Tag Archives: poteca

We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.

Drumuri prin viață

october_by_kozaybiica-d5izneu… Și bătea vântul, lumina abia își ițea razele printre norii plumburii dintr-un mai plin de ploi; și atunci mi-am zis, va fi bine, căci mâine au promis să fie soare…

Astăzi am vorbit cu un om ce mi-a provocat durere ceva timp în urmă. M-a sunat, avea o voce calmă, atât de cunoscută și, totodată, atât de străină, prin dulceața aceea  neînțeleasă, parcă falsă, și parcă autentică. Mi-a spus că-i pare rău, că, de fapt, ceea ce a făcut a fost o lecție, o demonstrație a realității. Vorbea încontinuu, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar eu ascultam, înghițind noduri, răspunzând cu ”bine” la orice întrebare adresată mie sau propriei voci. Mă întreb dacă o voi putea ierta vreodată; dacă voi putea trece vreodată peste acel eveniment și dacă persoana respectivă va mai rămâne la fel sau dacă percepția despre ea se va schimba în timp. Cu toate scuzele de rigoare și părerile de rău, nu pot uita scena. Nu pot uita și nu pot trece peste…

Viața ne rezervă mai multe drumuri. Unele înguste, umbrite, ascunse de lume într-o pădure în plină vară; altele, largi, cât un bulevard, pline de indivizi dubioși sau umbre șterse, mirosind a praf. Câteodată, ne regăsim pe un drum în nicăieri, cu o ceață deasă ce se întinde în față, iar în dreapta stă un cineva care ezită să plece înainte sau să rămână în urmă, sau poate să se oprească alături de noi. Un alt drum este acela pe care te regăsești de mai multe ori, parcă în același punct, și parcă în locuri diferite. Undeva mai vezi o cotitură, undeva poteca se bifurcă și nu știi dacă e bine să mergi în drapta, dacă te vei mai putea întoarce, dacă, dacă, o mulțime de dacă…

Și totuși, alegi drumul cel bun. Chiar dacă te abați, dai de o potecă ce te va duce la un alt drum, poate mai bun decât primul. Și poate că o cărare în pădure te va ajuta să înțelegi, în deplină singurătate, ce vrei de fapt. O șosea în noapte, alături de un cineva, te va face să înțelegi dacă într-adevăr mergeți în aceeași direcție, dacă te ține strâns de mână, dacă, la urma urmei, te privește și este acolo, prezent, oglindindu-și sufletul în ochii tăi. Un bulevard aglomerat îți va restabili liniștea interioară, căci doar înconjurat de oameni îți poți depista singurătatea ființei tale, așa pură și ”a ta” cum este ea de fapt.

Viața ne rezervă atâtea drumuri, care nu se intercalează niciodată și totuși, oricâte întorsături și schimbări de peisaj nu ar avea loc, vom ajunge la destinația potrivită…


%d bloggers like this: