Tag Archives: drum

We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.

Surâsul zânei de mangan

Detail of the new work by jiuge on DeviantArtȘi pentru că orice poveste începe undeva, la un capăt de lume, povestea noastră va începe într-un castel de pe malul Lacului de Sidef, în care diminețile adună animalele din pădure la un pahar de apă cristalină. În castel locuiește zâna de mangan, a cărei surâs inspiră viață și armonie. Poate veți întreba dacă zâna este frumoasă? Se zvonește că la lumina dimineții apare zveltă, îmbrăcată într-un halat de brocart, cu fața albă, adormită, zâmbind razelor de soare, ce se joacă în părul ei bordeaux, lăsând urme de lumină în ochii rubinii. Dacă zâna ațipește pe verandă în orele calde ale zilei, pielea ei capătă o nuanță de piersică coaptă, rochia vaporoasă, de satin fin, îi îmbrățișează formele voluptoase. În somn, zâna își trece deseori mâna prin părul ondulat, roz-fuchsia, alungând leneșă buburuzele. În orele serii, când zâna își bea paharul de vin pe balcon, petrecând fiecare asfințit după orizont, părul îi devine lin, ca o apă curgătoare, căpătând nuanța de un roz pal. Mâinile ei delicate, de o nuanță albăstruie morbidă se așează obosite pe masa de marmură. Zâna de mangan își schimbă înfățișarea odată cu soarele, dar un singur lucru rămâne neschimbat: surâsul.

Într-o zi, zâna se juca cu soarele. Alergând după o rază, nici nu a observat cum s-a regăsit într-un loc necunoscut, ascuns de lume. Ciudat lucru, copacii începeau să se rărească, iar raza de soare – nicăieri. Din curiozitate, sau din aceeași neatenție (căci am uitat să menționez că zâna noastră e o zână cu capul în nori), frumoasa creatură cu părul bordeaux – era dimineață – și-a îndreptat pașii spre lumina soarelui ce se ascundea, luând-o peste picior. După ceva timp, zâna simți sub picioare nisipul încă rece, dar sclipitor, acoperit cu un văl subțire de rouă. Se minună, căci în castelul ei avea covoare pufoase, din mușchi, iar în pădure – iarbă verde, răcoroasă. Dintr-o dată, în fața ei apăru o creatură necunoscută: era Basil.

Cine e Basil, veți întreba? Aceeași întrebare își făcu loc și în mintea zânei, uitându-se cu interes în ochii mari, cărămizii. Adevărul este că Basil era un cal, dar zâna nu avea de unde să știe. Înalt, cu picioarele subțiri și zvelte, făcute pentru a zbura, Basil își scutura coama deasă, rubinie, de praful adunat din întrecerea cu soarele. Aici observă zâna și se opri: nicăieri nu văzuse o ființă atât de diferită, atât de mică și totodată, încununată cu raze de soare. Aplecându-și capul, Basil o salută, întinzându-i în semn de respect copita argintie. Zâna se gândi puțin, dar acceptă invitația. Se apropie de Basil și-i mângâie coama, la care Basil îi răspunse cu un ”i-ha-ha” sănătos. Zânei de mangan îi plăcu calul; îl îmbrățișă de grumaz și își continuă drumul, gândindu-se la păsările din castel, ce probabil că se întrebau unde a dispărut.

După un timp, Basil necheză: într-un nor de praf, pe drumul de țară se apropia de ei ceva. Vântul se ascunsese printre cei câțiva copaci ce mai erau, adăpostindu-și fiii în lanul de grâu auriu. Norul de praf se apropia din ce în ce mai mult, iar din el se deslușeau câteva figuri. Când s-a apropiat de călătorii noștri, norul a dispărut, lăsând în fața calului și a zânei un struț încoronat cu raze de sidef: era Samira, animalul sacru al acelui ținut. Zâna nu știa de Samira, Samira nu știa de zână, și totuși dintr-o privire și-a dat seama că în fața ei este o ființă aleasă. Mai puțin calul, pe care-l privi cu înfumurare: sângele albastru nu curgea prin venele lui Basil, neținând cont de faptul că nu era un cal tocmai obișnuit.

Deși trufașă, Samira făcu o plecăciune demnă de o regină în adresa zânei, aceasta grăbindu-se să-i răspundă la salut. Basil își scutură coama, aruncând stropi de rouă în jur, făcând-o pe Samira să se dea imediat la o parte: nu-i plăceau indivizii simpli, din popor, precum era calul nostru. Simțindu-se ofensată, Samira își ridică penele cărămizii și cu un aer de domnișoară jignită profund ocoli drumeții noștri, dispărând în aclași nor de praf. În jur se făcu liniște; zâna mângâie calul pe cap și-și continuară drumul.

S-a terminat lanul de grâu, s-a terminat și drumul prăfuit, roua s-a evaporat și pielea zânei de mangan se transformă într-o piersică coaptă: era amiază.Au intrat din nou în pădure, deși nu se vedea nicăieri poteca ce ducea spre Lacul de Sidef; zâna se întristă, deși Basil tot încerca să o înveselească.

În căldura amiezii, zânei i se făcu somn, iar Basil se culcă, oferindu-i cel mai bun divan rubiniu posibil în aceste locuri puțin cunoscute. Zâna nu era mofturoasă: acceptă invitația și se culcă pe iarbă, îmbrățișând grumazul puternic al calului. Trilurile păsărilor încetară: zâna dormea, zâmbind unui vis năstrușnic.

Se lăsa frigul: zâna se trezi, regăsindu-se singură în acel loc necunoscut. Basil lipsea, iar ultimele raze ale soarelui se ascundeau în verdele de smarald al pădurii. Ceva i se ghemui în suflet: era frica, sentiment pănă atunci necunoscut de zână. În jur, liniște, doar părul ei de un roz pal aruncând o umbră de lumină pe iarba rece. În depărtare, se auzi un sunet ciudat, înfiorător: zâna nu știa ce-i un lup, dar sentimentul cuibărit în interiorul ei îi zicea că ar fi timpul să fugă. Ceea ce și făcu, împiedicându-se de mărăcini, crengi uscate. Urletul ba se apropia, ba se îndepărta, iar părul ei roz pal, încâlcit, fâlfâia neajutorat printre copaci.

Aș putea să mai scriu, să zic că zâna de mangan găsi calea spre castel, sau că a reușit să se ascundă de lup, sau că a fost salvată de un prinț fermecător… dar de ce aș minți? Zâna de mangan a trăit cândva, în palatul ei frumos, pe malul Lacului de Sidef, iar într-o dimineață a dispărut. Nu a venit seara, și nici a doua zi, niciodată. Păsările din palat au căutat-o, în zădar: nici urmă de zână în pădure, în ceruri, în lume. Nici vie, nici moartă; nu au găsit nicio bucată din rochia ei, niciun fir de păr, nimic.

Zâna pur și simplu a dispărut, dar lucru ciudat: de la dispariția ei, în fiecare noapte de iarnă, pe zăpada proaspătă de lângă lac se observă urme argintii de copite: printre copaci, unele păsări adormite văd o coamă rubinie, însoțită de câte un nechezat lung. Este Basil, căutând-o pe zână, pe care a părăsit-o în somnul ei, fără ca cineva să înțeleagă de ce. Pe cerul întunecat, apar lumini călătoare, ridicându-se ca o ceață din toată pădurea: cât vezi cu ochiul, numai luminițe rozalii, palide, bordeaux sau fuchsia. Unii oameni spun că aceste luminițe călătoare arată drumul celora ce s-au pierdut, dar sunt foarte șirete: dacă un călător pierdut are inima curată, acestea îi vor arăta calea cea bună, și drumețul va ajunge la capătul pădurii. Pentru cel cu inima neagră, luminițele vor sclipi în zădar, căci vor ghida în acel loc unde pentru ultima oară a fost văzută zâna de mangan. În liniștea nopții, drumețul va auzi urlete de lup.

De ce aș minți că întâmplarea este o poveste? Căci zâna de mangan și astăzi, în nopțile geroase de iarnă, pășește, alături de un cal rubiniu, pe linia orizontului, înconjurată de parfum de vară și de mii de luminițe, bordeaux, fuchsia, rozalii…

Imagine (c) Jiuge, DevianArt

Roșu – Enlil: Femeia cu gânduri triviale

Enlil (sursă: tumblr)Era un sfârșit de iarnă cald și totuși ningea încontinuu, prefăcând apoi zăpada albă într-o apă murdară, numai bună de călcat în ea și apoi în sufletul altuia. În jur stăruia o lumină absentă, de un alb spre gri, obositoare. Se auzeau țipetele unui animal rănit. Pădurea se trezea din amorțeală… Zarea era acoperită de nori grei, ducând doar durere și jale. Enlil se uită îngândurată: astăzi nu-i ducea dorul. Îi era dor de timpul în care norii păreau mai sus și mai îndepărtați; pe atunci, nu realiza că furtuna abia urma să distrugă totul în jur.

Aici și acum se așternea o liniște ce o speria. Ochii de un jad căprui încercau să găsească un punct colorat în marea albă și străină. Vântul o lovea cu furie în față, înroșindu-i nasul și obrajii ce acum aveau aceeași nuanță cu părul lung, drept, lăsat pe spate. A închis ochii și s-a cufundat într-o amintire demult uitată…

S-a trezit în fața unui turn din cărămidă portocalie roasă de ploi. Un turn înalt, cu o ușă masivă de lemn, fără nicio fereastră, înconjurat de câmpul gri și vântul ce șuiera printre țigle. În rest, nicio suflare, nicio urmă de viață; doar ea, un cer imens și trist, vântul și turnul ce părea că o chema. A împins ușa și aceasta s-a deschis cu greu; din interior o privea o beznă de nepătruns. Și totuși, Enlil a înaintat. Ușa s-a închis singură, cu un sunet strident. Femeia a tresărit.

 Era înconjurată de un negru accentuat, o aromă vagă, nedefinită din copilărie și o ușoară briză de vânt tomnatic. A stat pe loc ca să se obișnuiască cu întunericul. Deodată, în stânga apăru o luminiță ce prin pâlpâirea ei azurie încerca să-i spună să o urmeze, ceea ce a și făcut.

Whales and dolphins by Vincent Bruley

A lovit-o un albastru infinit și sunetul bulelor de aer ce ieșeau dintr-o scoică. Spațiul din jurul ei era imens, fără început și fără sfârșit, reflectând lumini pe podea. Era înconjurată de un acvariu în care domnea eternitatea. Tot ce o separa de liniștea ei interioară era peretele din sticlă ce o înconjura; ființele din jurul ei păreau că nu observă pata de culoare ce-i privește cu inima palpitând.

O meduză roz și-a etalat dansul leneș în fața ochilor de jad, mișcându-se lent spre cine știe ce colț al oceanului. Un grup de pești străvezii, mici și cu ochi ageri urmăreau o stea de mare ce părea a fi arbitrul; au mai apărut câteva grupuri de pești galbeni, verzi, portocalii… jucau ceva fascinant; își ascundeau culorile în scoici, bureți, algii; steaua părea că are grijă să nu se trișeze. Grupul de peștișori străvezii erau cei mai norocoși; un pește verde, din echipa adversară, trecuse pe lângă o piatră maro și nu observă ochii șireți ce-l priveau; peștișorul nu a fost văzut.

Brusc, ceva s-a întâmplat; peștișorii și-au curmat jocul și s-au ascuns cât mai adânc în nisip. S-a făcut liniște, toate celelalte viețuitoare păreau să se fi ascuns și ele. Din stânga au apărut doi delfini; râdeau zgomotos și își scuturau capul gri în semn de aprobare. S-au întors spre viețuitoare și au început să le vorbească; acestea însă și-au ridicat umil capul de sub nisip. Păreau cuprinse de un sentiment inexplicabil. Delfinii și-au unit cozile și s-au dat la o parte. Se auzeau doar bulele; apa începuse să se întunece. Se apropia ceva; peștișorii portocalii au început să tremure; ceilalți păreau cuprinși de curiozitate. Se auzi un sunet ciudat și din stâga apăru cea mai frumoasă creatură a mării: Balena Singuratică. Enlil a auzit de ea; a recunoscut-o după tristețea din ochii ei. Erau atât de asemănătoare. Balena și-a întors capul lent spre femeie și a privit-o. Și-au vorbit pe o undă de un verde cărpui al ochilor lor; și-au vorbit printr-o privire, într-o clipă, și-au destăinuit tristețea. Balena își aplecă capul mare în semn de respect și și-a continuat mersul lent, țipând de durere și singurătate. Steaua de mare de după o algie a început să plângă. Enlil stătea încremenită în mijlocul acestei lumi atât de îndepărtate și atât de reale în sufletul ei. Femeia a închis ochii înecați în lacrimi.

S-a trezit din nou în spațiul pustiu din care vântul voia să o alunge. Același cer imens și neprietenos; același șuierat strident. Și totuși, în sufletul lui Enlil domnea o pace desăvârșită: cineva i-a înțeles strigătul mut al ochilor de culoarea nucului; cineva este acolo, alături, mereu. Și vântul și-a continuat strigătul jalnic; din depărtare, i-a răspuns o voce la fel de îndurerată. Vântul și-a schimbat direcția pașilor spre zare. Se vedea oceanul. Se auzea chemarea. Enlil a zâmbit: în fața ei se regăsesc două lumi ce s-au căutat o eternitate. Drumul se deschidea în fața ei, ducând spre o zare în care norii se retrăgeau spre vest, eliberând culoarea cerului. În stânga ei, în depărtare, vântul se juca în valurile oceanului cu ființa a cărei ochi nu i-a putut uita. Enlil știa că trebuie să plece; știa că drumul ei o va duce spre o lume nouă; albastrul cerului din depărtare imita lumea din interiorul turnului…

  • Enlil – zeu al vântului, menționat în numeroase scrieri de pe tăblițe de piatră sau de lut hittite.

Pe multe drumuri de Lucian Blaga

Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcă

gândul spre tine. O, sfârşitul acela de zi,

peste care căzură grabnice brume!

În grădina mea florile

spre alte foarte înalte poieni tânjind

mai invocă şi-acum

lumina ta fără de nume.

Unde dormi astăzi – nu ştiu. Nici un cântec

nu te găseşte. Astăzi

tu eşti unde eşti. Iar eu aci. Depărtarea

a pus între noi carul cel mare pe cer,

apele-n văi, focul în noapte pe dealuri,

şi pe pământ a pus anemone şi patimi

cărora ziua nu le prieşte.

Ca o poartă s-a-nchis. Nici un semn nu străbate

vămile, vămile.

[1943]


Dimineaţă de George Bacovia

O cafea neagră… şi-o ploaie de gheaţă
Când spiritul mai arde culori în odaie
O privire pe-o carte, pe straie
Şi pasul mă îndrumă în dimineaţă.

Cum frigul tremurând ca o veste,
Tot fuge de-al meu şi de-al tau…
Tot mai mult am rămas cu ce este,
Şi plouă cu-o părere de rău.

Am uitat dacă merg… încă tot mai iubesc…
Am ajuns la timp, ocup şi un loc.
Dar gândul apasă cu greul său bloc…
E numai vedere… nu mai pot să vorbesc…


%d bloggers like this: