Tag Archives: strazi

Vacanță cu drum însorit, dezamăgiri și miros de pietre

În ultimele zile de vacanță am vizitat o bună parte din țara noastră. Dar să le iau pe rând.

Am mers din Constanța până în Sibiu, un oraș pe care voiam să-l vizitez de foarte mult timp. Pe când eram în liceu și aveam idei trăsnite în cap, aveam de gând să mă urc singură în primul tren și să ajung în acest oraș, ca să fac… să fac ce? Această întrebare nu îmi deranja gândurile. Ce bine că nu am avut impulsul necesar să o fac.

Iar înainte ca oamenii din partea locului să îmi sară în cap, pot să spun că orașul este frumos. Cel puțin, acea parte pe care am vizitat-o, și anume centrul vechi. Străzile pavate, case cu acoperișuri ce au acele ferestre mici, ca niște ochi ce te privesc suspect… dar m-am simțit ca într-o altă țară, căci oamenii din jur arătau altfel. Și nu e un lucru rău, doar că… mi s-a părut un oraș frumos și spectaculos, dar nu mi-aș dori să stau în Sibiu. Cum mi-au zis și mai mulți prieteni, Sibiu pare a fi orașul leneșilor, unde după ce vizitezi toate locurile frumoase te saturi de ele și pe urmă nu mai ai ce face. Poate greșesc, dar consider că este un oraș ce este ridicat în slăvi prea mult, ce-i drept, oamenii sunt mai civilizați, dar strada nu este mai curată decât în alte părți, magazinele nu sunt poleite cu aur și cerul nu are o altă culoare. Verdictul? Nu aș mai veni aici, simt că nu mai am ce vedea.

Trecând la următoarea destinație, pot să spun că a fost o surpriză, și chiar una foarte plăcută. Începând cu Bulevard, hotelul în care am stat, cu o priveliște minunată de cealaltă parte a ferestrei, camere aproape luxoase, și să nu mai zic despre restaurant – a fost delicios tot ceea ce am mâncat, iar despre deservire nu pot să spun nimic rău, căci am fost tratată foarte frumos.

20140909_163438Orașul despre care vorbesc este Sighișoara, iar cei ce nu l-au vizitat încă au de descoperit niște locuri minunate, mie cel puțin mi-a creat impresia de oraș apărut special pentru oamenii ce vin în vacanță. Nu era acea aglomerare ca în Sibiu, de exemplu, iar cerul senin a îndemnat mai multe miresici să vină să-și facă pozele în cetate. Dacă m-ar întreba cineva ce mi-a plăcut cel mai mult, nu aș putea da un răspuns ferm. Turnul cu ceas are un muzeu interesant, m-au amuzat ustensilele folosite de chirurgi în secolul al XIX-lea, pantofiorii purtați de domnițe la bal, lăzile de zestre, figurinele de lângă ceas, sau mai bine zis, zeitățile pe care le reprezentau. Un alt lucru ce mi-a plăcut foarte mult sunt străduțele cu acele case vechi, cu obloane, mai toate înfrumusețate cu mușcate la fereastră. Este un deliciu să te plimbi pe acele drumuri care păstrează pașii unor umbre, să admiri cerul, în contrast cu florile mici, viu colorate.

Scările ce duc spre liceul din cetate nu au fost greu de urcat, însă ghidul din vechea școală ne-a povestit despre numărul de trepte și ne-a arătat acea sală de clasă unde cândva au învățat copiii ce demult nu mai trăiesc. Ceea ce mi-a plăcut este că intrarea era oarecum liberă: ținea doar de vizitator cât dona instituției. Mi se pare o metodă mult mai eficientă și plăcută decât un preț fix.

Un alt lucru puțin mistic mi s-a părut orga, a cărei sunete se auzeau din biserică, ușile acesteia la rândul său fiind închise de cine știe cât timp. Și să nu mai spun despre o instituție administrativă, a cărei fațadă nu s-a schimbat foarte mult de pe timpurile în care a fost ridicată clădirea.

Mi-a părut rău când am plecat, căci Sighișoara a fost o experiență frumoasă; să nu uit să menționez cofetăria ”La Angela”, căci macarons atât de bune, pufoase, cremoase și dulci nu am mai mâncat nicăieri.

Următoarea destinație a fost Iașiul, dar până a reveni acasă, am vizitat Cheile Bicazului, Barajul și Lacu Roșu, pe care nu m-am plimbat, dar m-am amuzat văzând cum unii turiști, în special domnișoarele, plângeau de frică urcându-se în barcă… păi dacă ai fobie, de ce mai insiști?

Această prezentare necesită JavaScript.

La Lacu Roșu era un formolică de toată frumusețea, un cerșetor cu diplomă de la Harvard aș zice, căci felul în care se uita cum mănânci, stând cuminte și răbdător, dar privindu-te în ochi, nu îl lăsa niciodată fără o bucățică bună de ceva. A fost impresionantă și familia de rățuște de pe lac, mai ales felul în care se scufundau după hrană, se chemau una pe cealaltă și se apropiau, aproape fără frică, de turiștii ce le ofereau fărâme de pâine.

Înainte să ajung la Iași, am făcut o pauză în Piatra Neamț, oraș așezat în munți, dar cu acele case, oameni, străzi și brutării care îmi amintesc de casă. Hotelul în care am stat avea o priveliște frumoasă din balcon, iar felul în care arătau camerele erau o amintire vie a comunismului, a luxului de cândva. Mi-a plăcut și micul dejun, cu de toate, cafea făcută imediat și sala mare, cu oglinzi reci.

Am avut o vacanță frumoasă, alături de oameni frumoși și de cer senin, munți spectaculoși, drum lung și mirosind a pietre. Iar de săptămâna viitoare începe facultatea – pentru unii, liceul – pentru alții, poate un nou început pentru o altă categorie de oameni. Să aveți o toamnă frumoasă!

Reclame

Despre păpuși de paie, orașe și drumuri în primăvară

LinișteAlergând după  o fericire iluzorie, am uitat să observ viața ce tot încerca să mă tragă de mânecă, să îmi zâmbească. Am iubit o păpușă din paie ce mi s-a arătat ca o ființă interesantă; de fapt, păpușa s-a adeverit o falsitate ce, profitând de naivitatea mea, s-a jucat cu tot ce aveam mai bun de oferit și, într-un final, a ales să-și găsească o altă sursă de distracție.

Adevărul este că e doar vina mea. E doar vina mea că am permis unui mănunchi de paie să-și găsească loc în inima mea – dar ce să-i faci, am avut nevoie de o lecție ca să deschid ochii ceva mai larg și să văd realitatea așa cum este ea, în afara capului meu. Și mi-a prins bine, pentru că brusc am devenit o altă persoană.

Am uitat să mă bucur de lucrurile simple. Am uitat că e primăvară, mi-am amintit abia ieri, când plimbându-mă cu cineva am observat verdele de pe copaci fugind înaintea noastră. În câteva zile, mugurii au explodat, lăsând verdele să se strecoare în lume și, implicit, în inimile oamenilor. Iar eu am uitat că există și verde…

Ieri am admirat orașul imens, blocurile albe, mașinile minuscule. Pe cerul înnorat, soarele ce apunea părea un disc roșu; părea un gardian ce are grijă de străzile gri pe care încă nu s-au aprins luminile. A trebuit să plec; dar șoferul meu a zis că vom mai veni aici ca să admirăm orașul în noapte, când peste tot se aprind luminile.

La fel, uitând de mine, am uitat și de faptul că există oameni cărora le sunt dragă. Am uitat că nu sunt singură, permițându-mi să mă îngrop într-o stare depresivă de o jumătate de an încoace. Ieri în schimb m-am bucurat: am zâmbit și am râs fără să simt că emoțiile mele sunt false, că buzele mele se întind într-un zâmbet forțat. Am fost veselă și m-am distrat din toată inima, ceea ce nu am făcut de foarte mult timp. Odată cu verdele primăverii am început să mă trezesc și eu. Și mă bucur nespus că pot zâmbi din nou ca mai înainte, sincer și frumos.

Aș vrea să nu mă mai uit înapoi; nu e drumul pe care merg. În orizont apare o cotitură pe care voi păși în curând. Indiferent de destinație, știu că în jurul meu sunt o groază de lucruri interesante și oameni frumoși pe care ar trebui să-i privesc mai mult. Și totul va fi bine dacă voi fi ceva mai optimistă… nu?


%d blogeri au apreciat asta: