Tag Archives: animal

We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.
Anunțuri

Muzeul național de istorie naturală ”Grigore Antipa” București

Această prezentare necesită JavaScript.


Nu vreau să văd ochi triști

staring_at_the_sun_by_zoranphotoDe animale de companie. Pentru că ”de companie” presupune un animal care este o proprietate a cuiva, nu o ființă lăsată la voia sorții în oraș.

Consider că eutanasierea este o decizie corectă. Pentru început, un animal născut pe stradă nu va avea o viață frumoasă. Va suferi de frig, căldură, sete, foame, eventual luându-și câte o cizmă-n bot de la vreun ”om” bun la suflet. În fiecare zi va traversa o stradă, fără să se asigure, căci nu știe el cât de plăcută e o roată de mașină peste lăbuțe, coloana vertebrală sau cap. Și, eventual, chiar dacă va cunoaște prima, își va duce traiul în trei labe, făcând copiii și băbuțele să-i plângă de milă. Sau s-ar putea să nu mai iasă viu de sub roțile mașinii, să moară în chinuri pe șosea, până cineva nu-l mută, cu un șut zdravăn, pe trotuar.

Un câine pe stradă habar nu are de comunicarea cu oamenii. Învață de unde prinde. De când era cățel, nimeni nu i-a zis că oamenii, mai ales cei mici, nu conștientizează că-i fac rău, dacă-i arată limba sau îl trag de coadă. Un cățel de pe stradă nu are un om la care să țină, căci i se oferă atenție în mici cantități de la mai mulți oameni. Cățelul va da din coadă, va lătra bucuros, dar își va întoarce capul într-o parte, confuz, când va vedea mâna ce-l mângâie îndepărtându-se, împreună cu posesorul ei, pentru totdeauna.

Un câine pe stradă nu va ști că e bolnav. El se va juca cu alți câini, își va delimita teritoriul, va lupta cu alți masculi pentru o femelă. O cățea va fi agresivă cu oricine încearcă să-i supere puii, chiar dacă această supărare s-ar manifesta prin dorința omului de a se juca cu micile ghemotoace de blană. Un câine pe stradă nu înțelege că nimeni nu are nevoie de el. Nu va înțelege de ce este lovit, nu va înțelege de ce mama a plecat și nu se va mai întoarce, nu înțelege de ce câinii în lesă sunt atât de îngâmfați, grăsuți, cu blana lucioasă. Un câine pe stradă va ataca propriul frate pentru o pungă murdară cu rămășițe de oase.

De aceea, consider că trebuie eutanasiați. Desigur, un adăpost este mult mai potrivit, mai ”uman”, și sunt pro adopției. Dar dacă într-un termen anumit nu apare niciun adoptător, câinele trebuie eutanasiat, nu lăsat înapoi în teritorul de unde a fost ridicat. Dacă, să presupunem, câinii de pe stradă ar fi ridicați, sterilizați, și mai târziu, într-un anumit termen de zile, adoptați, acesta ar fi un lucru mult mai uman decât marșul pe străzi, țipând în gura mare: ”nu eutanasierii, câinii sunt suflete vii, etc, etc, etc”. Dar dacă pentru un specimen anumit nu apare niciun doritor de a-l lua acasă… atunci nu văd problema eutanasierii. E ceva foarte uman – câinele nu simte cum moare, și o face într-un timp foarte scurt. Oare moartea lentă, timp de mai mulți ani, pe străzi, gonit, flămând, este una mai ”umană”, mai puțin dureroasă?

Acum să trecem la punctul următor – deținătorii de câini. Să presupunem că într-un adăpost s-a găsit un câine ce i-a plăcut domnului X. Consider că prin lege ar trebui obligat adoptătorul să-i implanteze animalului un microcip. Mai departe, consider că ar trebui să existe un contract de adopție ce l-ar trage la răspundere pe proprietar în cazul în care patrupedul ar manifesta un comportament  agresiv față de alte animale, oameni, ar fi bolnav și ținut așa de către proprietar, fără a fi tratat la un medic veterinar, sau proprietarul ar decide că nu mai vrea câine (sau pisică) și l-ar arunca în stradă – sau și mai rău, să decidă că puii patrupedului său s-ar simți mai bine într-o pungă de plastic, legată, undeva sub un copac din parcul de alături. În aceste cazuri, consider că un proprietar ar trebui tras la răspundere în fața legii pentru abandon, neglijență și cruzime.

Dispariția animalelor ”de companie” de pe străzi ar fi un lucru grozav. În primul rând, am avea un oraș mai curat, căci nu ar exista excremente pe toate trotuarele. În ceea ce privește proprietarii de câini, consider că ar cam trebui să strângă după animal, dar hai să trecem peste. Dacă ar dispărea patrupezii din parcuri, copiii ar avea un loc de joacă mai sigur și nu ar trăi cu frica să fie mușcați de un câine. În plus, se știe că animalele sunt transmițători excepționali de diferite virusuri, iar răspândirea unei boli într-un teritoriu e floare la ureche dacă în spațiul respectiv există patrupede fără stăpân.  Dacă ar dispărea animalele de companie fără stăpân, nu ar mai exista scenele oribile de câini nimeriți sub roțile mașinii sau pisici plonjând de sub un camion, cu smocuri de blană plutind prin aer. Am asistat la astfel de scene. O perioadă am stat într-un bloc geamurile căruia dădeau spre o stradă unde se circula intens, la viteze ceva mai mari decât în restul orașului, și cam în fiecare săptămână apărea căte un leș de câine, de pisică, uneori încă vii, zbătându-se, schelălăind, murind în chinuri groaznice. Și niciodată nu a fost o imagine plăcută. Să trăiești o viață fără să fii iubit și să mori așa, fără ca să-i pese cuiva, în durere, nu e o viață potrivită pentru nimeni.

Iubesc animalele, chiar mi-aș dori să am un câine, poate doi, doar atunci când îmi voi permite să-i cresc, să le ofer nu numai dragoste, ci și un cămin, o masă stabilă, o vizită periodică la un medic veterinar. Doar cu mângâieri și câte un os rămas de la grătarul din week-end patrupedul nu devine fericit, asta nu e viață. Până atunci, mi-aș dori ca toți patrupezii vagabonzi să adoarmă fără durere, iar felinele fără stăpân să nu se mai zbată pe un colț de trotuar, călcate de vreun șofer ce nu a reușit să frâneze la timp.


%d blogeri au apreciat asta: