Tag Archives: liceu

Fiind Imagine – un nou început

Bună-bună tuturor.

Nu am mai trecut demult pe aici; de fapt, trec zilnic, dar ceva mă împiedică să mai scriu. Ceva neînțeles pentru mine, deoarece Fiind Imagine este un blog pe care-l dețin din 2009, are o valoare sentimentală imensă, și totuși, aparține – deja – trecutului. De ce?

Fiind Imagine a luat naștere când am intrat în clasa a 9-a. Eram boboacă într-un liceu imens, plin de uniforme albastre și algoritmi pe care nu-i suportam. Și totuși, liceul în sine a fost o experiență frumoasă prin prisma oamenilor și a revistei școlare.

Oamenii pe care i-am întâlnit au fost diferiți: am avut colegi care mi-au fost dragi și colegi insuportabili. Am avut profesori cărora le păsa de ce crede un elev și cad(av)re didactice care erau interesate să își facă norma și să plece, iar în perioada tezelor să ne pice – pentru că așa s-au aranjat stelele sau pentru că nu am făcut proiecte facultativ-obligatorii.

Mi-au rămas în amintiri câțiva profesori pe care-i respect. Unul dintre ei mi-a fost diriginte și privind în trecut realizez cât de mult am nedreptățit această persoană; și mi-e rușine, pentru că nu așa ar trebui să gândească un om matur. Un alt cadru didactic m-a îndemnat, indirect, să îmi aleg facultatea – în perioada în care nu știam ce vreau să fac. A mai fost un cadru didactic, care mai mult mi-a fost ghid în adolescență în afara pereților liceului; această persoană minunată m-a încurajat atunci când mi-am zis că scrisul nu este domeniul meu și că imaginația mea este săracă. Și totuși, persoana respectivă a văzut mai bine decât mine că undeva acolo, ascuns după numeroși pereți, stă potențialul. Probabil că sunt o dezamăgire acum, că nu l-am lăsat afară… dar va veni și acea zi.

Dar să revin la Fiind Imagine. Articolele de aici mi-au definit adolescența; clipele în care eram fericită sau nu prea, momentele pline de frustrări, răbufniri de furie, chiar un jurnal, unul scris de dragul de a nu exploda în cuvinte care  nu au niciun sens; Fiind Imagine a fost spațiul în care puteam să mă exprim coerent, unde puteam să-mi corectez greșelile sau să îmi retrag cuvintele.

Am ajuns la facultate. În anul I, când totul era nou pentru mine, mi-am continuat jurnalul virtual, dar ceva… ceva nu mai era ca înainte. Cuvintele unei studente nu mai rezonau cu jurnalul virtual al unei adoloescente. Am trecut într-o altă etapă, filele de jurnal s-au rărit, am pierdut șirul cuvintelor pe care voiam să le spun, s-a pierdut furia și frustrarea – elemente care-mi alimentau paginile.

Ar fi greșit să afirm că nu mai am frustrări, că nu am zile în care sunt furioasă, că nu am un amalgam de cuvinte pe care aș vrea să i le zic cuiva… dar a apărut ceva nou în mine, ceva ce nu mai vrea să înșire pe hârtie absolut nimic. Cuvintele s-au pierdut undeva printre termenii de specialitate, timpul pentru a gândi propozițiile născute din frustrări s-a evaporat în nesfârșitele lucrări și teste parțiale, iar furia… furia s-a topit demult în brațele unui om care mi-a zis ”dă-le-ncolo de…”.

De fapt, Fiind Imagine a fost un loc virtual al unui om singur și trist. Mai bine zis, al unei adolescente nesigure și indecise, care nu știa încotro se îndreaptă și de ce. Acum însă, adolescenta s-a maturizat, a realizat ce-și dorește în viață, a început să-și construiască drumul spre ținta pe care și-a prăpus-o. Adolescenta nu mai există, iar dorința de a scrie din imposibilitatea de a împărtăși gândurile cuiva a dispărut și ea, odată cu o persoană cu miros de mare care o face pe deținătoarea Fiind Imagine fericită.

La final, vreau să vă spun că nu voi mai scrie aici; cel puțin, așa cred pe moment. Blogul respectiv este un loc drag mie, spre care mă voi întoarce când voi deveni melancolică, dar nu știu dacă voi mai scrie ceva, cândva.

O nouă pagină se deschide în fața mea, o pagină pe care vreau să o aglomerez cu gânduri pozitive și planuri realiste – mi-am făcut un alt blog, unde mă puteți găsi. Nu promit că voi scrie prea des.

Dacă vă fascinează un beauty blog, am eu unul – vă invit să-l citiți și de ce nu, să discutăm despre. A, și pentru cei care dau BAC-ul anul acesta sau la anul, găsiți un bloguleț dedicat strict subiectului II la Română – eseul argumentativ.

Acestea fiind spuse, eu, deținătoarea blogului Fiind Imagine, vă doresc numai bine și vă aștept în vizită, aici sau pe alte meleaguri virtuale.

Să aveți un an care vă aduce numai lucruri frumoase!

Anunțuri

Vacanță cu drum însorit, dezamăgiri și miros de pietre

În ultimele zile de vacanță am vizitat o bună parte din țara noastră. Dar să le iau pe rând.

Am mers din Constanța până în Sibiu, un oraș pe care voiam să-l vizitez de foarte mult timp. Pe când eram în liceu și aveam idei trăsnite în cap, aveam de gând să mă urc singură în primul tren și să ajung în acest oraș, ca să fac… să fac ce? Această întrebare nu îmi deranja gândurile. Ce bine că nu am avut impulsul necesar să o fac.

Iar înainte ca oamenii din partea locului să îmi sară în cap, pot să spun că orașul este frumos. Cel puțin, acea parte pe care am vizitat-o, și anume centrul vechi. Străzile pavate, case cu acoperișuri ce au acele ferestre mici, ca niște ochi ce te privesc suspect… dar m-am simțit ca într-o altă țară, căci oamenii din jur arătau altfel. Și nu e un lucru rău, doar că… mi s-a părut un oraș frumos și spectaculos, dar nu mi-aș dori să stau în Sibiu. Cum mi-au zis și mai mulți prieteni, Sibiu pare a fi orașul leneșilor, unde după ce vizitezi toate locurile frumoase te saturi de ele și pe urmă nu mai ai ce face. Poate greșesc, dar consider că este un oraș ce este ridicat în slăvi prea mult, ce-i drept, oamenii sunt mai civilizați, dar strada nu este mai curată decât în alte părți, magazinele nu sunt poleite cu aur și cerul nu are o altă culoare. Verdictul? Nu aș mai veni aici, simt că nu mai am ce vedea.

Trecând la următoarea destinație, pot să spun că a fost o surpriză, și chiar una foarte plăcută. Începând cu Bulevard, hotelul în care am stat, cu o priveliște minunată de cealaltă parte a ferestrei, camere aproape luxoase, și să nu mai zic despre restaurant – a fost delicios tot ceea ce am mâncat, iar despre deservire nu pot să spun nimic rău, căci am fost tratată foarte frumos.

20140909_163438Orașul despre care vorbesc este Sighișoara, iar cei ce nu l-au vizitat încă au de descoperit niște locuri minunate, mie cel puțin mi-a creat impresia de oraș apărut special pentru oamenii ce vin în vacanță. Nu era acea aglomerare ca în Sibiu, de exemplu, iar cerul senin a îndemnat mai multe miresici să vină să-și facă pozele în cetate. Dacă m-ar întreba cineva ce mi-a plăcut cel mai mult, nu aș putea da un răspuns ferm. Turnul cu ceas are un muzeu interesant, m-au amuzat ustensilele folosite de chirurgi în secolul al XIX-lea, pantofiorii purtați de domnițe la bal, lăzile de zestre, figurinele de lângă ceas, sau mai bine zis, zeitățile pe care le reprezentau. Un alt lucru ce mi-a plăcut foarte mult sunt străduțele cu acele case vechi, cu obloane, mai toate înfrumusețate cu mușcate la fereastră. Este un deliciu să te plimbi pe acele drumuri care păstrează pașii unor umbre, să admiri cerul, în contrast cu florile mici, viu colorate.

Scările ce duc spre liceul din cetate nu au fost greu de urcat, însă ghidul din vechea școală ne-a povestit despre numărul de trepte și ne-a arătat acea sală de clasă unde cândva au învățat copiii ce demult nu mai trăiesc. Ceea ce mi-a plăcut este că intrarea era oarecum liberă: ținea doar de vizitator cât dona instituției. Mi se pare o metodă mult mai eficientă și plăcută decât un preț fix.

Un alt lucru puțin mistic mi s-a părut orga, a cărei sunete se auzeau din biserică, ușile acesteia la rândul său fiind închise de cine știe cât timp. Și să nu mai spun despre o instituție administrativă, a cărei fațadă nu s-a schimbat foarte mult de pe timpurile în care a fost ridicată clădirea.

Mi-a părut rău când am plecat, căci Sighișoara a fost o experiență frumoasă; să nu uit să menționez cofetăria ”La Angela”, căci macarons atât de bune, pufoase, cremoase și dulci nu am mai mâncat nicăieri.

Următoarea destinație a fost Iașiul, dar până a reveni acasă, am vizitat Cheile Bicazului, Barajul și Lacu Roșu, pe care nu m-am plimbat, dar m-am amuzat văzând cum unii turiști, în special domnișoarele, plângeau de frică urcându-se în barcă… păi dacă ai fobie, de ce mai insiști?

Această prezentare necesită JavaScript.

La Lacu Roșu era un formolică de toată frumusețea, un cerșetor cu diplomă de la Harvard aș zice, căci felul în care se uita cum mănânci, stând cuminte și răbdător, dar privindu-te în ochi, nu îl lăsa niciodată fără o bucățică bună de ceva. A fost impresionantă și familia de rățuște de pe lac, mai ales felul în care se scufundau după hrană, se chemau una pe cealaltă și se apropiau, aproape fără frică, de turiștii ce le ofereau fărâme de pâine.

Înainte să ajung la Iași, am făcut o pauză în Piatra Neamț, oraș așezat în munți, dar cu acele case, oameni, străzi și brutării care îmi amintesc de casă. Hotelul în care am stat avea o priveliște frumoasă din balcon, iar felul în care arătau camerele erau o amintire vie a comunismului, a luxului de cândva. Mi-a plăcut și micul dejun, cu de toate, cafea făcută imediat și sala mare, cu oglinzi reci.

Am avut o vacanță frumoasă, alături de oameni frumoși și de cer senin, munți spectaculoși, drum lung și mirosind a pietre. Iar de săptămâna viitoare începe facultatea – pentru unii, liceul – pentru alții, poate un nou început pentru o altă categorie de oameni. Să aveți o toamnă frumoasă!


Melancolii la o ceașcă de ceai

Și uite că lucrurile se schimbă, iar amintirile năvălesc, nebune, odată cu vântul ce șuieră în geamurile închise.

Și mai ieri eram apropiați, zâmbindu-ne în fiecare dimineață. Ne așezam fiecare la locul său, în băncile pe care le-am scrijelit și le-am reparat în 4 ani. Și venind astăzi, dintr-un trecut îndepărtat parcă, găsim alți pereți, alți oameni, alte amintiri ce urmează să devină melancolii.

Și parcă ieri noi eram acei copii zâmbăreți, cu fețe prea fericite pentru a vedea că timpul pleacă, încet-încet, luând cu el clipele de care-mi este dor astăzi. Parcă ieri eram noi cu robele negre și cu ochii alergând după o domnișoară cu părul de foc, să ne facă o poză, sau poate chiar mai multe.

Astăzi văd poze cu generația ce atunci nu știa cât de dulce-amăruie este senzația atunci când îți auzi numele, urci pe scenă, îți iei diploma, arunci frenetic, la ”1,2,3!”, toca în aer, ca să nu o mai prinzi după… iar astăzi acei copii retrăiesc clipa noastră, de acum un an, iar noi, deși zâmbim, ne simțim mai bătrâni, ca din altă lume, acolo unde liceul sună ca o melodie veche, iubită, demult uitată.

DSC_0022

Mi-e dor de timpurile în care eu eram cea care pășea pe gresia rece din liceu, cea care ieșea în pauză iarna, uitându-se alarmată în jur, ca să nu primesc un bulgăre de zăpadă în cap, când eu eram cea care tremura auzind fraza ” și acum, scoateți o foaie de hârtie…”. Mi-e dor până și de omul acela, a cărui privire îmi trezea fiori, femeia ce-mi spunea că aripile mele au nuanțe de cărți frumoase, că ar trebui să-mi urmez aspirațiile, să îmi țin răsuflarea atunci când mă înec în prea multe emoții… mi-e dor de iubirile mele de liceu, iubirile copilărești, fără început sau final, fără o atingere a mâinii, fără o aromă definită… mi-e dor de niște ochi ce nu m-au privit niciodată, ce nu m-au văzut, ce nu m-au apreciat așa cum sunt; ochi ce nu m-au iubit niciodată, și totuși, mi-au fost mai dragi decât ai mei.

Astăzi, sunt doar melancolică. Și tristă, văzând pozele de pe rețele de socializare, cu zâmbete de liceeni ce încă nu-și dau seama că urmează să nu mai calce vreodată pragul acela așa cum au făcut-o până azi. Sunt melancolică, tristă, dar și fericită. Căci ascult muzica mea preferată, iar el îmi e alături, chiar dacă acum e absorbit de altceva.

Îmi place să-i privesc chipul, să-i aud vocea și să zâmbesc, în sinea mea.  Și mă cuprinde o liniște și o pace ce nu se compară cu nimic în lume. Și nu e nimic, nu e nimic rău că timpul meu s-a scurs. Că tot ce pot face este să dau ”like” la pozele proaspeților absolvenți; nu e nimic, căci amintirile pe care le am nu vor fi șterse nicicând. Iar el se apropie și mă îmbrățișează, știind că mi-e frică de ploaie. Și totul este atât de bine, iar sufletul lui e atât de cald…


Concursuri mai puţin corecte

Recent am participat la un concurs la care am participat şi anul trecut, însă un lucru, care m-a deranjat şi data trecută, a rămas la fel: existenţa unor „pile” la un concurs de talia acestuia. M-a deranjat mult un anumit aspect, având în vedere că miza – premiul nu e cine ştie ce: este mai mult simbolic.

Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, concursul constă în realizarea unei lucrări care trebuie trimisă până la o dată limită la o anumită adresă de email, după care trece ceva timp înaintea afişării rezultatelor. Anul trecut am fost la premiere, însă în acest an nu am ocazia deoarece sunt plecată din oraş. Premierea din primăvara trecută a fost frumoasă, am fost toţi felicitaţi, deşi nu eram prea mulţi. Pe la jumătatea premierii a apărut şi o anumită doamnă X, profesor la liceul X – un liceu care nu este printre cele mai bune din oraş, împreună cu vreo 8-9 elevi din acelaşi liceu X. Doamna care era gazda ne-a prezentat grupul care a venit şi ne-a zis ceva de genul „A intervenit o schimbare în concurs: doamna nu a reuşit să-şi înscrie elevii la timp, deoarece nu ştia, însă ca să nu-i supărăm – pentru că au muncit şi ei, am făcut şi diplome de onoare pentru ei”. Aşa am rămas noi, aceştia care ne-am înscris la concurs la timp  cu diplome simple, iar colegii noştri din liceul X cu „diplome de onoare”. Mai târziu am înţeles din convorbirile doamnelor că de fapt doamna profesor face parte din echipa de redacţie, sau în fine, cunoaşte bine organizatorii concursului. Întrebarea care mi-a venit atunci a fost cum de doamna profesor nu ştia de concurs, sau cel puţin cum de nu ştia data limită  înscrierii, având în vedere că acest concurs are cel puţin 3 ani şi că doamna mai este şi profesor?

Anul acesta am primit un mail cu linkul la lista câştigătorilor. Curios lucru, din 24 de „finalişti” premiul I au primit 10 elevi, 8 dintre care sunt de la acelaşi liceu X; premiul II l-au obţinut 8 elevi,  unde „s-a pierdut” unul din liceul X. La fel şi la premiul III am găsit unul din liceul X, din 6 participanţi. Mi se pare exagerat ca pe locul I să fie mai mult de 50% din acelaşi liceu, având în vedere că au participat şi elevi din licee mult mai bune, licee care sunt în top 3 în oraş; cred că fără pile – adică fără doamna profesor de anul trecut – nu s-a putut face aşa ceva. Plus că anul trecut am fost doar 10 finalişti – câte 2-3 la fiecare premiu, plus vreo 4 la menţiuni (fără deţinătorii „diplomelor de onoare”). Sunt mulţumită de rezultatul pe care l-am avut, pentru că oricum nu mă aşteptam la cine ştie ce; curios însă este numărul mare de finalişti – şi sunt sigură că anul acesta nu s-au înscris mai mulţi decât în anii precedenţi (concursul este puţin cunoscut în rândul liceenilor).

Mă întristează însă acest decalaj enorm de deţinători de premiul I: teoretic, dacă să luăm aşa, concursul acesta este mai mult destinat elevilor din acel liceu, ca să se distreze ei, să vadă care dintre ei se află în graţiile doamnei profesor – se pare că doi nu sunt, de s-au pomenit cu premiul II şi III; pentru că oricât de bun ai fi, tot aceştia vor obţine un rezultat mai bun decât tine, că de, profesorul tău nu îi cunoaşte pe ăia din jurizare; şi e trist, că până şi într-un concurs mic, unde premiile sunt mai mult simbolice, există aceşti oameni cu pile. Că na, elevii din liceul X sunt toţi poeţi, toţi iau premiul I. Păcat şi…Ruşine, în primul rând!


Amintiri

Amintiri din anul trecut. Şi parcă aveam impresia că nu ne-am schimbat deloc, dar uitându-mă la poze văd maturizarea în fiecare dintre noi, şi e un pic melancolic.

Bobocii  din IX F din anul trecut:

Această prezentare necesită JavaScript.


„Moisilul mare” – încă o treaptă spre performanţă

Reportaj realizat de Elena Druţă  şi Dana Patraş 

Ajungând la ediţia a XI-a,concursul naţional „Urmaşii lui Moisil”, desfăşurat în liceul nostru, a demonstrat că informatica contează foarte mult pentru generaţiile noi.

Concursul în sine s-a desfăşurat ca şi în anii precedenţi, după aceeaşi schemă, liceul oferind participanţilor cazare, o excursie prin oraş în compania elevilor-ghizi din liceul nostru şi spre sfârşit o discotecă.

După cazare, a doua zi , a urmat concursul, care pentru unii a fost greu, pentru alţii uşor, urmănd famializarea cu oraşul, aflarea rezultatelor,  după care s-au distrat, a treia zi urmând să fie premierea şi închiderea concursului în aula „Mihai Eminescu” de la UAIC, unde a avut loc şi deschiderea. Comisia de evaluare, formată din mai mulţi profesori de inforatică din judeţul Iaşi dar şi din alte judeţe au  foarte obiectivi, competenţi şi au acordat premiile celor mai puternici dintre cei mai buni.

Anul acesta trofeul a fost înmânat urmaşului lui Moisil din Suceava, şi anume Calancea Mihai, elev în clasa a XI-a din Colegiul  Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi”, Rădăuţi, iar despre ceilalţi participanţi, premii şi concursul în sine, mai multe informaţii găsiţi pe  site-ul concursului , creat de Moisă Ionuţ, Lazăr Samuel şi Ungureanu Ionuţ, coordonaţi de doamna profesor Ţibu Mirela.

Ca să aflăm mai multe despre concurs, ne-am plimbat prin sală şi am cules câteva impresii.

Niculăiasa Tudor (ghid):Am avut judeţul Maramureş, mi- plăcut mult să fiu ghid.

Minea Vlad (ghid):A fost ceva unic, am cunoscut persoane noi, foarte de treabă, însă discoteca a fost cam naşpa.

Avădanei Larisa (ghid):Ne-am plimbat prin Copou, am fost la bojdeuca lui Ion Creangă, la casa memorială  a lui George Topârceanu, la Metropolie şi Trei Ierarhi, iar apoi am mers la petrecere.A fost o experienţă drăguţă, am avut ce afla nou de la ei, abia aştept concursul de anul viitor.

Marta Filimon (participant, LIIS):Concursul acesta reprezintă pentru mine o oportunitate pentru olimpiada naţională de informatică.

Calancea Mihai (participant, Suceava):Am venit la acest concurs pentru că aşa e tradiţia, fiecare liceu să facă un lot format din elevii cei mai buni la informatică.Am venit şi anul acesta pentru că mi-a plăcut anul trecut.Fac informatică din clasa a IX-a, dar nu pot spune că sunt pasionat în mod special de informatică.

Spătaru Mihai (participant, Piatra-Neamţ):Acest concurs reprezintă o pregătire pentru olimpiada naţională.Mi-au plăcut ghizii, oraşul.

Mihăescu Tiberiu (participant, Bucureşti): Acest concurs este important pentru că am participat şi am primit experinşă, pe lângă acestea am vizitat şi oraşul, care mi-a plăcut foarte mult.Dacă m-aş muta în alt oraş aş alege Iaşul.Mi-a plăcut atitudinea ghizilor şi modul în care am fost trataţi.

Reprezentant ISJ Iaşi:Ca în fiecare an, acest concurs a fost organizat cu mare respect şi profesionalism.”Urmaşii lui Moisil” reprezintă un antrenament înaintea olimpiadei naţionale de informatică şi stabileşte în baza selecţiei riguroase o nouă referinţă înaintea participanţilor.Acest concurs este o mândrie a Iaşului, prin faptul că an de an confirmă valoarea adăugată din punct de vedere organizatoric şi profesional.

Deoarece am vrut să aflăm mai multe despre concurs şi organizarea lui, am adresat câteva întrebări doamnei director Carmen Losonczy.

Reporter JS:Prin ce se deosebeşte concursul din anul acesta de concursurile din anii precedenţi?

Prof. Carmen Losonczy: Anul acesta au fost implicati premianţii din anii anteriori, printre care şi  2  deţinători ai trofeului, care au facut parte din comisia ştiinţifică: au propus probleme frumoase şi au lucrat în echipă  cu profesorii liceului- sperăm să devină o tradiţie  această predare de stafetă pe care am exprimat-o şi prin decernarea trofeului „Urmaşul lui Moisil” de către cel ce a primit trofeul în 2010 – studentul Cosmin Tutunaru de la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca. 

Reporter JS:De ce aţi decis să acordaţi premiul special câştigătorului şi nu altcuiva? Care este sensul acestui premiu?

Prof. Carmen Losonczy: Decizia nu mi-a aparţinut mie ci reprezentanţilor elevilor care au avut ca misiune să determine un participant care s-a evidenţiat în mod deosebit pe parcursul celor 3 zile. Andreea Grigorovici mi-a comunicat în dimineaţa premierii care este decizia lor şi cam asta a fost implicarea mea…

Reporter JS: În concursul din anul acesta se remarcă un succes mai mare decât în anii precedenţi?

Prof. Carmen Losonczy: Da, numărul de participanţi e mult mai mare ca în anii trecuţi, ceea ce demonstrează dorinţa elevilor de a participa şi nivelul ridicat al concursului nostru.

Reporter JS:Cum s-au descurcat elevii din liceul nostru?

 

Prof. Carmen Losonczy: Eleva Marta FIlimon, clasa a IX-a B a obţinut premiul II şi o felicit şi pe această cale. Pentru restul elevilor noştri însă se pare că acest concurs a fost un „duş rece” care sperăm să le folosească pentru concentrarea maximă pentru olimpiada naţională.
De altfel doresc să comunicaţi şi pe această cale, tuturor cititorilor revistei, marea noastră bucurie de a avea 14 elevi participanti la etapa naţională a olimpiadei de informatică – ceea ce înseamnă că urmează pentru aceşti elevi minunaţi şi profesorii lor devotaţi o perioadă extrem de încărcată de pregătire. Le dorim mult succes şi noi – ceilalţi, toată „familia INFO”- trebuie să-i susţină!

” Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi în flacără tot ceea ce suntem şi tot ce întâlnim ” Friedrich Nietzsche.

Noi ne bucurăm că liceul nostru promovează talente  în informatică, oferind elevilor şansa de a se afirma şi de a deveni mai buni.Liceul nostru invită şi anul viitor elevi dornici de a-şi aprofunda cunoştinţele şi de a concura cu cei mai buni.


%d blogeri au apreciat asta: