Tag Archives: revedere

We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.

La revedere!

Și uite că am ajuns la sfârșit… un sfârșit pe care l-am așteptat inconștient, un sfârșit care a venit și odată cu el a venit și o tăcere în interiorul meu. Vocile dragi, pe care le auzeam în fiecare zi, au început să se transforme în ecouri. Chipurile oamenilor au început să se transforme în stafii… niște stafii cu inima bătând încă, cu sufletul, viu, zbătându-se în temnița masei dure, de un sidefiu rece.

Astăzi i-am revăzut din nou, am revăzut oamenii ce mi-au devenit dragi, chiar dacă nu le-am arătat asta. Mi-a fost jenă. Mi-a fost jenă să le zic că-i iubesc, sau că nu-i suport, sau că simt ceva pentru ei, indiferent dacă sunt sentimente frumoase sau nu prea. I-am auzit vocea  undeva în spatele meu, deja distanțată. Vorbea cu o altă voce, o stafie pe care am plăcut-o la început, pe când nici nu știam că voi ajunge în ziua aceea, ziua în care zâmbindu-ne, ne-am zis ”la revedere!” pentru totdeauna. Nu știu ce vorbeau; dar vocile lor, atât de dragi mie, sunau a moarte. Mi-am amintit că în acea zi înnorată mi-a spus: ”Nu ne vom mai vedea…”, iar eu am protestat copilărește, zicând că o dată la două, trei luni am putea să ne revedem; orașul nu e atât de mare, iar apoi mi-am dat seama, cu o oarecare tristețe, că are dreptate. Că ne vom împrăștia în acest oraș minuscul și ne vom transforma în străini. Că ne vom vedea ocazional pe stradă, ne vom zâmbi, sau poate că ne vom preface că nu ne știm, dar mai mult de atât… Și uite așa, inima mea începe să se umple de un gol care momentan nu poate fi acoperit cu nimic. Un gol ciudat, răsunător, plin de voci, îmbrățișări, gesturi, gânduri, zâmbete…

Tot ce mi-a rămas e vocea lor pe care încerc să mi-o întipăresc, alături de a mea, într-un colț al minții pe care aș vrea să-l pecetluiesc. Stafiile se vor evapora în oceanul micului nostru oraș provincial, dar chipurile lor vor rămâne întipărite pe hârtie, ca niște fețe de pe pietrele funerare. Le voi revedea zâmbetul în scoarța albastră al unei cărți magice, în interiorul căreia timpul se va opri în clipa în care… deja s-a oprit. Și îi văd zâmbind. Și golul din interior nu mai pare atât de urât. ”La revedere…”.

La revedere!


Dor de…

… de colegii mei de liceu care anul acesta dau bacul. Am fost la premiere, încurcându-mă în robele lor, tocurile înalte ale fetelor… nu-i cunosc pe toţi, dar o bună parte dintre ei îmi sunt dragi, acelaşi Cosmin cu zâmbetul lui larg, Ionuţ, domnul serios care tot timpul ne mobiliza pentru a face ceva; Ioana, un pic aeriană şi visătoare…Maricica şi Mădălina, un timp aveam impresia că sunt surori, dar sunt minunate; Răzvan… ce să zic de Răzvan? O persoană foarte energică şi înflăcărată; Bianca şi Iulia, care au un stil de a scrie atât de diferit faţă de alte, mii şi mii de încercări adolescentine…Mădălina, încă una, seamănă mai mult a titirez, veşnic energică şi care tot timpul este implicată în vreun proiect;Iraşoc, Narcis şi Claudiu, oameni total diferiţi dar în compania cărora am pierdut timpul în multele seri plictisitoare din cămin; Maria, o colegă de cameră mai severă aşa, îmi va lipsi acel “hai să facem curat odată!” şi nemulţumirea ei când îi zic Marilena; Geanina, mereu visătoare şi amatoare înrăită de cola+film; Mădălina, care ar fi vrut ca toţi să o numească Elena, merci mult pentru temele la mate; Georgiana, care a plecat anul trecut, dar continuă să ne viziteze şi chiar azi i-am văzut roşul din cap în sală…

Cred că aş avea multe de spus, multe de făcut… ştiu că nu e bine că regret, dar sunt anii mei de liceu cu experienţe noi, prieteni noi, vise, realizări, trofee… într-o zi voi pleca şi eu, şi poate că şi după mine va plânge cineva… le urez doar colegilor mei să-şi urmeze drumul pe care l-au ales, să reuşească în viaţă şi într-o zi, poate, să ne întâlnim în curtea liceului, aşa, fără o zi stabilită, fără tradiţia revederii peste 10 ani… vreau într-o zi, când voi fi om matur şi realizat, să stau pe banca verde din curtea liceului, sub cireşul care-şi scutură petalele, să-mi revăd adolescenţa şi să-i am alături pe foştii mei colegi…


%d bloggers like this: