Melancoliile…

Melancoliile au propriile lor gânduri. Se scufundă în melodii ce șoptesc frânturi de dragoste în urechile grăbite ale ființelor pierdute în zăpadă. Melancoliile nu stau niciodată pe loc; călătoresc cu viteza dorului spre țintele ce nu s-au știut niciodată miza unor lovituri nesimțite.

Melancoliile mele traversează toate barierele biologice și efemere ce stau între mine și lume. Câteodată, poposesc mai des lângă lobul stâng al urechii. Uneori, se ascund undeva adânc în urechea internă, iar un q-tip nu le-ar scoate niciodată de acolo; doar m-ar răni și m-ar face să plâng. Alteori, melancoliile mele intră ca un ac imens în inimă, iar alteori aruncă cioburi de gheață peste albul ochilor, transformându-l într-o mare Mediteraneană, roșie și sărată. Câteodată, se ascund pe sub piele, încât îmi este imposibil să le localizez, în cărțile de specialitate s-ar zice că este un tip de durere referită.

Un studiu recent afirmă că patrupezii pe care îi numim câini nu sunt capabili să se simtă vinovați; că reacția lor, de a-și lăsa capul în jos și a scânci într-un fel anume este, de fapt, așteptarea unei pedepse. Dacă melancoliile ar fi animale, le-aș zice că sunt niște ogari persani, ființe libere, maiestuoase, rebele, mereu gonind după o pradă pe care neapărat o vor prinde, căci încăpățânarea acestora nu are margini.

Mi s-a spus că unele culori ar influența mintea. Nu mi s-a spus însă că melancoliile creează culori, le amestecă și, răutăcioase, le transformă în niște culori ce nu vor fi niciodată cuprinse între 390 și 760 de nm, spectrul vizibil pe care ochiul nostru, cu toți receptorii cianolabi, clorolabi și eritrolabi nu ar fi în stare să le detecteze.

Melancoliile sunt haine, ca niște lupi ce au flămânzit o iarnă întreagă. Văzând soarele, ce abia își ridică fașa somnoroasă într-un martie timpuriu, ele atacă, uitând de neînțelegerile din haită, mobilizându-se, ca o armată de soldați ce s-au născut cu baioneta în mână. Melancoliile mele își iau zborul, ca niște cai înaripați, spre țintă, galopând nebunește prin văzduh, rupând toate panglicile și sârmele ghimpate ce le stau în cale. Și nu pățesc nimic, căci intră și pleacă din castelul meu, ticluit cu grijă și pricepere, ca niște stafii, lăsând totuși urme pe care nici sângele nu le spală.

Melancoliile mele, ale tale, ale tuturor aleargă ca nebunele, dar nu se aude niciun zgomot, nu se prevede niciun nor, nu se așteaptă nicăieri, cu pâine și sare, venirea lor. Se furișează ca niște șerpi în iarba înaltă și verde, sugându-i seva brută, împreună cu tinerețea și prospețimea ei. Se amestecă printre gânduri, se camuflează de parcă ar face parte din lumea pe care tind să o invadeze ca o ceată de barbari. Iar apoi, dărâmând ziduri, poduri și orașe, ajung spre ce este mai de preț: râul tuturor vieților ce se sting și aprind, și apoi iar reaprind, și apoi se scufundă în lacul rece, acoperit de un sloi gros de gheață…

Melancoliile mele mă răvășesc în momentele în care am grijă să ridic podurile, să ard iarba uscată, de anul trecut, și să mă adâncesc în lumea înveșmântată în coji aromate de rodie. Dar mă găsesc, nesuferitele, și mă mușcă de parcă ar fi ultima zi din existența lor, deși o știu mai bine decât mine că eu voi muri, iar ele tot vor continua să îmi roadă, centimetru cu centimetru, oasele spălate de ploi și curățate de viermi.

Dar nici eu nu stau mai prejos; mă îngenunchează, uneori, dar mă ridic, le privesc în față și le rânjesc ca unor animale din grădina zoologică, libere să facă ce vor… în micuțele lor cuști. Ce știu ele, melancoliile, despre cușca imensă pe care o scotocesc, pe care o măsoară în sus și în jos, pe același traseu, dar uitând mereu că au mai trecut pe aici, crezând că, de fapt, ele călătoresc la nesfârșit, și a lor este marea Eternitate? Ce știu ele, blestematele, melancoliile, despre existența lor, care de fapt s-a născut acolo, în turnul meu, cu podurile lăsate?

Propriile mele făpturi, esențe renegate, abandonate din prima clipă în locuri neprevizibile, departe de turn, departe de soare… dar câtă sete de viață, câtă râvnă, cât curaj să crească, să se găsească între ele, și apoi să mă atace, fără ca să știe de ce le-am abandonat? Căci sigur știu, sigur au aflat demult, înainte să mă gândesc eu la crearea lor…

Melancoliile mele sunt crude, sălbatice, dar frumoase, ah, ce frumoase și cât de dulci atunci când mușcă cu o sete de viață de nedescris!

(c)Carlos Schwabe – Les Fleurs du Mal  Bénédiction.

Olive Kitteridge(2014) – despre cum să nu bocești în fața televizorului

Ei bine, seara de Crăciun s-a transformat într-o noapte la cinema, sub o pătură pufoasă și aromă de portocale în casă. Lista lungă de filme de pe HBO mi-a atras atenția, iar avertizarea că Olive Kitteridge este un mini-serial și ține cam vreo 4 ore nu m-a oprit să-l văd cap-coadă într-o singură seară.

Filmul se bazează pe cartea cu același nume, scrisă de Elizabeth Strout. Apărută în 2007 pentru prima dată, Olive Kitteridge cucerește atenția publicului, dar și a criticilor, devenind New York Times bestseller și în același timp, câștigătoarea premiului Pulitzer pentru ficțiune în 2009.

Nu am avut ocazia să citesc cartea, dar intenționez să o fac în viitorul (cât mai) apropiat, filmul însă a avut o puternică influență asupra mea. În mod normal, când văd cuvântul bestseller pe o carte, în mintea mea apare imediat un fel de repulsie, deoarece acest cuvânt se asociază cu o carte ieftină, foarte ușor de citit, o formă fără fond. Acum nu știu cât de apropiat este serialul de acțiunea din carte, dar dacă acesta a urmărit traseul corect, atunci romanul cu siguranță este unul special.

În lumea lui Elizabeth Strout, Olive Kitteridge(Frances McDormand) este o învățătoare de liceu dintr-un mic oraș de pe coasta americii, Maine, iar toată acțiunea se petrece în jurul acestui personaj, într-un interval de vreo 25 de ani. Olive este căsătorită cu un farmacist, Henry(Richard Jenkins), împreună având un fiu, Cristopher(John Gallagher Jr.), care crescând se transformă într-un om mediocru, marcat foarte mult de educația oferită de părinți, aceștia fiind foarte diferiți unul de celălalt.

Nu aș vrea să mai povestesc, căci această postare s-ar transforma într-un spoiler ( dacă nu are deja o tentativă), dar filmul m-a impresionat foarte mult, făcându-mă să trec prin diferite stări sufletești odată cu desfășurarea acțiunii. Olive mi s-a părut, inițial, o persoană nesuferită, prea dură și prea sarcastică. La sfârșit, m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea, să o văd dintr-o altă perspectivă, deși nu a survenit nicio schimbare în personalitatea ei. Citind niște păreri pe goodreads, am observat că lumea are tendința să considere acest roman drept o melodramă ieftină despre viața prea puțin interesantă a unor oameni dintr-un oraș prea puțin important, ceea ce nu mi s-a părut chiar așa. În serial, cel puțin, este surprinsă latura realistă a oamenilor, atât Olive cât și cei ce o înconjoară sunt oameni adevărați, cu fricile lor, imperfecțiunile și discuțiile nemascate.

Finalul m-a făcut să plâng, deși are o notă optimistă. A fost un film prea trist pentru mine, dar în același timp, foarte apropiat de realitate; consider că autoarea romanului a reușit să transpună realitatea, așa cum este ea, într-o acțiune fără a denatura latura umană a lumii, fără a înfrumuseța cu panseluțe și zorzonele viața, prezentând-o totuși într-o lumină mai puternică, intensificând trăirile personajelor.

Melancolii la o ceașcă de ceai

Și uite că lucrurile se schimbă, iar amintirile năvălesc, nebune, odată cu vântul ce șuieră în geamurile închise.

Și mai ieri eram apropiați, zâmbindu-ne în fiecare dimineață. Ne așezam fiecare la locul său, în băncile pe care le-am scrijelit și le-am reparat în 4 ani. Și venind astăzi, dintr-un trecut îndepărtat parcă, găsim alți pereți, alți oameni, alte amintiri ce urmează să devină melancolii.

Și parcă ieri noi eram acei copii zâmbăreți, cu fețe prea fericite pentru a vedea că timpul pleacă, încet-încet, luând cu el clipele de care-mi este dor astăzi. Parcă ieri eram noi cu robele negre și cu ochii alergând după o domnișoară cu părul de foc, să ne facă o poză, sau poate chiar mai multe.

Astăzi văd poze cu generația ce atunci nu știa cât de dulce-amăruie este senzația atunci când îți auzi numele, urci pe scenă, îți iei diploma, arunci frenetic, la ”1,2,3!”, toca în aer, ca să nu o mai prinzi după… iar astăzi acei copii retrăiesc clipa noastră, de acum un an, iar noi, deși zâmbim, ne simțim mai bătrâni, ca din altă lume, acolo unde liceul sună ca o melodie veche, iubită, demult uitată.

Mi-e dor de timpurile în care eu eram cea care pășea pe gresia rece din liceu, cea care ieșea în pauză iarna, uitându-se alarmată în jur, ca să nu primesc un bulgăre de zăpadă în cap, când eu eram cea care tremura auzind fraza ” și acum, scoateți o foaie de hârtie…”. Mi-e dor până și de omul acela, a cărui privire îmi trezea fiori, femeia ce-mi spunea că aripile mele au nuanțe de cărți frumoase, că ar trebui să-mi urmez aspirațiile, să îmi țin răsuflarea atunci când mă înec în prea multe emoții… mi-e dor de iubirile mele de liceu, iubirile copilărești, fără început sau final, fără o atingere a mâinii, fără o aromă definită… mi-e dor de niște ochi ce nu m-au privit niciodată, ce nu m-au văzut, ce nu m-au apreciat așa cum sunt; ochi ce nu m-au iubit niciodată, și totuși, mi-au fost mai dragi decât ai mei.

Astăzi, sunt doar melancolică. Și tristă, văzând pozele de pe rețele de socializare, cu zâmbete de liceeni ce încă nu-și dau seama că urmează să nu mai calce vreodată pragul acela așa cum au făcut-o până azi. Sunt melancolică, tristă, dar și fericită. Căci ascult muzica mea preferată, iar el îmi e alături, chiar dacă acum e absorbit de altceva.

Îmi place să-i privesc chipul, să-i aud vocea și să zâmbesc, în sinea mea.  Și mă cuprinde o liniște și o pace ce nu se compară cu nimic în lume. Și nu e nimic, nu e nimic rău că timpul meu s-a scurs. Că tot ce pot face este să dau ”like” la pozele proaspeților absolvenți; nu e nimic, căci amintirile pe care le am nu vor fi șterse nicicând. Iar el se apropie și mă îmbrățișează, știind că mi-e frică de ploaie. Și totul este atât de bine, iar sufletul lui e atât de cald…

The flowers of war (2011)

Într-o perioadă întunecată pentru omenire, iadul se dezlănțuie în China, prefăcând tot ce este uman în brută. Nanking, 1937, este un focar de ură, violență, cruzime, viol, distrugere. Filmul este o proiecție a romanului  Jin líng shí san chai (13 Flowers of Nanjing), scris de Geling Yan, acesta fiind o reproducere fidelă a evenimentelor din acea perioadă. În roluri principale, Christian Bale și Ni Ni, fiind și unul dintre puținele ecranizări chineze în care apare, în rol principal, un actor străin.

Lupta dintre soldații a două mari țări transformă viața unor femei într-un calvar. Pe de o parte, un grup de copile din mănăstire, abia trecute de 12 ani, riscând să fie abuzate în orice clipă de soldații japonezi. Pe de altă parte, vânzătoarele de dragoste, femei superbe, cu unghii roșii, ochi ispititori și zâmbete ce costă o avere. Între aceste două tabere, un străin, care se lasă ademenit într-un eveniment tragic.

John Miller, de profesie ”make-up artist” pentru morți, un american chemat pentru înmormântarea unui preot, este prins între focurile a două tabere; reușind să fugă, se refugiază în mănăstirea în care trebuia să ajungă, aici găsind o mână de copile speriate, ce au văzut prea multe la vârsta lor, și un fiu de preot, acesta ducând pe umeri o povară grea. Peste noapte, mănăstirea devine refugiu pentru câteva prostituate, acestea fugind din orașul ce le hărăzea doar moarte lentă și dureroasă.

Emoțiile pe parcursul filmului variază; de la o scenă simplă, în care se deschide universul vieții cotidiene, un glonț schimbă decorul într-un roșu cărămiziu, mirosind a moarte. Sărăcia războiului se află în contrast cu hainele pestrițe ale prostituatelor, iar moartea soldaților se reflectă în ochii inocenți ale lui Shu (Xinyi Zhang), una dintre elevele din mănăstire. În spatele zidului bisericii, oroarea, moartea și nebunia  sunt elementele de bază ale vieții. Aici, există doar disperare, o disperare mută și dureroasă.

De ce v-ați uita la acest film? Pentru că merită. Actorii, muzica, evenimentele din trecut și concepția scriitorului – scenaristului (Heng Liu), cât și a regizorului (Yimou Zhang), crează un univers plin de emoții puternice, sentimente realiste, puternice, ducând viața unui grup mic de oameni ca o lumină printre rămășițele întunecate ale istoriei…

La revedere!

Și uite că am ajuns la sfârșit… un sfârșit pe care l-am așteptat inconștient, un sfârșit care a venit și odată cu el a venit și o tăcere în interiorul meu. Vocile dragi, pe care le auzeam în fiecare zi, au început să se transforme în ecouri. Chipurile oamenilor au început să se transforme în stafii… niște stafii cu inima bătând încă, cu sufletul, viu, zbătându-se în temnița masei dure, de un sidefiu rece.

Astăzi i-am revăzut din nou, am revăzut oamenii ce mi-au devenit dragi, chiar dacă nu le-am arătat asta. Mi-a fost jenă. Mi-a fost jenă să le zic că-i iubesc, sau că nu-i suport, sau că simt ceva pentru ei, indiferent dacă sunt sentimente frumoase sau nu prea. I-am auzit vocea  undeva în spatele meu, deja distanțată. Vorbea cu o altă voce, o stafie pe care am plăcut-o la început, pe când nici nu știam că voi ajunge în ziua aceea, ziua în care zâmbindu-ne, ne-am zis ”la revedere!” pentru totdeauna. Nu știu ce vorbeau; dar vocile lor, atât de dragi mie, sunau a moarte. Mi-am amintit că în acea zi înnorată mi-a spus: ”Nu ne vom mai vedea…”, iar eu am protestat copilărește, zicând că o dată la două, trei luni am putea să ne revedem; orașul nu e atât de mare, iar apoi mi-am dat seama, cu o oarecare tristețe, că are dreptate. Că ne vom împrăștia în acest oraș minuscul și ne vom transforma în străini. Că ne vom vedea ocazional pe stradă, ne vom zâmbi, sau poate că ne vom preface că nu ne știm, dar mai mult de atât… Și uite așa, inima mea începe să se umple de un gol care momentan nu poate fi acoperit cu nimic. Un gol ciudat, răsunător, plin de voci, îmbrățișări, gesturi, gânduri, zâmbete…

Tot ce mi-a rămas e vocea lor pe care încerc să mi-o întipăresc, alături de a mea, într-un colț al minții pe care aș vrea să-l pecetluiesc. Stafiile se vor evapora în oceanul micului nostru oraș provincial, dar chipurile lor vor rămâne întipărite pe hârtie, ca niște fețe de pe pietrele funerare. Le voi revedea zâmbetul în scoarța albastră al unei cărți magice, în interiorul căreia timpul se va opri în clipa în care… deja s-a oprit. Și îi văd zâmbind. Și golul din interior nu mai pare atât de urât. ”La revedere…”.