va sfârși viața într-un mod tragic, punându-și capăt zilelor la scurt timp după moartea soțului.

Poezia Marinei Țvetaeva este plină de un sentiment profund de ură, de iubire, de revoltă, de vise neîmplinite, de așteptarea unui sfârșit mult așteptat. În fiecare vers se citește o forță puternică, o dorință de a trăi la fel de intensă precum visul la o moarte cât mai rapidă. Deși unele poezii au o notă optimistă, majoritatea sunt scrise într-o revoltă continuă, colorate în nuanțe sumbre, cu un final pesimist.

Sensibilitatea poetei se transpune în fiecare vers, pictând astfel un portret al autoarei; prin opera sa, Țvetaeva se remarcă printr-o sinceritate neprefăcută, dezgolindu-și sufletul în fața cititorului – fapt ce o plasează printre cele mai puternice voci ale vremurilor sale, ca un simbol al umanității călcate în picioare, al zborului frânt – distrus de o viață zbuciumată.


Scrisoare către Gabriel Garcia Marquez

gabriel-garcia-marquez-02Te-am iubit. În felul meu, ți-am descoperit sufletul, puțin câte puțin, printre rândurile pline de vise și personaje mitice, rupte parcă din realitatea noastră. Nu te-am cunoscut niciodată, nu știu cum îți suna vocea, nici câte cute îți apăreau pe frunte când zâmbeai… dar m-ai cucerit nu printr-o singură carte, misterul a început în rândurile îndepărtate, ascunse printre literele tinere sau bătrâne. În fiecare pagină găseam ceva noi, indeit, o trăsătură ce poate să aparțină numai ție.

Iar azi am aflat că nu mai ești și totuși, îmi este greu să cred asta. Pentru că tu ești ceva atemporal, pe care nici moartea, nici viața nu-l pot atinge. Tu ești o entitate ce nu aparține acestei lumi, iar să vorbesc, sau chiar să accept faptul că ai murit, îmi este cu neputință. Pentru că ești omniprezent, în toate acele file îngălbenite, aranjate între coperți colorate, de pe raftul meu din bibliotecă.

Îți mulțumesc că mi-ai ghidat adolescența într-o lume fantastică atunci când totul în jurul meu se năruia; că mi-ai arătat sufletul omului în cele mai vii culori; că mi-ai demonstrat că iubirea este un sentiment care poate fi trăit în mii de feluri, că dragostea este fără prejudecăți, că frumosul poate fi găsit în cel mai oribil urât; îți mulțumesc că datorită cărților tale am început să văd lumea altfel, să-i descopăr micile imperfecțiuni în cele mai perfecte forme. Îți mulțumesc că mi-ai oferit posibilitatea să citesc niște cărți superbe, care mi-au schimbat modul în care privesc viața.

Ironic, acum citesc ”A trăi pentru a-ți povesti viața”…


Mari autori din copilărie(IV) – Sfântul Nicolae din cui, pupăza păgubaşă şi popa Duhu

Data naşerii autorului Amitiri din copilărie este incertă, fiind 1 martie 1837 şi conform altor date, 10 iunie 1839.Cert este că Ion Creangă s-a născut la Humuleşti, în familia lui Ştefan a Petrei Ciobotariul şi a Smarandei Creangă.Creangă a mai avut încă şapte surori,care s-au stins prea devreme.

În 1846 Ion creangă îşi începe drumul în viaţă, frecventând şcoala din satul natal, dascăl fiindu-i bădiţă Vasile, pe care îţ evocă cu mult drag în Amintiri din copilărie.În 1847 acesta pleacă la oaste, copii fiind lăsaţi în grija altui dascăl, după care mama îl încredinţează tatălui său, David Creangă,care-l duce pe tânărul Ion Creangă pe valea Bistriţei, la Broşteni, unde   continuă şcoala.

În 1853 este transferat la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ sub numele de Ştefănescu Ion,unde îi predă părintele Iasaia Teodorescu, fiind evocat în opera lui Creangă sub numele lui Popa Duhu.Deoarece mama lui Creangă a vrut să facă preot din el, acesta frecventează Şcoala catihetică din Fălticeni, unde apare sub numele Ion Creangă şi îl va păstra tot restul vieţii.După desfiinţarea şcolii este nevoit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” de la Socola, pe lângă materiile teologice studiind gramatica, aritmtica,istoria,greaca,geografia,elina,latina.

În 1858 moare tatăl lui Ion Creangă, în timp ce acesta termină cursul inferior al seminarului şi cere hitoronisirea ca diacon.În 1859 revine în satul natal, unde se căsătoreşte cu Ileana, fiica părintelui Ioan Grigoriu, ceremonia petrecâdu-se la biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi,Ion Creangă devenind diacon al acesteia pe 26 decembrie 1859.La 19 decembrie 1960 se naşte unicul lui fiu, Constantin creangă.

În 1861 se înscrie la Facultatea de Teologie, pe care o abandonează.Se înscrie la Scoala normal Vasiliană de la Trei Ierarhi din iaşi,avându-l ca dascăl pe Titu Maiorescu,care-l apreciază  foarte mult pe Creangă şi îl numeşte învăţător la şcoala primară nr 1 din iaşi.La 1864 ocupă postul de instituitor la această şcoală,decretul de numire fiind semnat de Alexandru Ioan Cuza.Ion Creangă va rămâne dedicat carierei didactice până la sfârşitul vieţii. În 1865 termină cursurile Școlii normale și obține diploma de absolvire.În 1867 apare primul abecedar conceput de scriitor,intitulat Metodă nouă de scriere și citire.

În 1871  este exclus din rândurile bisericii, învinuit că ar fi frecventat teatrul.Tot atunci public şi un manual pentru copii(Învățătorul copiilor ), unde sunt incluse trei povestiri: Acul și barosul , Prostia omenească și Inul și cămeșa. În 1872 este exclus definitiv din rândurile clerului,deoarece şi-a părăsit soţia,procesul de divorţ fiind încheiat în 1873.Tot în 1872 ministrul Tell îl exclude din învăţământ,însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la reintegrarea în învăţământ a lui Creangă în învăţământ,acesta predând la Şcoala primară de băieţi nr 2 din suburbia Păcurari-Iaşi.

După încheierea procesului de divorţ,în urma căruia fiul lui Ion Creangă îi este dat în îngrijire, scriitorul caută o casă stabilă,alegând casa din mahalaua Ţicău,unde a rămas până la sfârşitul vieţii, în zilele noastre clădirea fiind cunoscută ca Bojdeuca ui Creangă.

Anul 1875 este unul foarte important în viaţa scriitorului,deoarece îl cunoaşte pe Mihai Eminescu,legându-l de acesta o prietenie trainică.La îndemnul poetului, frecventează societatea Junimea,iar în cadrul revistei Convorbiri literare publică Soacra cu trei nurori şi Capra cu trei iezi.Între 1875 şi 1883 scrie cele mai importante opera ale sale, la îndemnul lui Eminescu,astfel în 1877 fiind publicate Moș Nichifor Coțcariu și basmul Povestea lui Harap-Alb.În anul următor este decorat cu ordinal Bene-merenti şi public basmul Ivan Turbincă.

La 1 ianuarie 1881 publică prima parte din Amintiri din copilărie în Convorbiri literare ,după care public şi partea a II-a.În scurt timp se îmbolnăveşte de epilepsie, internându-se la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti.

În 1887 îl vizitează pe Eminescu la Mănăstirea Neamţului.În perioada 1883-1889 a suferit foarte mult de pe urma bolii şi apoi a decesului lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle.Moare pe 31 decembrie 1889 în urma unui atac cerebral în casa sa din cartierul Ţicău.Este înmormântat la cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Opera lui Creangă reprezintă un stil aparte, ca un om crescut la sat Ion Creangă îşi scrie basmele,povestirile şi poveştile într-un stil popular, folosind multe expresii,zicale şi construcţii gramaticale populare.Este o greşeală de zis că Ion Creangă era culegător de folclor, deoarece stilul său este  influienţat de viaţa ţărănească pe care a dus-o, ca mai apoi să dea drum liber fanteziei sale,iar operele lui înfăţişează spiritual poporului de la ţară, fiind puse în evidenţă însuşirile literare proprii.

Cea mai cunoscută lucrare este Amintiri din copilărie, reprezentând cea mai personală parte a operei sale,stilul său poporan făcând această operă una dintre cele mai însemnate opera ale literaturii române.Alte opera cunoscute sunt poveştile  Dănilă Prepeleac, Fata babei și fata moșneagului , Povestea lui Stan-Pățitul, Punguța cu doi bani; povestirile Ion Roată și Cuza-Vodă, Moș Ion Roată și Unirea, Păcală, Prostia omenească, Ursul păcălit de vulpe .La fel, printre  scrisorile lui Creangă s- au găsit răvaşe adresate familiei, cât şi unor personalităţi precum  Mihai Eminescu, Vasile Conta, Mihail Kogălniceanu, Iacob Negruzzi,A.C.Cuza,Nicolae Gane,Ioan Slavici,Victor Zaharovschi,Titu Maiorescu.

Ion Creangă reprezintă o personalitate foarte important în literature română.Fiind povestitor,autor de manual şcolare, teolog şi prozator, este recunoscut datorită măiestriei sale de a scrie şi de a povesti basme,poveşti şi povestiri,cât şi datorită stilului adoptat în realizarea operelor sale.Este considerat unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.


Mari autori din copilărie(III) – lumea basmelor de pe meleagurile româneşti

Petre Ispirescu, folclorist,tipografist şi povestitor român se naşte în ianuarie 1830 în Bucureşti în  familia lui Gheorghe Ispirescu.Dragostea pentru poveşti i-a insuflat-o mama,de origine transilvăneancă,mereu povestindu-I poveşti şi alte creaţii populare, mai ales basme.

Tânărul Petre nu a urmat nici o şcoală,urmând să înveţe să citească de către dascălul Nicolai de la biserica Udricani,continuându-şi studiile cu cantorul Lupescu de la biserica Olteni.Cultura lui general ar fi lăsat de dorit dacă Petre nu ar fi citit foarte multe cărţi care erau tipărite la tipografia la care lucra.La 12 ani,Ispirescu învaţă Psaltichia cu profesorul de muzică George Voiculescu de la biserica Domniţa Bălaşa.La 14 ani intra ucenic la tipografia cndusă de Z.Carcalechi,lucrând câte 14 ore pe zi,în 1848 devenind tipograf calificat.

După moartea tatălui începe să scrie versuri,însă aceast îndeletnicire nu-I ieşea bine,tot procesul rămânând la nivel de experiment.

În 1854 Petre Ispirescu se aranjează la tipografia Copainie , unde se tipăreau autori precum Jonathan Swift, Jean-Jacques Rousseau, Alexandre Dumas, Victor Hugo, Miguel de Cervantes.Tot în această perioadă citeşte în original şi Fabulele lui Florian.Continuă un trai modest,alături de mama sa.În 1858 tipografia la care lurează public corespondenţa secretă a princepelui Vogoride în interesul unui grup de unionişti.în urmaapariţiei corespondenţei  toţi participanţii sunt arestaţi,Ispirescu pentrecând 3 luni fără o slujbă,iar la finele anului se aranjează într-o tipografie mai modern datorită viitorului ministru de externe unionist Vasile Boerescu.Această tipografie imprimă şi revista Naționalul.

Perioada aceasta a fost cea mai frumoasă din viaţa lui din punct de vedere financiar şi cultural.Ispirescu îşi cumpără o casă şi intră în contact cu scriitori precum N. Filimon, I. Ionescu de la Brad., I. Ghica, D. Bolintineanu datorită slujbei sale.

Ispirescu începe să adune basme la îndemnul lui Nicolae Filimon,astfel în 1862 apar primele 6 basme culese, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte,Prâslea cel voinic și merele de aur, Balaurul cel cu șapte capete, Fata de împărat și pescarul și Fiul vânătorului,reunite apoi cu celelalte basme culese pe parcurs,astăzi această culegere devenind rarisimă.

În 1863 este invitat să lucreze ca director al imprimeriei lui C.Rosetti,tipografie ce tipărea revista Partidul Liberal şi Românul,atunci în opoziţie.Împreună cu Rosetti înfiinţează prima „Casă de ajutor reciproc a tipografilor din România”.În 1864 înfiinţează Tipografia Lucrătorilor Asociați în urma suprimării de către guvern a ziarului Românul.În perioada 1862-1872 Ispirescu nu publică nici un basm,iar după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza acceptă conducerea Imprimeriei de stat,invitat de ministrul de interne Ion Ghica.După doi ani,Ispirescu cu alţi trei asociaţi înfiinţează Noua tipografie a laboratorilor români.

Reia publicarea basmelor în 1872 cu colecţiile Legende sau basmele românilor,Ghicitori și proverburi, cu o prefață de B. P. Hasdeu.Este apreciat pentru ceea ce face,încurajat pentru cunoaşterea creaţiei populare.În 1875 apare Snoave sau povești populare şi  în 1876, Ispravele și viața lui Mihai Viteazul.În scurt timp,Imprimeria sa este redenumită în Tipografia Academiei Române.În 1879 apare o colecţie de basme culte,reprezentări de traduceri a basmelor din mitologia greacă şi a unor mituri din folclorul universal,reunite toate în volumul Din poveștile unchiului sfătos, basme păgânești,apărut prin influienţa lui A.I.Odobescu,care a scris şi prefaţa acestuia.

Cea mai importantă operă a vieţii sale,culegerea Legende sau basmele românilor cuprinde 37 de basme şi are prefaţa de Vasile Alecsandri.Apare în anul 1882,iar la Sibiu,ulterior,este publicată şi colecțiaJocuri și jucării de copii,colecţia care valorifică folclorul copiilor.

Petre Ispirescu moare la 21 noiembrie 1887 după o congestie cerebrală.Şedinţa literară a grupului de la Revista nouă,printre care şi din Ionescu-Gion, Delavrancea, Vlahuță, Haşdeu este suspendată.

Petre Ispirescu îşi are un loc aparte în literatură datorită unei deosebite implicări în culegerea folclorului popular,a basmelor româneşti pe care le-a repovestit foarte reşit.Cele mai cunoscute basme culese sunt : Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte,Aleodor Împărat,Ileana Sânziana,Înșir-te mărgăritari,Prâslea cel voinic și merele de aur,Fata săracului cea isteață,Zâna zânelor (Zâna munților),Cotoșman Năzdrăvanu,Pasăre măiastră,Fata moșului cea cuminte,Fata cu pieze rele,Sarea în bucate.


Mari autori din copilărie(II):Fraţii care au proiectat căsuţa din turtă dulce

Câteodată mă gândesc că este foarte plictisitor atunci când nu îl am pe fratele meu alături,dar uneori pur şi simplu nu îl suport.Este foarte ciudată legătura între fraţi,mai ales între cei gemeni.Şi totuşi,cei mai geniali fraţi,pentru mine,au fost fraţii Grimm.Pentru că mi-au ghidat copilăria,alături de alţi scriitori,care au scris poveşti ce m-au fascinat,şi acum o fac,serile triste şi melancolice.

Frații Grimm, Jacob Ludwig Carl (4 ianuarie 1785,Hanau,—20 septembrie 1863, Berlin, ) și Wilhelm Karl (24 februarie 1786, Hanau — 16 decembrie 1859, Berlin),născuţi  în orașul Hanau situat în apropiere de Frankfurt ,Germania, într-o familie de nouă copii, (dintre care au supraviețuit doar șase) au fost folcloriști, lingviști, filologi, doctori în drept, cunoscuţi în toată lumea pentru volumele lor de poveşti,cartea lor de vizită fiind Albă ca zăpadaCenușăreasa ,Hansel și GretelMuzicanţii din Bremen,Lupul şi cei şapte iezi,Prietenia şoarecelui şi a pisicii,Rapunzel, Rumpelstilzchen,Fecioara Maleen,Trei frunzuliţe a şarpelui,Croitoraşul isteţ,Povestea celui ce nu ştia ce-i frica. Fraţii Grimm sunt cei mai plăcuţi fraţi-scriitori,iar poveştile care i-au imortalizat sunt unele din cele mai magice şi mirifice.În volumele de basme au mai apărut şi Scufiţ Roşie,Motanul Încălţat,Frumoasa adormită şi Cenuşăreasa,care au fost incluse mai demult de Charles Perault în volumul lui de poveşti.Basmele au apărut în 2 volume,primul în 1812 şi celălalt în 1814).

Contribuţia majoră în limba germană  a fraţilor a avut-o apariţia dicţionarului Deutsches Wörterbuch (Cartea cu cuvinte germane),dicţionar în 33 de volume şi de 84 kg,scris împreună,şi Legea lui Grimm,scrisă de Jacob,fiind prima carte de fonetică şi fonologie a limbii germane.Fiecare frate şi-a trăit propria viaţă,drumurile lor intersectându-se în domeniul ştiinţific.

Jacob Ludwig Carl Grimm a fost un cunoscutlingvist,  folclorist şi  scriitor,cunoscut în special pentru cele două volume de poveşti cu motive din folclorul german,scrise în colaborare cu fratele său.La fel,Jacob Grimm este fondatorul şcolii mitologice în folcloristica ,cât şi autorul unui studiu important , Mitologia germană ,apărută în 2 volume, 1835,şi  Gramatica limbii germane ,publicată în 1819.

Wilhelm Carl Grimm a fost un folclorist,filolog, şi scriitor romantic german. Este co-autor al Dicţionarului limbii germane,împreună cu fratele lui, la fel şi a basmelor publicate de aceştia.Deoarece uferea de astmă,nu putea să-şi găsească un loc de muncă,iar până la urmă i s-a alăturat fratelui său,scriind celebrele lucrări menţionate mai sus. A avut ocazia să-l întâlnească pe Goethe,care “l-a mulţumit din suflet pentru sforţările pentru renaşterea culturii uitate”.În 1825 o întâlneşte pe viitoarea sa soţie,care îi dăruieşte un fiu,Hermann Grimm(1828—1901) ,care devine mai târziu professor la universitatea din Berlin şi co-fondatorul “Societatea lui Goethe”.

Lucrările fraţilor despre istoria gramaticii şi foneticii limbii germane au dus la formarea lingvisticii drept un obiect de studiu aparte.Alte scrieri al fraţilor,în colaborare sau nu,sunt: Poveşti pentru copii („Kinder- und Hausmärchen”), poveşti cuprinzând  folclor german, : Legendele germane („Deutsche Sagen”), unde textele sunt studiate din punct de vederefilologic, : Despre «Meistergesang»-ul vechi german („Über den altdeutschen Meistergesang”), Gramatica germană („Deutsche Grammatik”), Mitologia germană („Deutsche Mythologie”), Istoria limbii germane („Geschichte der deutschen Sprache”).


În 2005 a fost filmat un film-poveste „Fraţii Grimm”,care deşi nu este o biografie,atinge unele aspecte din viaţa scriitorilor.La fel,pe baza poveştilor lor,a apărut un desen animat,”Simsala Grimm”,împărţit pe episoade,fiecare fiind câte o poveste celebră,tratată din punct de vedere a două personaje suplimentare.

Pentru cei care vor să evadeze într-o lume dublu magică,propun o vizită la bibliotecă sau un search prin rafturile rudelor şi a prietenilor pentru o filă din magia fraţilor Grimm.


Mari autori din copilărie(I): Dansând cu visele unei poveşti

Când eram mică, visam continuu… Visam şi cu ochii deschişi şi atunci când vorbeam, chiar şi atunci când râdeam. Nu zic că mi-am pierdut această capacitate, dar farmecul de atunci s-a evaporat şi nu cred că voi mai fi cea care am fost…

Visele mele îşi aveau rădăcinile într-o carte veche, una pe care am regăsit-o recent, când am decis să mai arunc o privire în lada copilăriei mele. Am găsit cartea care, de când mă ţin minte, o ţineam pe noptieră. Şi acum am rămas de aceeaşi părere, că este cea mai frumoasă carte pe care am citit-o vreodată. Numele autorului, Hans Christian Andersen… nu vă spune nimic?

Crăciunul este sărbătoarea care mă face melancolică. Melancolică după copilăria mea, care cred că e pe sfârşite. Simt o oarecare repulsie pentru faptul că am crescut, dar ştiu prea bine că nu mai pot schimba nimic.Tot ce-mi rămâne este să încerc să visez din nou, alături de Andersen.

Hans Christian Andersen, născut pe 2 aprilie 1805 în Odense, Danemarca, este unul dintre cei mai cunoscuți autori de basme şi poveşti dedicate copiilor, traduse în nenumărate limbi şi de nenumărate ori, cele mai cunoscute fiind   Crăiasa zăpezii, Mica sirenă, Hainele cele noi ale împăratului și Rățușca cea urâtă. Personal, nu aş putea face o clasificare concretă. Mie îmi plăceau şi continuă să-mi placă toate poveştile lui Andersen.

Viaţa autorului este plină de înălţări şi mistere. A circulat chiar zvonul că Hans Christian ar fi fiul neligitim al împăratului, deoarece a fost celebrat tot timpul şi susţinut de regalitate, fiindu-i plătită educaţia şi acordându-i-se multă atenţie. De mic copil, Andersen a dezvăluit o inteligenţă ascuțită, îi plăcea să citească, memora pasaje întregi din operele lui Ludvig Holkberg sau din cea a lui William Shakespeare, îi plăceau foarte mult piesele şi acasă avea un mic teatru de păpuși improvizat, care îi ocupa tot timpul liber. La paisprezece ani, părăseşte căminul părintesc şi se mută la Copenhaga, căutând de lucru. Datorită vocii plăcute, de soprană, a reuşit să intre la Teatrul Regal Danez, dar a plecat, pentru că i s-a modificat vocea. A devenit poet datorită propunerii unui coleg de teatru – o alegere ce i-a schimbat viaţa.

Apoi studiază la două şcoli prestigioase, dar mai târziu afirmă că au fost cei mai întunecaţi ani din viaţa lui, locuind în casa profesorului său, unde a fost maltratat de acesta, cu scopul de a-i „forma caracterul” şi izolat de ceilalţi colegi, care, de altfel, îşi băteau joc de el pentru faptul că semăna cu o fată. Mai târziu, învaţă limbile engleză, daneză şi germană, precum şi limbile scandinave.

În 1835 apare primul ciclu de poveşti, Eventyr, în daneză, care este reeditat în 1836 şi 1837, prin adăugarea de noi poveşti.Valoarea acestui ciclu nu a fost recunoscută imediat. Faima lui a crescut şi cu apariţia volumului al doilea, în 1838 şi a celui de-al treilea, în 1845. În afară de poveşti, autorul a scris şi un poem, inspirat din călătoria lui în Suedia, în 1837, când scrie „Jeg er en Skandinav” (Eu sunt un scandinav). Printre cele mai faimoase povești ale lui Andersen se numără: Prințesa și bobul de mazăre, DegețicaCutia cu iască,LebedeleSoldățelul de plumbTurma de porciOle-LukoieBradulPrivighetoarea,ClopotulPantofiorii cei roșiiFamilia fericităMicul TukCasa VecheUmbraPovestea unei mameFetița cu chibriturileEste foarte adevărat!.

Prima vizită a lui Andersen în Anglia a avut un impact mare asupra lui, deoarece aici l-a întâlnit pe Charles Dickens, care era pe atunci cel mai mare scriitor englez încă în viaţă. Peste zece ani, Andersen se reîntoarce special pentru acesta, însă relaţia lor de prietenie a suferit o ruptură; după cinci săptămâni petrecute în Anglia, Andersen pleacă înapoi în Olanda, iar corespondenţa între cei doi se întrerupe, Andersen neînţelegând nici până în ziua morții sale motivele pentru care Dickens nu a mai vrut să comunice cu el.

Moartea scriitorului a survenit pe 4 august 1875, la 70 de ani ,în urma unei căzături, fiind grav rănit. A murit în dureri groaznice în casa unor prieteni, dar înainte de moarte a vorbit cu un compozitor, pe care l-a rugat să compună pentru ceremonia de îmormântare melodii care să fie potrivite paşilor unui copil. Când a fost întrebat dacă ar fi împotriva unei biografii, a afirmat că biografia lui este Rățușca cea urâtă. Un alt fapt interesant legat de moartea lui este şi faptul că Andersen ura când i se spunea că poveştile lui sunt pentru copii. Deşi, iniţial, statuia omagială a autorului a fost proiectată în așa fel încât Andersen să fie  înconjurat de copii, scriitorul a dat ordin ca să nu mai apară nici  un copil lângă el. Hans Christian Andersen este îngropat la Assistents Kirkegard, Norrebro, Copenhaga, a primit titlul de „comoară naţională” de la guvernul danez şi a murit în apogeul faimei sale pe plan internaţional. Înainte de moarte, s-a discutat un proiect pentru înălţarea unui monument ,care a fost înălţat postmortem într-un loc central din Copenhaga.

Celebritatea lui a ajuns în toate colţurile lumii. Astfel, în Shanghai a fost înfiinţat un parc tematic în numele lui Hans Christian Andersen, iar în data de 2 aprilie este celebrată  Ziua Internațională a Cărții pentru Copii. În portul din Copenhaga autorităţile olandeze au înălţat statuia din bronz Mica Sirenă, în anul  1913, în memoria scriitorului. Operele lui Andersen rămân şi astăzi cele mai citite şi adorate poveşti, fiind ecranizate de nenumărate ori, povestite şi repovestite, bucurând noi generaţii de copii şi făcându-i melancolici pe cei mai în vârstă.

Acum, când magia Crăciunului mă cuprinde, simt nevoia de a redeschide cartea şi de a mă cufunda din nou în copilărie, dansând cu visele unei poveşti…

 


%d blogeri au apreciat asta: