Tag Archives: soare

Legenda celor o mie de sori

Cântul ierbii – legende – volumul I: Povestea celor o mie de sori

În cartea Luminilor, undeva printre nenumăratele pagini albe, se află o pagină galbenă. Nimeni nu știe de ce este diferită de restul cărții; nu pare a fi adăugată pe parcurs. De altfel, pagina pare a fi chiar prima pagină a cărții. Totuși, pagina galbenă nu deschide cititorului nicio poartă – este complet goală. S-ar crede că a fost lăsată acolo ca un punct de reper, ca un sfârșit de capitol… dar povestea de pe pagina anterioară, una albă, se întrerupe, iar continuarea de pe pagina albă, cea care urmează după pagina galbenă, este o continuare ambiguă, unde se observă firul întrerupt. Cumva, cuvintele au trecut peste foaia galbenă, fără a lăsa o urmă, și și-au continuat povestea mai departe, fără a se sinchisi de faptul că au rămas pierdute pe veci ochiului uman.

Dar să vă spun eu despre ce este povestea. Cum toată lumea știe, cartea Luminilor ascunde povești întunecate. Nu neapărat cu final în care sunt devorate formele de Viață, nu astfel de povești… ceea ce găsește cititorul în cartea Luminilor ascunde umbre reci și crude în orice întâmplare, umbrele călăuzind spre trecut, spre istoria unei familii sau a unui oraș. Nimeni, nimeni nu și-ar dori să afle toate misterele ascunse în spatele foilor albe; foia galbenă, în schimb, ascunde o taină de care le este frică și bătrânilor…

Legenda celor o mie de sori este povestea care se întrerupe pe pagina galbenă. Se povestește despre o familie care-și sorbea energia de la Soare. Noaptea toată lumea intra în casă, fiecare membru își înconjura patul cu lumină și adormea, ca dimineața să întâmpine soarele cu zâmbetul pe buze și cu mintea limpezită.

Cartea nu pomenește aproape nimic despre familie, decât faptul că aceștia erau elfizi de viță nobilă, că se închinau soarelui și că erau cei mai respectați și învățați din ținut. Se menționează că tatăl era cel care servea Soarele – căci lui i-a vorbit pentru prima dată. Ce i-a spus, nu se știe, însă după această întâlnire, în familie venise prosperitatea.

Familia avea cinci membri – tatăl, mama și copiii lor – trei fete gemene. Fata cea mare era frumoasă, zglobie și deseori o puteai vedea jucându-se cu animalele pădurii pe malul apei. Fata cea mică era un bebeluș zâmbăreț, cu părul de aur, ca și surorile ei. Fata cea mijlocie însă era o fire tăcută, cu ochi albaștri ca cerul senin, dar reci și înfricoșători: mintea ei ascundea ceva de care trebuia să-ți fie frică.

Familia înflorea. Soarele răsplătea vița de nobili cu mese îmbelșugate, avere adunată de prin cele mai neașteptate surse și relații cu lumea de vază din ținut. Elfizii aveau tot ce își doreau – Soarele era darnic și puțin îndrăgostit de fata cea mare. Elfida, proaspăt ieșită din adolescență, era încântată de acest fapt – îl privea toată ziua și-i spunea cuvinte frumoase.

blood glaze_by_ruanjia-d6j787l

De aici, în cartea Luminilor apare pagina galbenă, care ascunde continuarea poveștii. Pe pagina următoare însă, încep să se contureze cuvinte neclare. Este scris ceva despre o femeie cu ochii negri ca smoala și cu părul întunecat ca noaptea; că această femeie va aduce teroare, va dezbina familii, va distruge orașe… și că numele ei este învăluit în întuneric, un nume pe care părinții îl rostesc pentru a-i speria pe copiii neascultători: Khara. Mai jos, în fila albă din carte sunt scrise cu sânge următoarele rânduri:

Secolele vor deveni clipe; cele cinci zeități vor deveni praf; leul își va pierde coama, sirena își va sfâșia coada; libelula își va arde aripile, câinelui i se vor scoate colții și necunoscutul va dispărea; cele două Case se vor contopi; ființele cu chip de felină vor trăda; ființele cu aripi vor fi distruse; dulăii vor ucide și vor dăinui; peștii și melcii vor sta la fund, căci nimeni și nimic nu le mai poate salva.Câinele va ucide fluturele, iar trădătorul va fi o omidă neagră; eu sunt cea care își va pecetlui profeția în aceste mâini; voi schimba viața pentru moarte, voi distruge rodul zeilor pentru liniștea câinilor; îmi voi îndeplini promisiunea dată în Labirintul Stelelor; voi deveni Apă și Pământ și voi ucide Regele! Voi stăpâni această lume prin ochii ei! Voi deveni lumea ce va schimba soarta universului! Îmi sacrific viața pentru acest ultim omagiu adus Lui! Am numit-o în numele lui și am pregătit-o pentru schimbare! Ea e speranța mea, Omida Neagră!

Cartea Luminilor încheie aici această poveste. O poveste stranie, la sfârșitul căreia se întrevede o profeție despre care niciun învățat nu a putut spune nimic. S-a dedus însă că există un loc pe Pământ, un loc crucial unde s-ar ascunde nenorocirea – Labirintul Stelelor, căruia unii îi mai zic și Khara. Unele forme de Viață cred că anume acolo se ascunde așa-zisa Omidă Neagră – o entitate despre care nu se cunoaște nimic, dar care inspiră doar gânduri tulburi.

(c) Imagine – Blood glaze by Ruanjia on DeviantArt.


We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.

Melancoliile…

Carlos Schwabe Les Fleurs du Mal Benediction Bénédiction.Melancoliile au propriile lor gânduri. Se scufundă în melodii ce șoptesc frânturi de dragoste în urechile grăbite ale ființelor pierdute în zăpadă. Melancoliile nu stau niciodată pe loc; călătoresc cu viteza dorului spre țintele ce nu s-au știut niciodată miza unor lovituri nesimțite.

Melancoliile mele traversează toate barierele biologice și efemere ce stau între mine și lume. Câteodată, poposesc mai des lângă lobul stâng al urechii. Uneori, se ascund undeva adânc în urechea internă, iar un q-tip nu le-ar scoate niciodată de acolo; doar m-ar răni și m-ar face să plâng. Alteori, melancoliile mele intră ca un ac imens în inimă, iar alteori aruncă cioburi de gheață peste albul ochilor, transformându-l într-o mare Mediteraneană, roșie și sărată. Câteodată, se ascund pe sub piele, încât îmi este imposibil să le localizez, în cărțile de specialitate s-ar zice că este un tip de durere referită.

Un studiu recent afirmă că patrupezii pe care îi numim câini nu sunt capabili să se simtă vinovați; că reacția lor, de a-și lăsa capul în jos și a scânci într-un fel anume este, de fapt, așteptarea unei pedepse. Dacă melancoliile ar fi animale, le-aș zice că sunt niște ogari persani, ființe libere, maiestuoase, rebele, mereu gonind după o pradă pe care neapărat o vor prinde, căci încăpățânarea acestora nu are margini.

Mi s-a spus că unele culori ar influența mintea. Nu mi s-a spus însă că melancoliile creează culori, le amestecă și, răutăcioase, le transformă în niște culori ce nu vor fi niciodată cuprinse între 390 și 760 de nm, spectrul vizibil pe care ochiul nostru, cu toți receptorii cianolabi, clorolabi și eritrolabi nu ar fi în stare să le detecteze.

Melancoliile sunt haine, ca niște lupi ce au flămânzit o iarnă întreagă. Văzând soarele, ce abia își ridică fașa somnoroasă într-un martie timpuriu, ele atacă, uitând de neînțelegerile din haită, mobilizându-se, ca o armată de soldați ce s-au născut cu baioneta în mână. Melancoliile mele își iau zborul, ca niște cai înaripați, spre țintă, galopând nebunește prin văzduh, rupând toate panglicile și sârmele ghimpate ce le stau în cale. Și nu pățesc nimic, căci intră și pleacă din castelul meu, ticluit cu grijă și pricepere, ca niște stafii, lăsând totuși urme pe care nici sângele nu le spală.

Melancoliile mele, ale tale, ale tuturor aleargă ca nebunele, dar nu se aude niciun zgomot, nu se prevede niciun nor, nu se așteaptă nicăieri, cu pâine și sare, venirea lor. Se furișează ca niște șerpi în iarba înaltă și verde, sugându-i seva brută, împreună cu tinerețea și prospețimea ei. Se amestecă printre gânduri, se camuflează de parcă ar face parte din lumea pe care tind să o invadeze ca o ceată de barbari. Iar apoi, dărâmând ziduri, poduri și orașe, ajung spre ce este mai de preț: râul tuturor vieților ce se sting și aprind, și apoi iar reaprind, și apoi se scufundă în lacul rece, acoperit de un sloi gros de gheață…

Melancoliile mele mă răvășesc în momentele în care am grijă să ridic podurile, să ard iarba uscată, de anul trecut, și să mă adâncesc în lumea înveșmântată în coji aromate de rodie. Dar mă găsesc, nesuferitele, și mă mușcă de parcă ar fi ultima zi din existența lor, deși o știu mai bine decât mine că eu voi muri, iar ele tot vor continua să îmi roadă, centimetru cu centimetru, oasele spălate de ploi și curățate de viermi.

Dar nici eu nu stau mai prejos; mă îngenunchează, uneori, dar mă ridic, le privesc în față și le rânjesc ca unor animale din grădina zoologică, libere să facă ce vor… în micuțele lor cuști. Ce știu ele, melancoliile, despre cușca imensă pe care o scotocesc, pe care o măsoară în sus și în jos, pe același traseu, dar uitând mereu că au mai trecut pe aici, crezând că, de fapt, ele călătoresc la nesfârșit, și a lor este marea Eternitate? Ce știu ele, blestematele, melancoliile, despre existența lor, care de fapt s-a născut acolo, în turnul meu, cu podurile lăsate?

Propriile mele făpturi, esențe renegate, abandonate din prima clipă în locuri neprevizibile, departe de turn, departe de soare… dar câtă sete de viață, câtă râvnă, cât curaj să crească, să se găsească între ele, și apoi să mă atace, fără ca să știe de ce le-am abandonat? Căci sigur știu, sigur au aflat demult, înainte să mă gândesc eu la crearea lor…

Melancoliile mele sunt crude, sălbatice, dar frumoase, ah, ce frumoase și cât de dulci atunci când mușcă cu o sete de viață de nedescris!

(c)Carlos Schwabe – Les Fleurs du Mal  Bénédiction.


Mov de martie

frtryuyyUn miros demult uitat a apărut în aer. L-am simțit astăzi, plecând dintr-un laborator infectat cu miros de formol. Spre cerul cenușiu, cu mici pete albastre, se ridica o aromădin copilăria mea. Nu mi-am dat seama ce este; dar m-am împiedicat de o piatră și mi-am coborât privirea ca să văd toporașii mov, mici și mai vii ca niciodată, ascunzându-se la umbra arbuștilor de pe alee. Mulți, firavi, de o culoare ce-mi trezește doar imagini frumoase.

A ieșit soarele, pentru ultima dată în această săptămână. Ne-au promis ploi. Multe ploi, pănâ lunea viitoare… o săptămână plină de ploi, ca o toamnă tristă și nemângâiată. Iar sufletul meu cere soare, mult soare, lumină, culoare, sclipire… de ce ploile vin în cel mai nepotrivit moment?


Culori și sunete difuze

__sleeping_beauty___by_strong_machine-d3ktr0vAș fi vrut să mă îndrăgostesc de o culoare. Una aparent simplă, și totodată, plină de strălucire, capabilă să lumineze sufletul unui muritor, transformându-l într-o pală de vânt.

Mi-ar plăcea să fie o culoare mistică, de nuanțe albăstrui, jucând feste pe pereții albi, imaculați, plini de amintiri prea puțin importante. Un albastru cald, care să se oprească în părul meu roșu și să-i neutralizeze furia și sentimentul de nimicnicie.

În orașul X astăzi a nins. În Y, soarele a luminat străzile prăfuite. În orașul meu, a plouat toată ziua. Un gri de martie apăsător, similar aceluia din anul trecut. Un martie rece, în care culorile se pierd toate în una singură și – cât de mult mi-aș dori! – ca această culoare să fie albastrul senin, eliberator!

Dar albastrul se ascunde undeva în spatele norilor grei, plini de cenușă. Știu că e acolo, că-l voi (re)vedea în curând, dar febra așteptării mănâncă prea lent secundele, minutele, orele și zilele ce se târăsc alene prin aer.

Un albastru va aduce cu el și aurul soarelui, și buzele dulci ale macilor, și rozul pal al florilor de cireș, și ochii de smarald al grădinii. Așteaptă, lumină pală, așteaptă-ți raza de culoare!


O zi cu soare pentru fiecare

Și dacă tot octombrie din acest an ne-a făcut surpriza de a fi plin de lumină, am decis să ieșim la o gură de aer curat în frumoasa grădină din Iași. Deși stau de mult timp aici, și teoretic, m-am obișnuit cu aleile, copacii, florile mici și gândăceii colorați, astăzi a fost ceva deosebit: ne-a încălzit un soare imens, florile ne-au bucurat ochii și inima, iar voia bună și zâmbetul fermecător al unei mirese au transformat Grădina Botanică într-un mic paradis.

Pentru cei ce vor să savureze, cât mai este cald și bine, magia grădinii și expoziția de flori de toamnă, porțile sunt deschise până la ora 8 seara 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 


Povestea celor zece Harite și a tânărului Cer

Într-o lume în care realitatea zeilor se împletea cu cea a muritorilor, a apărut un nor gri pe cerul imaculat; era Tiamat, o harită cu o privire fulgerătoare și gânduri negre ascunse sub buclele de aur. Aceasta s-a plictisit de viața boemă pe care o ducea, și, plictisită, a aruncat o umbră pe chipul lui Dionis. Ademenindu-l cu ochii ei de un albastru șters de timpuri, aceasta i-a furat culoarea vie din ochi. Întrând în casa zeului, Tiamat s-a autodeclarat stăpână, devenind astfel regina Cerului. În timp ce tânărul Dionis, lipsit de culoarea dăruită de mama lui, Altjira, își pierdea timpul într-un univers decăzut și trist, Tiamat conducea regatul ei vast, rânjind răutăcios pe sub pleoape.

În lumea mică din realitatea muritorilor, Tiamat și-a îngropat, cu mult timp în urmă, unicul vlăstar, pe care l-a și uitat. Vlăstarul era harita Enlil, o ființă firavă și naivă ce de foarte mult timp călătorea prin lume, întâlnind oameni ce o urau sau le era frică de ea; trăind o eternitate, aceasta a ales să își petreacă timpul în singurătate. Părinții ce au crescut-o au murit; prietenii, la fel. A iubit în nenumărate rânduri suflete frumoase și le-a îmbrățișat la ultima suflare. Enlil suferea; timpul ei nu avea niciun rost, iar cei din jur nu-i puteau explica de ce viața ei s-a oprit la vârsta tinereții.

Harita a ajuns pe tărâmul iernii și a apelor. Înconjurată de liniște, aceasta a întâlnit-o pe Agni, o femeie frumoasă, brună, cu o privire maternă. Cunoscându-i originea, căci deținea istoria timpului, Agni i-a spus să caute turnul izolat din iarna din sufletul ei, căci acolo se află răspunsul. Enlil și-a reamintit toată tristețea, toată singurătatea ce o îmbrățișa cu o gheară ascuțită, neînduplecată. Într-un târziu, cerul și-a desprins aripile și a trezit-o în turnul care i-a descătușat tăcerea. Albastrul eternității din turn a vrăjit-o; o chema, o implora, prin licăririle sale, să-i găsească stăpânul. Ființa melancolică a schițat un zâmbet:  a apărut un țel în viața ei lipsită de lumină.

Pășind printr-o pădure ce se îmbrăca în primăvară, harita întâlni o creatură minunată, cu un zâmbet presărat cu sărutări de fluturi; era Amaterasu, harita ce aducea primăvara în sufletele rănite. Văzând-o, Enlil și-a amintit de o ființă care citește gândurile frumoase din inimile oamenilor, o ființă ce nu se arată nimănui decât celora care au un timp prețios. Dar de ce a văzut-o ea, o ființă neînțelească, cu un timp etern în urma ei, cu un timp ambiguu în fața ei? Bătăile de aripi au trezit-o, căci Amaterasu îi zâmbea enigmatic. Transmițându-i un zâmbet cald prin lumina ochilor, Amaterasu dispăru, lăsând în urmă praf mov de pe aripile fluturilor ei.

Noaptea, Enlil s-a aciuat sub un copac bătrân, gândindu-se la drumul ce se deschidea în față. Sub lumina calmă și rece a lunii, apa din lacul din apropiere începu să se miște lent, mânată de o forță inexplicabilă; s-a auzit un șuerat prelung a unei păsări adormite și pe oglinda apei apăru o femeie frumoasă, cu mânile albe, semănând mai mult a stafie. Era Sekhmet, care, admirând în tăcere bolta presărată cu iubiri ciobite, aștepta ceva. Într-un târziu, a apărut o altă harită; era Azeban, zâmbind drăgălaș. Mama și fiica au început să danseze, abia atingând apa, abia deranjând aerul. Enlil le privea cu admirație și, totodată, cu o ușoară nostalgie; nu mai ținea minte cum arăta mama ei, nici vocea ei, nici zâmbetul ei…

Dimineața o trezi devreme, odată cu soarele ce abia își arăta chipul somnoros de după orizont. În cer plutea un miros de liliac primăvăratic, iar saltul unui pește în lac trezi o harită a zorilor. Voltumna, căci ea era, și-a despletit părul de aur, ignorând prezența ființei cu părul roșu ce îi sorbea frumusețea cu ochii ei de chihlimbar stins. După ce-și termină toaleta, Voltumna își aminti de Enlil și, fără niciun cuvânt sau o emoție pe față, aceasta  îi întinse o agrafă făcută din pietre de smarald și ochi de pești aurii. Enlil a prins-o în păr, observând cu stupoare că devenise o pasăre mică, semănând cu o vrabie cu aripi mici și sidefii. Scoțându-și agrafa, harita își recăpătă chipul; Voltumna dispăruse odată cu rozul cerului.

Continuându-și drumul prin pădure, Enlil ajunsese într-un oraș mare, luminat de soarele imens de pe cer. Totuși, chipurile oamenilor nu păreau fericite; în palatul regal sălășuia o creatură ce fura zâmbete. Era harita Apophsis, cea care se hrănea din admirație. Secând orice privire a oamenilor din jur, aceasta deveni din ce în ce mai sumbră, înconjurând orașul cu un fum sumbru, otrăvit. Văzând pata neagră de pe pământ, Tiamat a ademenit-o pe Apophsis cu gânduri înșelătoare, cerându-i timpul în schimbul admirației eterne. Harita narcisistă s-a împotrivit; dar Tiamat știa ce știa, arătându-l pe Dionis ce-și petrecea siesta sub un pom de nufăr. Harita cu vocea de cleștar și-a pierdut inima în ochii albaștri ce o priveau absenți. De atunci, Tiamat a scăpat de grija lui Dionis, lăsându-l sub aripa protectoare a lui Apophsis, astfel păstrându-și sufletul curat al tânărului, otrăvindu-l doar cu răutatea ei ce aprea sub forma unor nori gri pe cer.

Enlil a auzit o melodie tristă venind dintr-un colț izolat al orașului. Îndreptându-și pașii spre sunetul melancolic, aceasta și-a oprit respirația ascultând de mânile ce tremurau pe corzile lirei; era Dionis, adâncit într-o contemplare a muzicii pe care o considera singura scăpare. De când Tiamat i-a furat sufletul și Apophsis îl sufoca cu dragostea ei, tânărul găsea liniște doar în lira dăruită cândva de Vesta, harita pe care nu a văzut-o nimeni și niciodată în afară de el, Cerul. Se zicea că aceasta ar fi nimerit în ghearele lui Tiamat, căci Vesta era soarele însuși, lumina ce dăruia pacea interioară Cerului.

Dionis privi spre cer; palatul lui Tiamat era tot acolo, gri și aproape transparent. Vântul îi gâdila părul bucălat, de culoarea spicului de grâu. Ochii, odată albaștri, erau de un gri spălăcit; culoarea a pierdut-o odată cu sufletul. O pasăre îl lovi cu aripa, făcându-l să-și întoarcă fața.

O clipă i-a fost de ajuns să înțeleagă că în fața lui se află Iubirea; Enlil plângea, ascultând atingerile ușoare ale degetelor pe strune. Văzându-i chipul întristat, Dionis a simțit o durere inexplicabilă acolo, acolo unde cândva era sufletul. Enlil și-a coborât ochii în pământ: a simțit o dorință mistuitoare de a îmbrățișa ființa din fața ei. Ce erau toate iubirile efemere de până atunci! Ce era timpul ei etern, timpul ce nu i-a păstrat nicio amintire despre chipurile dragi cândva.

Idila privirii celor doi a curmat-o Apophsis, apărută de undeva din nicăieri. Furioasă, văzând că tânărul nu mai este sub vraja ei, că ochii privesc o altă ființă, aceasta a văzut în Enlil o bucată de carne demnă de a fi aruncată în gura leilor. Văzând răutatea ochilor de smarald, harita și-a prins în păr clama dăruită de Voltumna; pasărea mică și-a luat zborul într-o direcție necunoscută.Era o lașă, fugind de sub privirea violentă a stăpânei regatului.

Câteva eternități Dionis a căutat-o. Acel ceva din interiorul lui nu putea să-i uite chipul și lacrimile stârnite de melancolia lui. Petrecerile, viața boemă și lipsită de sentimente l-a plictisit. Vraja lui Apophsis s-a stins, iar chipul ei devenea din ce în ce mai slut; timpul nu ierta. Ce s-a întâmplat, totuși, cu tânăra și suava ființă cu nume necunoscut? Se întreba Dionis, uitându-se cu tristețe în direcția în care a dispărut pasărea cu aripile sidefii. Un vis l-a trezit.

Se făcea că era mic, alintat de Altjira. În împărăția lui, în Cer, lucrurile păreau neschimbate: ape albastre, nimfe cu voci de miere, Vesta, zâmbindu-i cu toată căldura. Totuși, ceva părea diferit; harita, de obicei tăcută, i-a povestit despre lumea muritorilor, o lume pe care o vedea în fiecare zi, o lume despre care nu i-a spus niciodată tânărului Dionis. Zâmbindu-i, Vesta l-a îndemnat să caute o mare roșie de la capătul celui de-al doilea tărâm. Ciudat lucru, i-a uitat numele; i-a spus că și-l va reaminti la timpul potrivit.

Voltumna apăru în fața lui a doua zi. Cu o tristețe nemărginită în suflet, aceasta i-a înmânat agrafa lui Enlil. Tânărul se cutremură: pasărea pierise? Harinta însă îl liniști. Pasărea nu pierise, dar dispăruse. Plecându-și ochii, Voltumna i-a șoptit că Apophsis a găsit-o și i-a furat agrafa. Tiamat, înfuriată, a ascuns-o pe Enlil la fel cum a ascuns-o pe Vesta – într-un loc și timp și spațiu în care nimeni în afară de ea nu poate pătrunde.

S-a adeverit că visul nu a fost o iluzie, Vesta a găsit o modalitate de a-l îmbrățișa din nou pe tânăr. I-a spus să caute o mare roșie, dar unde ar fi găsit Dionis roșu în orașul lui Apophsis, femeia ce-l ținea captivă prin dorința ei d a fi admirată? Răspunsul a fost agrafa, căci într-o noapte s-a auzit țipătul înfricoșător al haritei: Dionis fugise, transformat fiind de agrafă într-o pasăre. L-a căutat zădarnic; s-a plâns lui Tiamat, dar nici aceasta nu putu să-l găsească. Ceea ce nu știau ele este faptul că agrafa nu pe toți îi transforma în păsări…

Câte decenii s-au scurs de la ultima privire a ochilor lui Dionis? Apohsis nu mai știa; Tiamat i-a uitat chipul; oamenii i-au uitat existența. Și totuși, undeva pe tărâmul oamenilor, o creatură veșnic tânără căuta o mare roșie. Zădarnic, căci nicio apă nu-i reamintea de părul ființei ce i-a lăsat o amintire dulce în minte. În fiecare noapte îi visa chipul, chipul înfrumusețat de un zâmbet trist, de ochi lăsați în jos, de păr roșu, ondulat, lăsându-se delicat pe umeri. Vesta nu a mai apărut nicioadtă; Dionis și-a pierdut speranța. Marea roșie nu exista; deci a murit Iubirea.

Dezamăgit și trist, acesta s-a aruncat în timp, străbătând pământul în neștire. Într-o noapte de primăvară, s-a trezit purtat spre un loc pustiu. Luna era absentă în noaptea aceea, stelele și-au ascuns chipul după nori. Într-un întuneric absolut, Dionis și-a îngropat chipul în palme și a jurat că își va recăpăta sufletul  odată cu ivirea zorilor, oferindu-i timpul său lui Tiamat în schimbul culorii ochilor săi; voia să moară.

Dimineața l-a trezit sub un cer imens, fără niciun nor: Tiamat plecase pe un alt tărâm, lăsându-și castelul gri suspendat undeva între cer și orizont. Imaginea ce i s-a deschis tânărului l-a frapat: în fața lui se întindea o mare imensă, de un roșu viu. Florile își întindeau delicat petalele spre cer. I-a trecut un gând fugar, că, poate, Vesta nu greșise, dar se sperie de speranța ce îi încolțea în locul în care îl durea dispariția haritei. Totuși, picioarele l-au dus singure spre flori; acestea, văzându-l, au început să se clatine, de parcă erau pe cale să leșine. Dionis s-a aplecat spreo floare, a îmbrățișat-o și a sărutat-o. Brusc, vântul îl lovi în față; simți că tulpina fragedă se transformă în piele albă, frunzele firave – în mâni subțiri, petalele în păr roșu, ondulat, mirosind a rododendron. Deschizând ochii, Dionis o privi pe Enlil, ființa cu ochii plecați în pâmănt. I-a ridicat bărbia și a a întrebat-o cum o cheamă. Auzindu-i numele, a prins-o și mai strâns în brațe și îi șopti toate gândurile ce îl frământau; despre imaginea ei pe care nu a putut să o șteargă din minte; despre fuga din palatul lui Apophsis; despre căutarea îndelungată și deznădejdea din nopțile reci, când credea că a pierdut-o pentru totdeauna. Enlil plângea cu fața îngropată în pieptul lui.

Așa se termină povestea, povestea unei regăsiri în afara timpului. Ce s-a întâmplat mai departe? Nimeni nu știe. Apophsis, cu toată ura ei, și-a ascuns sluțenia în palat, Tiamat și-a continuat domnia pe Cer. Vă întrebați dacă Dionis și-a recăpătat sufletul? Nu, căci cerul este la fel de albastru și stăpânit de harita cu gânduri negre. Dionis nu și-a recăpătat sufletul, dar și-a recăpătat culoarea ochilor: într-un vis, Vesta i-a zis pe nume: de fapt, îl chema Dagon, căci așa l-a numit Altjira, mama; Dionis era numele dăruit de Tiamat. Ce s-a întâmplat cu Enlil? Nimic trist, căci harita a găsit fericirea în ochii albaștri al sufletului ei pereche. Ce fac ei acum și unde sunt?…

Dagon  și Enlil

În fiecare vară, Enlil, cu părul ei roșu răsfirat pe pământ sub formă de maci, îl îmbrățișează, zâmbind, pe Dagon, care o privește cu ochii lui imposibil de albaștri și curați. Cerul îmbrățișează Pământul; Iubirea este veșnică.


%d blogeri au apreciat asta: