Category Archives: File de jurnal

We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.

 

image


Vacanță cu drum însorit, dezamăgiri și miros de pietre

În ultimele zile de vacanță am vizitat o bună parte din țara noastră. Dar să le iau pe rând.

Am mers din Constanța până în Sibiu, un oraș pe care voiam să-l vizitez de foarte mult timp. Pe când eram în liceu și aveam idei trăsnite în cap, aveam de gând să mă urc singură în primul tren și să ajung în acest oraș, ca să fac… să fac ce? Această întrebare nu îmi deranja gândurile. Ce bine că nu am avut impulsul necesar să o fac.

Iar înainte ca oamenii din partea locului să îmi sară în cap, pot să spun că orașul este frumos. Cel puțin, acea parte pe care am vizitat-o, și anume centrul vechi. Străzile pavate, case cu acoperișuri ce au acele ferestre mici, ca niște ochi ce te privesc suspect… dar m-am simțit ca într-o altă țară, căci oamenii din jur arătau altfel. Și nu e un lucru rău, doar că… mi s-a părut un oraș frumos și spectaculos, dar nu mi-aș dori să stau în Sibiu. Cum mi-au zis și mai mulți prieteni, Sibiu pare a fi orașul leneșilor, unde după ce vizitezi toate locurile frumoase te saturi de ele și pe urmă nu mai ai ce face. Poate greșesc, dar consider că este un oraș ce este ridicat în slăvi prea mult, ce-i drept, oamenii sunt mai civilizați, dar strada nu este mai curată decât în alte părți, magazinele nu sunt poleite cu aur și cerul nu are o altă culoare. Verdictul? Nu aș mai veni aici, simt că nu mai am ce vedea.

Trecând la următoarea destinație, pot să spun că a fost o surpriză, și chiar una foarte plăcută. Începând cu Bulevard, hotelul în care am stat, cu o priveliște minunată de cealaltă parte a ferestrei, camere aproape luxoase, și să nu mai zic despre restaurant – a fost delicios tot ceea ce am mâncat, iar despre deservire nu pot să spun nimic rău, căci am fost tratată foarte frumos.

20140909_163438Orașul despre care vorbesc este Sighișoara, iar cei ce nu l-au vizitat încă au de descoperit niște locuri minunate, mie cel puțin mi-a creat impresia de oraș apărut special pentru oamenii ce vin în vacanță. Nu era acea aglomerare ca în Sibiu, de exemplu, iar cerul senin a îndemnat mai multe miresici să vină să-și facă pozele în cetate. Dacă m-ar întreba cineva ce mi-a plăcut cel mai mult, nu aș putea da un răspuns ferm. Turnul cu ceas are un muzeu interesant, m-au amuzat ustensilele folosite de chirurgi în secolul al XIX-lea, pantofiorii purtați de domnițe la bal, lăzile de zestre, figurinele de lângă ceas, sau mai bine zis, zeitățile pe care le reprezentau. Un alt lucru ce mi-a plăcut foarte mult sunt străduțele cu acele case vechi, cu obloane, mai toate înfrumusețate cu mușcate la fereastră. Este un deliciu să te plimbi pe acele drumuri care păstrează pașii unor umbre, să admiri cerul, în contrast cu florile mici, viu colorate.

Scările ce duc spre liceul din cetate nu au fost greu de urcat, însă ghidul din vechea școală ne-a povestit despre numărul de trepte și ne-a arătat acea sală de clasă unde cândva au învățat copiii ce demult nu mai trăiesc. Ceea ce mi-a plăcut este că intrarea era oarecum liberă: ținea doar de vizitator cât dona instituției. Mi se pare o metodă mult mai eficientă și plăcută decât un preț fix.

Un alt lucru puțin mistic mi s-a părut orga, a cărei sunete se auzeau din biserică, ușile acesteia la rândul său fiind închise de cine știe cât timp. Și să nu mai spun despre o instituție administrativă, a cărei fațadă nu s-a schimbat foarte mult de pe timpurile în care a fost ridicată clădirea.

Mi-a părut rău când am plecat, căci Sighișoara a fost o experiență frumoasă; să nu uit să menționez cofetăria ”La Angela”, căci macarons atât de bune, pufoase, cremoase și dulci nu am mai mâncat nicăieri.

Următoarea destinație a fost Iașiul, dar până a reveni acasă, am vizitat Cheile Bicazului, Barajul și Lacu Roșu, pe care nu m-am plimbat, dar m-am amuzat văzând cum unii turiști, în special domnișoarele, plângeau de frică urcându-se în barcă… păi dacă ai fobie, de ce mai insiști?

Această prezentare necesită JavaScript.

La Lacu Roșu era un formolică de toată frumusețea, un cerșetor cu diplomă de la Harvard aș zice, căci felul în care se uita cum mănânci, stând cuminte și răbdător, dar privindu-te în ochi, nu îl lăsa niciodată fără o bucățică bună de ceva. A fost impresionantă și familia de rățuște de pe lac, mai ales felul în care se scufundau după hrană, se chemau una pe cealaltă și se apropiau, aproape fără frică, de turiștii ce le ofereau fărâme de pâine.

Înainte să ajung la Iași, am făcut o pauză în Piatra Neamț, oraș așezat în munți, dar cu acele case, oameni, străzi și brutării care îmi amintesc de casă. Hotelul în care am stat avea o priveliște frumoasă din balcon, iar felul în care arătau camerele erau o amintire vie a comunismului, a luxului de cândva. Mi-a plăcut și micul dejun, cu de toate, cafea făcută imediat și sala mare, cu oglinzi reci.

Am avut o vacanță frumoasă, alături de oameni frumoși și de cer senin, munți spectaculoși, drum lung și mirosind a pietre. Iar de săptămâna viitoare începe facultatea – pentru unii, liceul – pentru alții, poate un nou început pentru o altă categorie de oameni. Să aveți o toamnă frumoasă!


Odată

image

Odată am avut o prietenă, numele ei este … asta oricum nu ar conta. Eram prietene bune, dar nu îmi plăcea cum vedea oamenii, mai ales pe domnul inimii ei. Lucrurile au decurs așa cum nu mă așteptam, iar prietenia noastră s-a destrămat. Astăzi nu mai ținem legătura, iar morala este că mi-am impus viziunea despre lume, iar ea a ales să rămână fidelă propriilor gânduri.  Ceea ce astăzi mi se pare un lucru corect și admirabil. Îi doresc fericire în viață!


Melancolii la o ceașcă de ceai

Și uite că lucrurile se schimbă, iar amintirile năvălesc, nebune, odată cu vântul ce șuieră în geamurile închise.

Și mai ieri eram apropiați, zâmbindu-ne în fiecare dimineață. Ne așezam fiecare la locul său, în băncile pe care le-am scrijelit și le-am reparat în 4 ani. Și venind astăzi, dintr-un trecut îndepărtat parcă, găsim alți pereți, alți oameni, alte amintiri ce urmează să devină melancolii.

Și parcă ieri noi eram acei copii zâmbăreți, cu fețe prea fericite pentru a vedea că timpul pleacă, încet-încet, luând cu el clipele de care-mi este dor astăzi. Parcă ieri eram noi cu robele negre și cu ochii alergând după o domnișoară cu părul de foc, să ne facă o poză, sau poate chiar mai multe.

Astăzi văd poze cu generația ce atunci nu știa cât de dulce-amăruie este senzația atunci când îți auzi numele, urci pe scenă, îți iei diploma, arunci frenetic, la ”1,2,3!”, toca în aer, ca să nu o mai prinzi după… iar astăzi acei copii retrăiesc clipa noastră, de acum un an, iar noi, deși zâmbim, ne simțim mai bătrâni, ca din altă lume, acolo unde liceul sună ca o melodie veche, iubită, demult uitată.

DSC_0022

Mi-e dor de timpurile în care eu eram cea care pășea pe gresia rece din liceu, cea care ieșea în pauză iarna, uitându-se alarmată în jur, ca să nu primesc un bulgăre de zăpadă în cap, când eu eram cea care tremura auzind fraza ” și acum, scoateți o foaie de hârtie…”. Mi-e dor până și de omul acela, a cărui privire îmi trezea fiori, femeia ce-mi spunea că aripile mele au nuanțe de cărți frumoase, că ar trebui să-mi urmez aspirațiile, să îmi țin răsuflarea atunci când mă înec în prea multe emoții… mi-e dor de iubirile mele de liceu, iubirile copilărești, fără început sau final, fără o atingere a mâinii, fără o aromă definită… mi-e dor de niște ochi ce nu m-au privit niciodată, ce nu m-au văzut, ce nu m-au apreciat așa cum sunt; ochi ce nu m-au iubit niciodată, și totuși, mi-au fost mai dragi decât ai mei.

Astăzi, sunt doar melancolică. Și tristă, văzând pozele de pe rețele de socializare, cu zâmbete de liceeni ce încă nu-și dau seama că urmează să nu mai calce vreodată pragul acela așa cum au făcut-o până azi. Sunt melancolică, tristă, dar și fericită. Căci ascult muzica mea preferată, iar el îmi e alături, chiar dacă acum e absorbit de altceva.

Îmi place să-i privesc chipul, să-i aud vocea și să zâmbesc, în sinea mea.  Și mă cuprinde o liniște și o pace ce nu se compară cu nimic în lume. Și nu e nimic, nu e nimic rău că timpul meu s-a scurs. Că tot ce pot face este să dau ”like” la pozele proaspeților absolvenți; nu e nimic, căci amintirile pe care le am nu vor fi șterse nicicând. Iar el se apropie și mă îmbrățișează, știind că mi-e frică de ploaie. Și totul este atât de bine, iar sufletul lui e atât de cald…


Scrisoare către Gabriel Garcia Marquez

gabriel-garcia-marquez-02Te-am iubit. În felul meu, ți-am descoperit sufletul, puțin câte puțin, printre rândurile pline de vise și personaje mitice, rupte parcă din realitatea noastră. Nu te-am cunoscut niciodată, nu știu cum îți suna vocea, nici câte cute îți apăreau pe frunte când zâmbeai… dar m-ai cucerit nu printr-o singură carte, misterul a început în rândurile îndepărtate, ascunse printre literele tinere sau bătrâne. În fiecare pagină găseam ceva noi, indeit, o trăsătură ce poate să aparțină numai ție.

Iar azi am aflat că nu mai ești și totuși, îmi este greu să cred asta. Pentru că tu ești ceva atemporal, pe care nici moartea, nici viața nu-l pot atinge. Tu ești o entitate ce nu aparține acestei lumi, iar să vorbesc, sau chiar să accept faptul că ai murit, îmi este cu neputință. Pentru că ești omniprezent, în toate acele file îngălbenite, aranjate între coperți colorate, de pe raftul meu din bibliotecă.

Îți mulțumesc că mi-ai ghidat adolescența într-o lume fantastică atunci când totul în jurul meu se năruia; că mi-ai arătat sufletul omului în cele mai vii culori; că mi-ai demonstrat că iubirea este un sentiment care poate fi trăit în mii de feluri, că dragostea este fără prejudecăți, că frumosul poate fi găsit în cel mai oribil urât; îți mulțumesc că datorită cărților tale am început să văd lumea altfel, să-i descopăr micile imperfecțiuni în cele mai perfecte forme. Îți mulțumesc că mi-ai oferit posibilitatea să citesc niște cărți superbe, care mi-au schimbat modul în care privesc viața.

Ironic, acum citesc ”A trăi pentru a-ți povesti viața”…


This could be the end…

24. I love this town, even if itțs blooming and raining at the same time...Ironic, nu? Totul a început cu o melodie, pe care ai continuat-o cu ”or maybe a new begining”. Și a durat, a durat până la sfârșit. Cam tot atâta timp cât durează înflorirea cireșilor.

M-am plimbat prin oraș, însoțită de o ploaie indecisă, cu un cer luminos, și totuși stropi mari, deși și reci căzând de undeva ca din altă lume. Abia astăzi am observat câți pomi sunt în jur. În orașul meu natal nu mai sunt, căci oamenii au uitat ce înseamnă florile de cireș în aprilie… dar aici, în orice colț mai ascuns al orașului, câte un pom îți înalță, măreț, brațele pline de aromă și amintiri. Și picături imense de ploaie. Și miroase a primăvară și iubire. Și poate un pic de melancolie…

Totul a durat cât o înflorire, și a plecat, lăsând o urmă de tristețe. Tristețe și amintiri din epoca în care florile abia începeau să se desfacă, timide. Dar înflorirea lor e trecătoare, efemeră parcă, se întâmplă într-o clipă și în următoarea, vezi copacul plin de file de smarald, fără urmă de alb, roz, sidefiu… înțelegi, nu? A fost frumos, dar efemer… iar astăzi, astăzi o ușoară melancolie. Ploaia va spăla asfaltul ud și va întâmpina cu brațele deschise smaraldul.

Zâmbești?


%d blogeri au apreciat asta: