Tag Archives: apă

Melancoliile…

Carlos Schwabe Les Fleurs du Mal Benediction Bénédiction.Melancoliile au propriile lor gânduri. Se scufundă în melodii ce șoptesc frânturi de dragoste în urechile grăbite ale ființelor pierdute în zăpadă. Melancoliile nu stau niciodată pe loc; călătoresc cu viteza dorului spre țintele ce nu s-au știut niciodată miza unor lovituri nesimțite.

Melancoliile mele traversează toate barierele biologice și efemere ce stau între mine și lume. Câteodată, poposesc mai des lângă lobul stâng al urechii. Uneori, se ascund undeva adânc în urechea internă, iar un q-tip nu le-ar scoate niciodată de acolo; doar m-ar răni și m-ar face să plâng. Alteori, melancoliile mele intră ca un ac imens în inimă, iar alteori aruncă cioburi de gheață peste albul ochilor, transformându-l într-o mare Mediteraneană, roșie și sărată. Câteodată, se ascund pe sub piele, încât îmi este imposibil să le localizez, în cărțile de specialitate s-ar zice că este un tip de durere referită.

Un studiu recent afirmă că patrupezii pe care îi numim câini nu sunt capabili să se simtă vinovați; că reacția lor, de a-și lăsa capul în jos și a scânci într-un fel anume este, de fapt, așteptarea unei pedepse. Dacă melancoliile ar fi animale, le-aș zice că sunt niște ogari persani, ființe libere, maiestuoase, rebele, mereu gonind după o pradă pe care neapărat o vor prinde, căci încăpățânarea acestora nu are margini.

Mi s-a spus că unele culori ar influența mintea. Nu mi s-a spus însă că melancoliile creează culori, le amestecă și, răutăcioase, le transformă în niște culori ce nu vor fi niciodată cuprinse între 390 și 760 de nm, spectrul vizibil pe care ochiul nostru, cu toți receptorii cianolabi, clorolabi și eritrolabi nu ar fi în stare să le detecteze.

Melancoliile sunt haine, ca niște lupi ce au flămânzit o iarnă întreagă. Văzând soarele, ce abia își ridică fașa somnoroasă într-un martie timpuriu, ele atacă, uitând de neînțelegerile din haită, mobilizându-se, ca o armată de soldați ce s-au născut cu baioneta în mână. Melancoliile mele își iau zborul, ca niște cai înaripați, spre țintă, galopând nebunește prin văzduh, rupând toate panglicile și sârmele ghimpate ce le stau în cale. Și nu pățesc nimic, căci intră și pleacă din castelul meu, ticluit cu grijă și pricepere, ca niște stafii, lăsând totuși urme pe care nici sângele nu le spală.

Melancoliile mele, ale tale, ale tuturor aleargă ca nebunele, dar nu se aude niciun zgomot, nu se prevede niciun nor, nu se așteaptă nicăieri, cu pâine și sare, venirea lor. Se furișează ca niște șerpi în iarba înaltă și verde, sugându-i seva brută, împreună cu tinerețea și prospețimea ei. Se amestecă printre gânduri, se camuflează de parcă ar face parte din lumea pe care tind să o invadeze ca o ceată de barbari. Iar apoi, dărâmând ziduri, poduri și orașe, ajung spre ce este mai de preț: râul tuturor vieților ce se sting și aprind, și apoi iar reaprind, și apoi se scufundă în lacul rece, acoperit de un sloi gros de gheață…

Melancoliile mele mă răvășesc în momentele în care am grijă să ridic podurile, să ard iarba uscată, de anul trecut, și să mă adâncesc în lumea înveșmântată în coji aromate de rodie. Dar mă găsesc, nesuferitele, și mă mușcă de parcă ar fi ultima zi din existența lor, deși o știu mai bine decât mine că eu voi muri, iar ele tot vor continua să îmi roadă, centimetru cu centimetru, oasele spălate de ploi și curățate de viermi.

Dar nici eu nu stau mai prejos; mă îngenunchează, uneori, dar mă ridic, le privesc în față și le rânjesc ca unor animale din grădina zoologică, libere să facă ce vor… în micuțele lor cuști. Ce știu ele, melancoliile, despre cușca imensă pe care o scotocesc, pe care o măsoară în sus și în jos, pe același traseu, dar uitând mereu că au mai trecut pe aici, crezând că, de fapt, ele călătoresc la nesfârșit, și a lor este marea Eternitate? Ce știu ele, blestematele, melancoliile, despre existența lor, care de fapt s-a născut acolo, în turnul meu, cu podurile lăsate?

Propriile mele făpturi, esențe renegate, abandonate din prima clipă în locuri neprevizibile, departe de turn, departe de soare… dar câtă sete de viață, câtă râvnă, cât curaj să crească, să se găsească între ele, și apoi să mă atace, fără ca să știe de ce le-am abandonat? Căci sigur știu, sigur au aflat demult, înainte să mă gândesc eu la crearea lor…

Melancoliile mele sunt crude, sălbatice, dar frumoase, ah, ce frumoase și cât de dulci atunci când mușcă cu o sete de viață de nedescris!

(c)Carlos Schwabe – Les Fleurs du Mal  Bénédiction.

Anunțuri

Muzeul național de istorie naturală ”Grigore Antipa” București

Această prezentare necesită JavaScript.


Cartea I: Unde cântă vântul (VII)

import_market_by_zirngibl-d7vupj6IV.

În răcoarea dimineții, Palatul de Marmură se trezea. Primele s-au trezit, ca de obicei, păsările, ale căror triluri se amestecau cu stropii apei cristaline din vazele de pe balcon. Când o rază mai puternică îmbrățișă palatul, și în mod special un balcon de la etajul de sus, draperiile grele, de un rubiniu închis, au fost trase de un paj bătrân. Pe patul mare, cu baldachin, se vedea o figură întunecată, ascunsă de lumina puternică de la geamurile de cristal. Dar lumina era supărătoare, iar figura întunecată a deschis ochii. Avea o privire nemulțumită, care în câteva clipe deveni una resemnată.

– Bună dimineața, Alteță.

Bătrânul paj făcu o plecăciune, apoi se îndreptă spre un colț al camerei, unde se vedea o ușă grea, de lemn nobil. Elfidul a deschis ușa și a intrat într-o cameră mai mică, dar la fel de bogat ornamentată, cu lemn roz drept tapițerie, marmură albă pe tavan și ornamente din marmură roz. Aici se mai afla un birou masiv, de abanos, cu sertare grele, plin de teancuri de hârtii, câteva călimare, penițe aruncate la nimereală. Peretele din spatele biroului reprezenta o bibliotecă, cu rafturile pline de cărți ce se terminau în tavan. Bătrânul paj zâmbi, resemnat. A luat un pergament de pe birou, pe care l-a adus stăpânului său. Când a ieșit din cameră, în dormitor erau deja două slujnice. Una turnase într-un lighean argintiu apă cu esență de trandafir dintr-un ulcior frumos ornamentat, pe când cealaltă făcea patul. Figura întunecată nu era în cameră. Ieșise pe balcon.

god_of_evanescence_by_sakimichan-d4rzbmhÎn lumina soarelui de dimineață, domnitorul respira adânc aerul proaspăt. Figura întunecată din dormitor se transformase într-un elf înalt, cu pielea albă, sidefie. Părul lung, de un galben-auriu, cădea neglijent peste urechile lungi, ațintite în sus, căzând pe umeri, iar apoi pe capotul lui. Câteva șuvițe rebele îi cădeau pe față, peste fruntea înaltă, împodobită cu o semilună argintie pe centru; peste sprâncenele delicate, dar nu lipsite de caracter, ce înrămau o pereche de ochi albaștri, severi, somnoroși. Mai apoi, cădeau pe obrajii cu pomeții înalți, ajungând la bărbia ascuțită, terminându-se în zona claviculei.

Figura de pe balcon era regele elfizilor, stăpânul Țării Irisului, Alastair Euan Lysander, căruia elfidele amorizate îi ziceau Lysander al meu, nobilii din palat Alteță, iar poporul de rând regele nostru. La cei treizeci de ani ai săi, regele avea un chip atrăgător, ce păstra încă prospețimea tinereții, însă inspira putere, maturitate și un caracter serios, puternic. Nu degeaba elfidele din palat, și nu numai, îl considerau cel mai atractiv bărbat din regat; un singur neajuns avea elful. Neținând cont de orice farmec, zâmbet frumos, chip proaspăt sau rochie decoltată, regele nu prea interesat de nicio femeie. Nu s-a văzut odată să-i fi zâmbit unei elfide. La balurile din palat nu era văzut prea des; în schimb, slujitorii știau că în anticamera din dormitorul său, regele stătea la birou, scriind ceva; sau citea, căci în fiecare lună rafturile din bibliotecă primeau noi chiriași.

Chipeș, dar distanțat, inteligent, dar prea puțin vorbăreț, Alastair era un rege misterios pentru sexul frumos și retras pentru bărbații Țării Irisului; însă toată lumea, sau aproape toată, îl considera un conducător ce-și iubea poporul.

Acea dimineață a început ca de obicei, cu trezirea dimineața devreme, admirarea lacului de la poalele zidului, cât și depărtările frumoase, de malachit, ce se întindeau dincolo de Rion. Ceva îl neliniștea pe Alastair, căci zilele trecute a primit o scrisoare care l-a făcut să adoarmă foarte greu…

Sursă imagini: 1. Import market de Zirngibl și 2. God of evanescence de Sakimichan pe Deviantart.


Cartea I: Unde cântă vântul (VI)

ancient_ruins_2_by_jjpeabody-d6klv5zIII.

Anahitei nu-i plăcea liniștea. Era atât de obișnuită cu aceasta, încât a ajuns să o urască, la fel de mult cum ura acel vis, acea amintire a unei greșeli fatale, săvârșite împotriva zeilor. În sine ei, își construise deja o imagine despre ce ar trebui să facă; dar pentru țelul ei, o singură persoană lipsea – cea care avea o soartă foarte interesantă…

Mios se vedea în depărtare, cu casele lui albe, cu luminile roșii, umbre ale fierăriilor de acolo. Locuitorii acestui sat se pregăteau pentru o noapte liniștită, lăsând fierul înroșit să se răcească. Nimic nu părea ieșit din comun.

– Nu am mai fost în Mios de câțiva ani…

Bertrand era melancolic. Într-adevăr, de când a părăsit Miosul se împlineau trei ani. Cam pe atunci au întâlnit-o pe Anahita, el și Iorgovan. În acest timp, numai el pare că s-a schimbat: a devenit un elfid cu trăsături plăcute, înalt, a învățat să mânuiască lancea, arma clasică a grifonizilor; lipsa ochiului nu-l deranja, căci a învățat să se descurce și cu ajutorul sunetului, iar Anahita l-a învățat să citească semnele naturii, cum ar fi poziționarea stelelor, cerul, copacii, direcția vântului… vorbind de Anahita, aceasta se pare că nu s-a schimbat mai deloc; doar lumina din ochii ei negri, adânci, părea să devină din ce în ce mai fadă.

Cei trei călători, pe care anii i-au purtat prin toată Țara Irisului, mai mult prin locuri neumblate decât prin orașe și sate, au ajuns spre Mios, căci elfida voia neapărat să ajungă anume astăzi, anume la această oră, când soarele se ascundea după un deal. Nici Iorgovan, nici Bertrand nu știau ce anume căutau aici, în satul din care au plecat ca să-și încerce norocul.

Odată cu căderea nopții, cei trei s-au apropiat de sat, sau mai bine zis, s-au oprit să înnopteze lângă cascada din păduricea de la marginea satului. Iorgovan deveni melancolic; aici, șapte ani în urmă, îl întâlni pentru prima dată pe Bertrand, lăsat în voia sorții, într-un coșuleț simplu, pe marginea apei. Contrar celorlalte cazuri, Bertrand era singurul copil abandonat fix lângă sat, și nu în Pădurea Nopții.

Anahita le făcu un semn, și cei doi s-au pitit după o piatră, iar ea se ascunse în umbra unui copac. De apă se apropiau două figuri, dintre care una era imensă.

Noaptea era clară, cu un cer negru, împresurat cu stele și o lună plină, luminoasă, care-și arunca razele calme pe iarba răcită a nopții. Prima figură, cea mai mică, se așezase pe o piatră, și-și îndreptă privirea visătoare spre cer. Cealaltă, imensă și întunecată, se apropie de apă. Bertrand nu-și putu opri o exclamare de uimire, căci figura din fața lui era un dragon. Auzind un sunet neașteptat, figura se retrase de pe malul apei, iar figura mai mică, cea care stătea pe piatră, se ridică.

– Cine este aici?

tumblr_mjsx1qJ37y1qhttpto2_500După voce, părea a fi o femeie tânără. Văzând că au fost descoperiți, Anahita apăru de după copac, iar privirea ei se opri pe tânăra din fața ei. Aceasta părea a fi de o vârstă cu Bertrand, iar ca rasă, era o grifonidă. Avea totuși ceva neobișnuit în ea: pielea de culoarea piersicii, ochii de un verde-închis, urechile roșii, de felină, totul până aici părea tipic pentru cei din rasa ei; ceea ce era ciudat însă era și prezența cozii, lungi și stufoase, de un roșu-aprins, un caracter ce se regăsea doar la grifonizi, nu și la femeile lor. Grifonida era scundă, cu o privire ascuțită,determinată; trăsăturile fine, părul scurt, până la umeri, foarte rebel, cât și forma buzelor, mici și plinuțe, demonstrau o proveniență din clasa de mijloc. Se observa imediat că este fierar, căci în mână îi apăru un ciocan imens, iar în spate i se vedeau două teci pentru două săbii pe carea ea nu evita să le scoată, la nevoie.

O clipă, între cele două femei nu se întâmplă nimic. O boare de vânt le atinse părul, făcând dragonul să-și scuture capul masiv, de un roșu-cărămiziu închis. Iorgovan și Bertrand au ieșit și ei de după piatră, observând în tăcere cele două figuri. Anahita rupse tăcerea prima:

– Știi cine sunt, și știi de ce sunt aici.

Grifonida zâmbi într-un mod ciudat, aruncând și prinzând de coadă ciocanul ei, ce părea că ar avea o greutate foarte mare, însă era aruncat și prins de parcă ar fi cântărit cât o nucă.

-Deci e adevărat!

Și cu aceste cuvinte, îndreptă ciocanul spre umăr, cu un gest de parcă ar vrea să-l pună după spate, ca o sabie în teacă; în acest moment, ciocanul se transformă într-un mâner și își regăsi locul în spatele umărului stâng. Dragonul dădu din coadă și își scutură capul. Cele două femei păreau că știu ceva ce ceilalți trei de față nu știau; și într-adevăr, așa era.

Fără niciun cuvânt, grifonida se îndreptă spre sat, iar peste ceva timp apăru din nou, de data aceasta, cu un rucsac mare în spatele ei. Părea mai prietenoasă, iar dragonul ei o urmări și acum.

– Deci ce facem, mergem, sau?

– Da, mergem, nu putem dormi aici; avem un drum lung de parcurs…

Sursă imagini: 1. Ancient ruins de Jjpeabody, Deviantart și 2. tumblr, autor neidentificat.


Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață(IV) – elfizii

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto1_500În mijlocul Pământului, unde iarba este mai verde decât smaraldul, pădurile mai frumoase și râurile mai cristaline, într-o vale înconjurată de munți, apăruse o zeitate, care zâmbind delicat de sub glugă, a decis să se stabilească aici. Numele zeității era Inung, iar forma pe care a luat-o era de elfid, căci zeitatea crease forma de Viață în momentul în care păși pe locul unde astăzi se află Rionul.

Elfizii sunt un popor delicat, frumos, cu pielea sidefie sau albă, moale și delicată. Au trăsături fine, buze subțiri, rozalii; bărbații sunt potrivit de înalți, deseori cu părul lung, ai cărui culoare poate varia de la blond-deschis la galben-grâu. Femeile, ceva mai scunde decât bărbații, au fețe frumoase, animate, vii; ochii elfizilor, în general, variază de la albastru-închis, verde-pal, roz, mov, portocaliu-pal. Sunt prietenoși, dar totodată rezervați, dacă cineva încearcă să afle mai multe despre viața lor. Le place să călătorească, să cânte, să scrie, picteze, danseze; totul ce ține de arte le este apropiat sufletului. De altfel, cele mai frumoase orașe din Tărâm sunt cele construite de elfizi, căci viziunea lor asupra frumosului este o comoară a acestui popor.

Cel mai frumos loc din Țara Irisului este Rionul, capitala, a cărei ziduri formează o semilună. Palatul din marmură roz, înalt, expresiv, se înalță deasupra tuturor celorlalte clădiri. Aici stă regele, cele cinci nimfe și cei cinci nimfi. În vecinătatea palatului se află casele nobilimii, înconjurând astfel o piață imensă, cu pavaj fin, în mijlocul căreia se află un lac cristalin, cu fântâni arteziene, ponton amenajat cu băncuțe și cupe pline cu apă pentru păsările însetate.

Palatul regelui se află exact pe mijlocul buzei semilunii, înălțându-se deasupra zidului, și el din marmură, dar bleu, ce înconjoară orașul. Sub zid, dacă ieși pe un balcon al palatului, observi un alt lac, mai mare, unde în zilele însorite vin copiii șă se bălăcească și pescarii să prindă pește.

În colțul estic al semilunii se află poarta principală, cioplită din lemn masiv, înfrumusețată de cei mai buni meșteri ai regatului; atunci când e închisă, drumețul poate vedea reprezentată pe ea două figuri, doi elfi, strămoșii elfizilor…”

– Dar maestre, elfizii nu proveneau de la zeul Inung?

– Așteaptă copile, zâmbi grifonidul. Ascultă:

Cele două figuri îl înfățișează pe Inung, în forma lui de Viață, înalt, cu urechi lungi și îndreptate în sus. Zeul are părul lung, probabil foarte deschis la culoare, a cărui breton îi acoperă tâmplele. Privirea blândă a zeului este îndreptată spre cealaltă ființă de lângă el, o nimfă a cărei nume nu este cunoscut. O ține de mână, iar creatura frumoasă, co părul lung și bucălat ce-i cade pe umeri, îl privește puțin stânjenită, dar nespus de mult îndrăgostită. După cum arată, drumețul și-ar zice că e o elfă; dar dacă s-ar apropia de poartă, ar observa că femeia are urechile amplasate lateral, zimțate, mai mult plate decât lungi, un lucru caracteristic doar nimfelor.

Legenda din spatele acestei gravuri este o poveste a cărei început a avut loc odată cu venirea lui Inung în aceste locuri. Zeul a creat Viața, primii elfizi, după chipul său; formele au început să se miște, să crească, să învețe, să se înmulțească, să creeze. Zeul a văzut că a creat o formă foarte frumoasă, inteligentă, cu o dorință imensă de a crea frumos. Dar lui Inung îi lipsea ceva: îi lipsea ocupația, căci nu mai avea ce face aici. Atunci zeul plecă din oraș și începu să colinde locurile din jur. Într-o zi, a ajuns într-o pădure rară, cu copaci tineri, verzi, păsări multe, cu penaj viu și triluri pătrunzătoare. Pădurea era neumblată, iar zeul nu văzuse nicio potecă, niciun drum; l-a creat singur, iar la un moment dat a ajuns la un lac, un lac minunat cu apă cristalină, cu lumini roz deasupra ei, iar în mijlocul lacului se vedea o insuliță mică, pe care stătea o creatură a cărei frumusețe l-a fermecat pe zeul elfizilor.

fading_light_by_sakimichan-d35ab1yEra o nimfă ce cânta la harfă. Avea ochii închiși, părul lung, roz-pal, strâns într-o coadă groasă ce-i ajungea până la glezne, înainte de asta unduindu-se delicat în jurul corpului ei alb, nud. Cântecul nimfei l-a cucerit imediat pe zeu, care a ascultat-o zile în șir. Nimfa observă chipul ce o privea de la distanță, iar cu trecerea timpului, cei doi s-au îndrăgostit unul de celălalt.

Când zeul lor a dispărut, elfizii s-au întristat; considerând că l-au supărat cu ceva, aceștia au început să construiască palatul din marmură roz în cinstea lui Inung, sperând că acesta se va întoarce cândva. Când palatul a fost terminat, a apărut zeul, aducând cu el pe cea mai frumoasă femeie: pe nimfa lui. Elfizii s-au bucurat că zeul a revenit la ei, iar Inung, la rândul său, a fost plăcut surprins de cadoul poporului său; pe cei care au construit palatul i-a făcut nobili, iar pe ceilalți i-a mulțumit.

Regele și regina au avut un fiu, al cărui nume nu se cunoaște, câci murise la câteva ore după ce s-a născut. Îndurerată, nimfa se aruncase de pe balcon, căzând în lacul crustalin. Inung nu a reușit să o readucă la viață, și ucis de durerea pierderii reginei și a copilului, s-a retras în pădurea în care a găsit-o pe regina sa. ”

– Ce poveste tristă…

Grifonidul se prefăcu că nu a auzit această remarcă; trebuia să termine pagina.

”Inung a intrat în pădure, cu gândul să-și petreacă aici restul eternității, dar ajungând spre lacul nimfei lui a rămas uimit: umbra acesteia, la fel de frumoasă ca în ziua în care a găsit-o, cânta la harfă o melodie în cinstea fiului mort. Zărindu-l, umbra îi zâmbi, îl chemă și-l strânse la pieptul său, continuând să cânte o melodie ce fac și frunzele să plângă.

Povestea spune că Inung s-a întors în Rion, aducând cu el cinci copile, cinci nimfe ce aveau chipuri minunate și semănau, oarecum, cu regina lui moartă. Le-a crescut ca pe propriile lui fiice, le-a dăruit tot ce avea mai bun. Cu timpul însă, durerea apăsătoare după moartea reginei și a fiului îl făcea tot mai mohorât, se izolase în camera sa din palat. Nici cele cinci nimfe, femei frumoase deja, nu-l făceau să zâmbească.

Într-o noapte în care stelele au licărit diferit, iar cele două luni s-au ascuns după un cerc mare, roșu, Inung a dispărut pentru totdeauna. Cele cinci nimfe s-au trezit dimineața în lacrimi, căci zeul le-a povestit ceva în vis, le-a zis că pleacă, le-a spus să împărtășească cu elfizii ceea ce le-a relatat.

Nu se știe cât adevăr a fost în cuvintele nimfelor; căci dragostea zeului pentru ele a fost o tristețe pentru elfizi, care în afară de regina lor, nu voiau să audă de nicio nimfă. Cea mai bătrână dintre ele, dacă se poate spune astfel, căci toate erau frumoae și fragede, le-a spus elfizilor că regele lor este acum cu regina; că undeva în munții elfizi, regele și-a găsit un loc veșnic, de unde își va veghea poporul. În acel loc din munți, Inung a creat un Nor, un loc aruncat sus în ceruri unde stă el cu regina sa, înconjurat de păsări magnifice, muzică a harfelor și izolarea mult-dorită, și Hăul, a cărui adâncime nu se știe, căci poalele munților ascund taine groaznice; în Hău doarme fiul lor, primul lor copil, înconjurat de un întuneric plăcut ochilor lui, liniște rece și o rază de lună, în clipa în care cele două luni sunt ascunse după un disc roșu. Un alt lucru a fost adus la cunoștința elfizilor: că noul lor rege va fi un copil găsit pe balconul palatului, în următoarea noapte în care cele două luni se vor ascunde după discul sângeriu. Și așa s-a întâmplat, deși au trecut mulți, mulți ani.

În acea noapte, în palat dormea toată lumea, chiar și nimfele, doborâte de un somn inexplicabil, adânc. Dimineața veni devreme, iar prima nimfă ce se trezi a auzit un plâns puternic, cu sughițuri, ce venea dinspre sala tronului. Plânsul nu o trezi doar pe nimfă, ci și pe celelalte patru, cât și elfizii ce se găseau în palat. Curiozitatea, dar și vechea profeție, i-a dus pe toți spre acel loc de unde se auzea plânsul.

Într-un coșuleț cusut din primele raze ale soarelui plângea un elf alb, ca spuma laptelui, cu părul de un galben-auriu, bucălat. Copilul plângea de zor, iar ochii lui cristalini, de un albastru-pal, o priveau curioși pe una dintre nimfe. Pe fruntea micului rege se observa o semilună argintie, iar împreună cu urechile lungi, ațintite spre cer, acestea erau dovezile că infantul este într-adevăr un cadou al zeului Inung.

Copilul a fost hrănit, îmbăiat, îmbrăcat; cu timpul, acesta crescu, deveni un rege măreț, având drept sfetnici cinci nimfi ce erau de fapt tații celor cinci nimfe; i-a făcut sfetnici drept răsplată nimfelor pentru grija lor. După mulți, mulți ani, regele, deja îmbătrânit, regele și-a chemat poporul și l-a înștiințat despre noaptea cu cele două luni și discul roșu, căci aceasta era aproape; regele le-a spus că el și cele cinci nimfe aveau să dispară, căci asta era dorința lui Inung. Elfizii, nedumeriți, nu au spus nimic. În dimineața următoare însă, aceștia au găsit pe balcon un copil mic, blond, cu ochii albaștri, pe fruntea căruia se vedea semiluna argintie. Era o fetiță, iar aceasta nu plângea, ci zâmbea, căci în jurul ei stăteau cinci nimfe, tinere și frumoase, care se jucau cu regina. Bătrânul elf și cele cinci nimfe cunoscute elfizilor nu mai erau nicăieri.”

– Maestre, regele a murit?

– Nu și da, copile; zeul elfizilor este un zeu foarte vechi, cred că este primul care a găsit acest Tărâm și a decis să creeze Viața. Profeția lui Inung s-a adeverit a fi o profeție ce ținea de cele două luni ce se ascundeau după discul roșu. De fiecare dată când se întâmplă acest lucru, regele curent dispare, totodată cu cele cinci nimfe, iar a doua zi, elfizii găsesc pe balcon un copil al zeului, înconjurat de alte cinci nimfe. Nu știe nimeni de ce Inung a decis să plece și să-și trimită copiii creați în Nor, dar cert este că toți regii, reginele, nimfii și nimfele dispar în acea noapte, ducându-se cel mai probabil în Hău, unde-și dorm somnul de veșnicie.

– De unde știm că ei ”dorm” acolo? A fost cineva în Hău?

– Nu copile, nimeni nu a fost niciodată în Hău. Acesta, cât și Norul, sunt ascunse foarte bine, încât un elfid, sau grifonid, sau ce formă de Viață n-ar fi, nu poate găsi aceste locuri; poate trece prin munți pe acolo, poate călca pe ușa ce duce spre ele, dar nu va observa niciodată. Străvechiul zeu nu vrea să fie deranjat.

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat și Fading light de Sakimichan, Deviantart.


Cum să-ți amintești de zâmbetul lui

–          Și florile adormeau odată cu noaptea, iar Crăiasa fugi în pădure, ascunsă de ochii Prințului pentru vecie. Sfârșit.

–          De ce, mamă, de ce? Nu îl iubea pe Prinț?

–          Nu draga mea, îl iubea sincer.

–          Și atunci?

–          Nu știu… așa a vrut autorul, zise Gina, ridicând nedumerită din umeri.

–          Nu e corect! Se bosumflă Sânziana, trăgând plapuma portocalie până la nas. Gina zâmbi.

–          Corect sau nu, acum hai la culcare! Și, sărutând-o pe obraz, îi prinse imaginea zâmbetului cu o clipă înainte să stingă lumina.

Au trecut ani buni de atunci. Fetița zglobie, cu un zâmbet ștrengar așternut pe chipul gingaș, a devenit femeie. Astăzi,  lovind ușor dalele străzii cu tocurile pantofilor, Sânziana  își amintea de mama, o ființă ce i-a dăruit cele mai frumoase clipe din copilărie. Era ziua ei, voia să o sune, dar gălăgia de pe stradă nu permitea astfel de mici plăceri. Era o căldură nebună, nebună de tot; de parcă era miezul verii și nu un mai care se presupunea să fie răcoros. Sânziana grăbi pasul: cursul începea într-o jumătate de ora, iar ea tot avea să întârzie.

Brusc, o rafală de vânt i-a lovit obrazul cu un aer fierbinte, arzându-i pielea mată, albă. Praful de ciment de pe șantierul alăturat a început să valseze pe bulevardul aproape gol la acea oră. Dus de vânt, i s-a ascuns printre buclele aurii, făcând-o să îi pară rău că a ales să  scurteze calea pe aici. Vântul, neîmpăcat cu ceea ce a făcut, îi fură câteva file din geantă și le-a traversat peste drum, lăsând posesoarea pe trotuarul celălalt.

-Licența mea!

Iar ca ziua să fie și mai frumoasă, pe asfaltul înfierbîntat au început să se plimbe roțile unor mașini apărute de nicăieri, blocând singura cale de a recupera foile. Iar vântul le tot ducea, trecând peste parc, fântâna arteziană, cealaltă stradă… Într-un sfârșit, Sânziana reuși să traverseze strada, să treacă de parc, să ajungă pe cealaltă stradă, locul unde pentru ultima dată și-a văzut foile furate. Și nu a mai găsit nimic. Doar vântul, care se domoli și se plimba printre coroanele copacilor leșinați de căldură. Întristată, s-a întors în parc, lângă havuz, și s-a așezat pe o bancă. La curs nu mai reușea să ajungă. Afară era prea cald, prea mult soare și un cer prea albastru, întrecând culoarea ochilor ei la capitolul strălucire. Dezmăgită, voia să vadă ce foi i-au dispărut. Abia luase poșeta în mână și auzi o voce calmă, puțin răgușită:

-Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Sânziana și-a întors privirea spre voce. Pe banca de lângă un ulm imens stătea un tânăr, ținând în mâini acele câteva foi pierdute de ea, citind cu glas tare poezia ce-i era atât de dragă. Nesigură, totuși, s-a apropiat.

-Mă scuzați, cred că foile din mânile dumneavostră îmi aparțin…

Tânărul își ridică ochii, întâmpinând-o cu o privire rece, de culoarea cafelei tari, ceea ce o deranjă puțin pe Sânziana. Dar imediat pe chipul lui a înflorit un zâmbet larg.

-Nu domnișoară, sunt ale mele. Mi le-a adus vântul!

Veni rândul femeii să zâmbească, un zâmbet încurcat, nuanțat de purpuriul ce i-a apărut în obraji.

-Vântul e un hoț, căci mi le-a furat.

-Ce-i pierdut, pierdut rămâne! Și, ridicându-se, i-a întins mâna: Numele meu este Eliad.

-Sânziana, i-a răspuns, strângând mâna cu finețe. Totuși, aș avea nevoie de ele.

-Văd că vă place Blaga, i-a răspuns, așezându-se înapoi pe bancă, invitând-o și pe tânără să-i urmeze exemplul. Și, pe de-asupra, aveți un scris foarte frumos!

Era o zi prea caldă, prea caldă ca să mai plece, căci răcoarea ce o emana ulmul și apa din havuz i-au indus o stare de lene și de calm în sufletul ei. Alături de un străin, ascunsă de praful de pe boulevard, de oamenii neplăcuți din viața ei, de tristețea ce o cuprindea de ceva timp, Sânziana simți că totul în sufletul ei își regăsește calmitatea în momentul acesta, alături de un om necunoscut. Într-un târziu, fu trezită de aceeași voce:

-Aveți un nume frumos, domnișoară.

-Vă mulțumesc, i-a răspuns. Nici ea nu știa de ce, dar a simțit nevoia să-i împărtășească taina acestuia. ”Noaptea de Sânziene” de Eliade este romanul preferat al mamei. Eu am avut norocul să mă nasc în acea noapte.

Tânărul o privi mirat, după care începu să râdă, fapt ce o intimidă pe Sânziana. Era jenată de situația creată. Văzându-i expresia, tânărul se grăbi să o lămurească:

-Nu, nu mă amuz de numele dumneavostră; doar că e ciudat, nu credeți? Și eu am fost numit Eliad în cinstea lui.

Aici îi veni rândul Sânzienei să se mire, după care, atmosfera parcă s-a mai destins, iar vântul îi lovi ușor cu prospețimea apei de alături. Eliad îi întinse foile, după care se ridică.

-Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnișoară Sânziana. În cinstea părinților noștri ”eliadofili”, vă pot invita la o cafea?

Propunerea tânărului îi aminti de mama, de faptul că nu o sunase încă.

-Sigur, îi zâmbise.

-Atunci, propun să…

Noaptea o prinsese lângă universitate, clădirea veche ducând-o cu gândul la femeia cu păr roșu din alt oraș. În sfârșit, liniște. Zâmbi. Niciun puști amator de stat până târziu în oraș nu ar alege un astfel de loc sobru și vechi. În sfârșit, o poate suna.

-Bună, mamă, la mulți ani!

La capătul firului s-a auzit o voce blândă, scăldată în lacrimi abia ascunse.

-Mulțumesc dragă, așteptam sunetul tău! A văzut profesorul lucrarea ta?

-Nu mamă, nu am ajuns azi la facultate. A intervenit ceva…

Vocea visătoare a fiicei a făcut-o pe Gina să se neliniștească. Oare s-a întâmplat ceva?

-Sânziana, ești bine?

-Da mamă… se auzea vântul și strada pustie. Am întâlnit pe cineva…

-Sânziana? Mai ești?

-Da, voiam să-ți zic doar că nu am ajuns la destinație. Am ajuns pe o bancă cu cineva numit de părinții săi în cinstea lui Eliade…

Gina începu să râdă, amintindu-și de o zi de martie, înțelegând ce se petrece în sufletul fiicei ei.

-Se pare că nu am fost cea mai originală mamă, nu?

La capătul celălalt se auzi râsul zglobiu al fetei ei. După care au urmat câteva fraze, urări, un noapte bună. Gina veni în sufragerie, zâmbind. Soțul ei o privi cu interes:

-Cine era?

-Sânziana, m-a felicitat. Mai ții minte cafeneaua unchiului tău?

-Cum să nu țin minte… dar de ce întrebi? S-a întâmplat ceva cu fiica noastră?

-Mircea, cred că Sânziana… îmbrățișându-și soțul, Gina îi zâmbi – cred că Sânziana a găsit un nufăr din lacul plin cu noroi…


Roșu – Enlil: Femeia cu gânduri triviale

Enlil (sursă: tumblr)Era un sfârșit de iarnă cald și totuși ningea încontinuu, prefăcând apoi zăpada albă într-o apă murdară, numai bună de călcat în ea și apoi în sufletul altuia. În jur stăruia o lumină absentă, de un alb spre gri, obositoare. Se auzeau țipetele unui animal rănit. Pădurea se trezea din amorțeală… Zarea era acoperită de nori grei, ducând doar durere și jale. Enlil se uită îngândurată: astăzi nu-i ducea dorul. Îi era dor de timpul în care norii păreau mai sus și mai îndepărtați; pe atunci, nu realiza că furtuna abia urma să distrugă totul în jur.

Aici și acum se așternea o liniște ce o speria. Ochii de un jad căprui încercau să găsească un punct colorat în marea albă și străină. Vântul o lovea cu furie în față, înroșindu-i nasul și obrajii ce acum aveau aceeași nuanță cu părul lung, drept, lăsat pe spate. A închis ochii și s-a cufundat într-o amintire demult uitată…

S-a trezit în fața unui turn din cărămidă portocalie roasă de ploi. Un turn înalt, cu o ușă masivă de lemn, fără nicio fereastră, înconjurat de câmpul gri și vântul ce șuiera printre țigle. În rest, nicio suflare, nicio urmă de viață; doar ea, un cer imens și trist, vântul și turnul ce părea că o chema. A împins ușa și aceasta s-a deschis cu greu; din interior o privea o beznă de nepătruns. Și totuși, Enlil a înaintat. Ușa s-a închis singură, cu un sunet strident. Femeia a tresărit.

 Era înconjurată de un negru accentuat, o aromă vagă, nedefinită din copilărie și o ușoară briză de vânt tomnatic. A stat pe loc ca să se obișnuiască cu întunericul. Deodată, în stânga apăru o luminiță ce prin pâlpâirea ei azurie încerca să-i spună să o urmeze, ceea ce a și făcut.

Whales and dolphins by Vincent Bruley

A lovit-o un albastru infinit și sunetul bulelor de aer ce ieșeau dintr-o scoică. Spațiul din jurul ei era imens, fără început și fără sfârșit, reflectând lumini pe podea. Era înconjurată de un acvariu în care domnea eternitatea. Tot ce o separa de liniștea ei interioară era peretele din sticlă ce o înconjura; ființele din jurul ei păreau că nu observă pata de culoare ce-i privește cu inima palpitând.

O meduză roz și-a etalat dansul leneș în fața ochilor de jad, mișcându-se lent spre cine știe ce colț al oceanului. Un grup de pești străvezii, mici și cu ochi ageri urmăreau o stea de mare ce părea a fi arbitrul; au mai apărut câteva grupuri de pești galbeni, verzi, portocalii… jucau ceva fascinant; își ascundeau culorile în scoici, bureți, algii; steaua părea că are grijă să nu se trișeze. Grupul de peștișori străvezii erau cei mai norocoși; un pește verde, din echipa adversară, trecuse pe lângă o piatră maro și nu observă ochii șireți ce-l priveau; peștișorul nu a fost văzut.

Brusc, ceva s-a întâmplat; peștișorii și-au curmat jocul și s-au ascuns cât mai adânc în nisip. S-a făcut liniște, toate celelalte viețuitoare păreau să se fi ascuns și ele. Din stânga au apărut doi delfini; râdeau zgomotos și își scuturau capul gri în semn de aprobare. S-au întors spre viețuitoare și au început să le vorbească; acestea însă și-au ridicat umil capul de sub nisip. Păreau cuprinse de un sentiment inexplicabil. Delfinii și-au unit cozile și s-au dat la o parte. Se auzeau doar bulele; apa începuse să se întunece. Se apropia ceva; peștișorii portocalii au început să tremure; ceilalți păreau cuprinși de curiozitate. Se auzi un sunet ciudat și din stâga apăru cea mai frumoasă creatură a mării: Balena Singuratică. Enlil a auzit de ea; a recunoscut-o după tristețea din ochii ei. Erau atât de asemănătoare. Balena și-a întors capul lent spre femeie și a privit-o. Și-au vorbit pe o undă de un verde cărpui al ochilor lor; și-au vorbit printr-o privire, într-o clipă, și-au destăinuit tristețea. Balena își aplecă capul mare în semn de respect și și-a continuat mersul lent, țipând de durere și singurătate. Steaua de mare de după o algie a început să plângă. Enlil stătea încremenită în mijlocul acestei lumi atât de îndepărtate și atât de reale în sufletul ei. Femeia a închis ochii înecați în lacrimi.

S-a trezit din nou în spațiul pustiu din care vântul voia să o alunge. Același cer imens și neprietenos; același șuierat strident. Și totuși, în sufletul lui Enlil domnea o pace desăvârșită: cineva i-a înțeles strigătul mut al ochilor de culoarea nucului; cineva este acolo, alături, mereu. Și vântul și-a continuat strigătul jalnic; din depărtare, i-a răspuns o voce la fel de îndurerată. Vântul și-a schimbat direcția pașilor spre zare. Se vedea oceanul. Se auzea chemarea. Enlil a zâmbit: în fața ei se regăsesc două lumi ce s-au căutat o eternitate. Drumul se deschidea în fața ei, ducând spre o zare în care norii se retrăgeau spre vest, eliberând culoarea cerului. În stânga ei, în depărtare, vântul se juca în valurile oceanului cu ființa a cărei ochi nu i-a putut uita. Enlil știa că trebuie să plece; știa că drumul ei o va duce spre o lume nouă; albastrul cerului din depărtare imita lumea din interiorul turnului…

  • Enlil – zeu al vântului, menționat în numeroase scrieri de pe tăblițe de piatră sau de lut hittite.

%d blogeri au apreciat asta: