Tag Archives: calatorie

Hobbitul(1937) de J. R. R. Tolkien

Book Tolkien Hobbit Comic Edition Ballantine 1990Cine nu a auzit de Hobbitul, o ființă asemănătoare omului, prietenoasă, ce-și bea ceaiul la ore fixe, admirând natura prin geamul rotund al căsuței sale drăguțe, săpate într-un deal? Excepție nu face nici hobbitul Bilbo Baggins, care într-o zi se trezește cu un vrăjitor, Gandalf, pe pragul casei sale. Acesta îi face cunoștință cu 13 dwarfi și îi propune să semneze un contract cu aceștia – Baggins urmează să devină ”hoțul” pentru Thorin în călătoria lor pentru recucerirea vechiului oraș de sub Munte.

În lunga sa călătorie, alături de Thorin și ceilalți dwarfi, Fili, Kili, Dwalin, Balin, Oin, Gloin, Ori, Dori, Nori, Bifur, Bofur, Bombur și, ocazional, vrăjitorul Gandalf, Biblo Baggins va trăi aventura vieții sale; se va lupta cu trolii, va face cunoștință cu păianjeni mari și malefici, va cunoaște personalități distincte – pe Beorn omul ce se transformă în urs, Regele Elfilor, omul Bard, Smaug, dragonul, dar și o creatură mică și diabolică ce-i va ”dărui” un obiect foarte interesant…

Nu cred că sunt prea mulți oameni ce nu au văzut filmul; totuși, versiunea cinematografică nu se compară cu cartea. Filmul mi s-a părut cam lălăit, împărțit în 3 părți fără niciun sens ( ei da, cui nu—i plac banii?), comparative cu cartea, care este scrisă într-un stil foarte plăcut – poveste pentru copii, fapt ce nu s-a observat în film, unde totul este prea matur și prea întunecat. În carte, nu ia 3 mii de ani să se întâmple un eveniment sau altul, personajele sunt mult mai bine conturate, Gandalf un personaj mai profund și mai misterios decât acela din film, iar Bilbo mult mai curajos și plăcut.

Când voi avea copii, le voi citi cărțile, pentru că Tolkien are un stil aparte de a povesti, de a introduce cititorul în universul creaturilor sale, iar acțiunea este antrenantă și într-un continuu suspans pentru cititor.

Reclame

Melancoliile…

Carlos Schwabe Les Fleurs du Mal Benediction Bénédiction.Melancoliile au propriile lor gânduri. Se scufundă în melodii ce șoptesc frânturi de dragoste în urechile grăbite ale ființelor pierdute în zăpadă. Melancoliile nu stau niciodată pe loc; călătoresc cu viteza dorului spre țintele ce nu s-au știut niciodată miza unor lovituri nesimțite.

Melancoliile mele traversează toate barierele biologice și efemere ce stau între mine și lume. Câteodată, poposesc mai des lângă lobul stâng al urechii. Uneori, se ascund undeva adânc în urechea internă, iar un q-tip nu le-ar scoate niciodată de acolo; doar m-ar răni și m-ar face să plâng. Alteori, melancoliile mele intră ca un ac imens în inimă, iar alteori aruncă cioburi de gheață peste albul ochilor, transformându-l într-o mare Mediteraneană, roșie și sărată. Câteodată, se ascund pe sub piele, încât îmi este imposibil să le localizez, în cărțile de specialitate s-ar zice că este un tip de durere referită.

Un studiu recent afirmă că patrupezii pe care îi numim câini nu sunt capabili să se simtă vinovați; că reacția lor, de a-și lăsa capul în jos și a scânci într-un fel anume este, de fapt, așteptarea unei pedepse. Dacă melancoliile ar fi animale, le-aș zice că sunt niște ogari persani, ființe libere, maiestuoase, rebele, mereu gonind după o pradă pe care neapărat o vor prinde, căci încăpățânarea acestora nu are margini.

Mi s-a spus că unele culori ar influența mintea. Nu mi s-a spus însă că melancoliile creează culori, le amestecă și, răutăcioase, le transformă în niște culori ce nu vor fi niciodată cuprinse între 390 și 760 de nm, spectrul vizibil pe care ochiul nostru, cu toți receptorii cianolabi, clorolabi și eritrolabi nu ar fi în stare să le detecteze.

Melancoliile sunt haine, ca niște lupi ce au flămânzit o iarnă întreagă. Văzând soarele, ce abia își ridică fașa somnoroasă într-un martie timpuriu, ele atacă, uitând de neînțelegerile din haită, mobilizându-se, ca o armată de soldați ce s-au născut cu baioneta în mână. Melancoliile mele își iau zborul, ca niște cai înaripați, spre țintă, galopând nebunește prin văzduh, rupând toate panglicile și sârmele ghimpate ce le stau în cale. Și nu pățesc nimic, căci intră și pleacă din castelul meu, ticluit cu grijă și pricepere, ca niște stafii, lăsând totuși urme pe care nici sângele nu le spală.

Melancoliile mele, ale tale, ale tuturor aleargă ca nebunele, dar nu se aude niciun zgomot, nu se prevede niciun nor, nu se așteaptă nicăieri, cu pâine și sare, venirea lor. Se furișează ca niște șerpi în iarba înaltă și verde, sugându-i seva brută, împreună cu tinerețea și prospețimea ei. Se amestecă printre gânduri, se camuflează de parcă ar face parte din lumea pe care tind să o invadeze ca o ceată de barbari. Iar apoi, dărâmând ziduri, poduri și orașe, ajung spre ce este mai de preț: râul tuturor vieților ce se sting și aprind, și apoi iar reaprind, și apoi se scufundă în lacul rece, acoperit de un sloi gros de gheață…

Melancoliile mele mă răvășesc în momentele în care am grijă să ridic podurile, să ard iarba uscată, de anul trecut, și să mă adâncesc în lumea înveșmântată în coji aromate de rodie. Dar mă găsesc, nesuferitele, și mă mușcă de parcă ar fi ultima zi din existența lor, deși o știu mai bine decât mine că eu voi muri, iar ele tot vor continua să îmi roadă, centimetru cu centimetru, oasele spălate de ploi și curățate de viermi.

Dar nici eu nu stau mai prejos; mă îngenunchează, uneori, dar mă ridic, le privesc în față și le rânjesc ca unor animale din grădina zoologică, libere să facă ce vor… în micuțele lor cuști. Ce știu ele, melancoliile, despre cușca imensă pe care o scotocesc, pe care o măsoară în sus și în jos, pe același traseu, dar uitând mereu că au mai trecut pe aici, crezând că, de fapt, ele călătoresc la nesfârșit, și a lor este marea Eternitate? Ce știu ele, blestematele, melancoliile, despre existența lor, care de fapt s-a născut acolo, în turnul meu, cu podurile lăsate?

Propriile mele făpturi, esențe renegate, abandonate din prima clipă în locuri neprevizibile, departe de turn, departe de soare… dar câtă sete de viață, câtă râvnă, cât curaj să crească, să se găsească între ele, și apoi să mă atace, fără ca să știe de ce le-am abandonat? Căci sigur știu, sigur au aflat demult, înainte să mă gândesc eu la crearea lor…

Melancoliile mele sunt crude, sălbatice, dar frumoase, ah, ce frumoase și cât de dulci atunci când mușcă cu o sete de viață de nedescris!

(c)Carlos Schwabe – Les Fleurs du Mal  Bénédiction.


Cartea I: Unde cântă vântul (VI)

ancient_ruins_2_by_jjpeabody-d6klv5zIII.

Anahitei nu-i plăcea liniștea. Era atât de obișnuită cu aceasta, încât a ajuns să o urască, la fel de mult cum ura acel vis, acea amintire a unei greșeli fatale, săvârșite împotriva zeilor. În sine ei, își construise deja o imagine despre ce ar trebui să facă; dar pentru țelul ei, o singură persoană lipsea – cea care avea o soartă foarte interesantă…

Mios se vedea în depărtare, cu casele lui albe, cu luminile roșii, umbre ale fierăriilor de acolo. Locuitorii acestui sat se pregăteau pentru o noapte liniștită, lăsând fierul înroșit să se răcească. Nimic nu părea ieșit din comun.

– Nu am mai fost în Mios de câțiva ani…

Bertrand era melancolic. Într-adevăr, de când a părăsit Miosul se împlineau trei ani. Cam pe atunci au întâlnit-o pe Anahita, el și Iorgovan. În acest timp, numai el pare că s-a schimbat: a devenit un elfid cu trăsături plăcute, înalt, a învățat să mânuiască lancea, arma clasică a grifonizilor; lipsa ochiului nu-l deranja, căci a învățat să se descurce și cu ajutorul sunetului, iar Anahita l-a învățat să citească semnele naturii, cum ar fi poziționarea stelelor, cerul, copacii, direcția vântului… vorbind de Anahita, aceasta se pare că nu s-a schimbat mai deloc; doar lumina din ochii ei negri, adânci, părea să devină din ce în ce mai fadă.

Cei trei călători, pe care anii i-au purtat prin toată Țara Irisului, mai mult prin locuri neumblate decât prin orașe și sate, au ajuns spre Mios, căci elfida voia neapărat să ajungă anume astăzi, anume la această oră, când soarele se ascundea după un deal. Nici Iorgovan, nici Bertrand nu știau ce anume căutau aici, în satul din care au plecat ca să-și încerce norocul.

Odată cu căderea nopții, cei trei s-au apropiat de sat, sau mai bine zis, s-au oprit să înnopteze lângă cascada din păduricea de la marginea satului. Iorgovan deveni melancolic; aici, șapte ani în urmă, îl întâlni pentru prima dată pe Bertrand, lăsat în voia sorții, într-un coșuleț simplu, pe marginea apei. Contrar celorlalte cazuri, Bertrand era singurul copil abandonat fix lângă sat, și nu în Pădurea Nopții.

Anahita le făcu un semn, și cei doi s-au pitit după o piatră, iar ea se ascunse în umbra unui copac. De apă se apropiau două figuri, dintre care una era imensă.

Noaptea era clară, cu un cer negru, împresurat cu stele și o lună plină, luminoasă, care-și arunca razele calme pe iarba răcită a nopții. Prima figură, cea mai mică, se așezase pe o piatră, și-și îndreptă privirea visătoare spre cer. Cealaltă, imensă și întunecată, se apropie de apă. Bertrand nu-și putu opri o exclamare de uimire, căci figura din fața lui era un dragon. Auzind un sunet neașteptat, figura se retrase de pe malul apei, iar figura mai mică, cea care stătea pe piatră, se ridică.

– Cine este aici?

tumblr_mjsx1qJ37y1qhttpto2_500După voce, părea a fi o femeie tânără. Văzând că au fost descoperiți, Anahita apăru de după copac, iar privirea ei se opri pe tânăra din fața ei. Aceasta părea a fi de o vârstă cu Bertrand, iar ca rasă, era o grifonidă. Avea totuși ceva neobișnuit în ea: pielea de culoarea piersicii, ochii de un verde-închis, urechile roșii, de felină, totul până aici părea tipic pentru cei din rasa ei; ceea ce era ciudat însă era și prezența cozii, lungi și stufoase, de un roșu-aprins, un caracter ce se regăsea doar la grifonizi, nu și la femeile lor. Grifonida era scundă, cu o privire ascuțită,determinată; trăsăturile fine, părul scurt, până la umeri, foarte rebel, cât și forma buzelor, mici și plinuțe, demonstrau o proveniență din clasa de mijloc. Se observa imediat că este fierar, căci în mână îi apăru un ciocan imens, iar în spate i se vedeau două teci pentru două săbii pe carea ea nu evita să le scoată, la nevoie.

O clipă, între cele două femei nu se întâmplă nimic. O boare de vânt le atinse părul, făcând dragonul să-și scuture capul masiv, de un roșu-cărămiziu închis. Iorgovan și Bertrand au ieșit și ei de după piatră, observând în tăcere cele două figuri. Anahita rupse tăcerea prima:

– Știi cine sunt, și știi de ce sunt aici.

Grifonida zâmbi într-un mod ciudat, aruncând și prinzând de coadă ciocanul ei, ce părea că ar avea o greutate foarte mare, însă era aruncat și prins de parcă ar fi cântărit cât o nucă.

-Deci e adevărat!

Și cu aceste cuvinte, îndreptă ciocanul spre umăr, cu un gest de parcă ar vrea să-l pună după spate, ca o sabie în teacă; în acest moment, ciocanul se transformă într-un mâner și își regăsi locul în spatele umărului stâng. Dragonul dădu din coadă și își scutură capul. Cele două femei păreau că știu ceva ce ceilalți trei de față nu știau; și într-adevăr, așa era.

Fără niciun cuvânt, grifonida se îndreptă spre sat, iar peste ceva timp apăru din nou, de data aceasta, cu un rucsac mare în spatele ei. Părea mai prietenoasă, iar dragonul ei o urmări și acum.

– Deci ce facem, mergem, sau?

– Da, mergem, nu putem dormi aici; avem un drum lung de parcurs…

Sursă imagini: 1. Ancient ruins de Jjpeabody, Deviantart și 2. tumblr, autor neidentificat.


Surâsul zânei de mangan

Detail of the new work by jiuge on DeviantArtȘi pentru că orice poveste începe undeva, la un capăt de lume, povestea noastră va începe într-un castel de pe malul Lacului de Sidef, în care diminețile adună animalele din pădure la un pahar de apă cristalină. În castel locuiește zâna de mangan, a cărei surâs inspiră viață și armonie. Poate veți întreba dacă zâna este frumoasă? Se zvonește că la lumina dimineții apare zveltă, îmbrăcată într-un halat de brocart, cu fața albă, adormită, zâmbind razelor de soare, ce se joacă în părul ei bordeaux, lăsând urme de lumină în ochii rubinii. Dacă zâna ațipește pe verandă în orele calde ale zilei, pielea ei capătă o nuanță de piersică coaptă, rochia vaporoasă, de satin fin, îi îmbrățișează formele voluptoase. În somn, zâna își trece deseori mâna prin părul ondulat, roz-fuchsia, alungând leneșă buburuzele. În orele serii, când zâna își bea paharul de vin pe balcon, petrecând fiecare asfințit după orizont, părul îi devine lin, ca o apă curgătoare, căpătând nuanța de un roz pal. Mâinile ei delicate, de o nuanță albăstruie morbidă se așează obosite pe masa de marmură. Zâna de mangan își schimbă înfățișarea odată cu soarele, dar un singur lucru rămâne neschimbat: surâsul.

Într-o zi, zâna se juca cu soarele. Alergând după o rază, nici nu a observat cum s-a regăsit într-un loc necunoscut, ascuns de lume. Ciudat lucru, copacii începeau să se rărească, iar raza de soare – nicăieri. Din curiozitate, sau din aceeași neatenție (căci am uitat să menționez că zâna noastră e o zână cu capul în nori), frumoasa creatură cu părul bordeaux – era dimineață – și-a îndreptat pașii spre lumina soarelui ce se ascundea, luând-o peste picior. După ceva timp, zâna simți sub picioare nisipul încă rece, dar sclipitor, acoperit cu un văl subțire de rouă. Se minună, căci în castelul ei avea covoare pufoase, din mușchi, iar în pădure – iarbă verde, răcoroasă. Dintr-o dată, în fața ei apăru o creatură necunoscută: era Basil.

Cine e Basil, veți întreba? Aceeași întrebare își făcu loc și în mintea zânei, uitându-se cu interes în ochii mari, cărămizii. Adevărul este că Basil era un cal, dar zâna nu avea de unde să știe. Înalt, cu picioarele subțiri și zvelte, făcute pentru a zbura, Basil își scutura coama deasă, rubinie, de praful adunat din întrecerea cu soarele. Aici observă zâna și se opri: nicăieri nu văzuse o ființă atât de diferită, atât de mică și totodată, încununată cu raze de soare. Aplecându-și capul, Basil o salută, întinzându-i în semn de respect copita argintie. Zâna se gândi puțin, dar acceptă invitația. Se apropie de Basil și-i mângâie coama, la care Basil îi răspunse cu un ”i-ha-ha” sănătos. Zânei de mangan îi plăcu calul; îl îmbrățișă de grumaz și își continuă drumul, gândindu-se la păsările din castel, ce probabil că se întrebau unde a dispărut.

După un timp, Basil necheză: într-un nor de praf, pe drumul de țară se apropia de ei ceva. Vântul se ascunsese printre cei câțiva copaci ce mai erau, adăpostindu-și fiii în lanul de grâu auriu. Norul de praf se apropia din ce în ce mai mult, iar din el se deslușeau câteva figuri. Când s-a apropiat de călătorii noștri, norul a dispărut, lăsând în fața calului și a zânei un struț încoronat cu raze de sidef: era Samira, animalul sacru al acelui ținut. Zâna nu știa de Samira, Samira nu știa de zână, și totuși dintr-o privire și-a dat seama că în fața ei este o ființă aleasă. Mai puțin calul, pe care-l privi cu înfumurare: sângele albastru nu curgea prin venele lui Basil, neținând cont de faptul că nu era un cal tocmai obișnuit.

Deși trufașă, Samira făcu o plecăciune demnă de o regină în adresa zânei, aceasta grăbindu-se să-i răspundă la salut. Basil își scutură coama, aruncând stropi de rouă în jur, făcând-o pe Samira să se dea imediat la o parte: nu-i plăceau indivizii simpli, din popor, precum era calul nostru. Simțindu-se ofensată, Samira își ridică penele cărămizii și cu un aer de domnișoară jignită profund ocoli drumeții noștri, dispărând în aclași nor de praf. În jur se făcu liniște; zâna mângâie calul pe cap și-și continuară drumul.

S-a terminat lanul de grâu, s-a terminat și drumul prăfuit, roua s-a evaporat și pielea zânei de mangan se transformă într-o piersică coaptă: era amiază.Au intrat din nou în pădure, deși nu se vedea nicăieri poteca ce ducea spre Lacul de Sidef; zâna se întristă, deși Basil tot încerca să o înveselească.

În căldura amiezii, zânei i se făcu somn, iar Basil se culcă, oferindu-i cel mai bun divan rubiniu posibil în aceste locuri puțin cunoscute. Zâna nu era mofturoasă: acceptă invitația și se culcă pe iarbă, îmbrățișând grumazul puternic al calului. Trilurile păsărilor încetară: zâna dormea, zâmbind unui vis năstrușnic.

Se lăsa frigul: zâna se trezi, regăsindu-se singură în acel loc necunoscut. Basil lipsea, iar ultimele raze ale soarelui se ascundeau în verdele de smarald al pădurii. Ceva i se ghemui în suflet: era frica, sentiment pănă atunci necunoscut de zână. În jur, liniște, doar părul ei de un roz pal aruncând o umbră de lumină pe iarba rece. În depărtare, se auzi un sunet ciudat, înfiorător: zâna nu știa ce-i un lup, dar sentimentul cuibărit în interiorul ei îi zicea că ar fi timpul să fugă. Ceea ce și făcu, împiedicându-se de mărăcini, crengi uscate. Urletul ba se apropia, ba se îndepărta, iar părul ei roz pal, încâlcit, fâlfâia neajutorat printre copaci.

Aș putea să mai scriu, să zic că zâna de mangan găsi calea spre castel, sau că a reușit să se ascundă de lup, sau că a fost salvată de un prinț fermecător… dar de ce aș minți? Zâna de mangan a trăit cândva, în palatul ei frumos, pe malul Lacului de Sidef, iar într-o dimineață a dispărut. Nu a venit seara, și nici a doua zi, niciodată. Păsările din palat au căutat-o, în zădar: nici urmă de zână în pădure, în ceruri, în lume. Nici vie, nici moartă; nu au găsit nicio bucată din rochia ei, niciun fir de păr, nimic.

Zâna pur și simplu a dispărut, dar lucru ciudat: de la dispariția ei, în fiecare noapte de iarnă, pe zăpada proaspătă de lângă lac se observă urme argintii de copite: printre copaci, unele păsări adormite văd o coamă rubinie, însoțită de câte un nechezat lung. Este Basil, căutând-o pe zână, pe care a părăsit-o în somnul ei, fără ca cineva să înțeleagă de ce. Pe cerul întunecat, apar lumini călătoare, ridicându-se ca o ceață din toată pădurea: cât vezi cu ochiul, numai luminițe rozalii, palide, bordeaux sau fuchsia. Unii oameni spun că aceste luminițe călătoare arată drumul celora ce s-au pierdut, dar sunt foarte șirete: dacă un călător pierdut are inima curată, acestea îi vor arăta calea cea bună, și drumețul va ajunge la capătul pădurii. Pentru cel cu inima neagră, luminițele vor sclipi în zădar, căci vor ghida în acel loc unde pentru ultima oară a fost văzută zâna de mangan. În liniștea nopții, drumețul va auzi urlete de lup.

De ce aș minți că întâmplarea este o poveste? Căci zâna de mangan și astăzi, în nopțile geroase de iarnă, pășește, alături de un cal rubiniu, pe linia orizontului, înconjurată de parfum de vară și de mii de luminițe, bordeaux, fuchsia, rozalii…

Imagine (c) Jiuge, DevianArt

…I’m a selfish fool and I have no fear

86 de secunde. 86 de secunde a durat  călătoria mea prin întuneric. În față, un om de vârstă mijlocie,  lângă el – unul ciudat, mereu uitându-se pe fereastră. În stânga mea stătea un tânăr care zâmbise tot drumul. Nu îi știu fața; dar i-am intuit zâmbetul, căci astfel de expresii nu se pierd într-un geam de tren.

În dreapta mea stătea un grup de adolescenți vulgari. Printre rândurile cărții auzeam câte o înjurătură și câte o poveste despre frustrările fiecăruia. Ce oameni triști și limitați…

Și totuși, trenul își continua drumul, arătând case vechi, noi, turme de capre sau oi, câte o haltă gri, un cineva care-și întâmpina iubita, un cer imens și gri, o libertate demult pierdută. M-am simțit împăcată cu mine însumi. De parcă toate tristețile și gândurile deranjante s-au evaporat undeva, odată cu drumul parcurs de un tren mizerabil.

Și după a urmat o liniște completă în inima unei câmpii. O liniște frumoasă ce mi-a amintit de faptul că acum un an tot aici m-am regăsit. Și atunci eram îngândurată și poate puțin pierdută în lume. Astăzi am pășit pe aceleași pietre, am ascultat același vânt, am văzut aceeași zăpadă încă netopită. Și… s-a sfârșit.

…I’m a selfish fool and I have no fear…


%d blogeri au apreciat asta: