Tag Archives: prietenie

Hoțul de cărți(2005) de Markus Zusak

IMG_20150317_151424Hoțul de cărți este un titlu ce mi-a devenit cunoscut abia anul trecut, deși prima dată a apărut pe când eram în calsa a 5-a. Am ajuns să văd filmul înainte să citesc cartea, ceea ce în cazul de față a fost un lucru bun. Hoțul de cărți a nimerit pe mâna mea la Librex2015. Am văzut coperta pe care nu sălășuia fantoma lui Liesel și mi-am zis că ar fi bine să citesc și cartea.

Liesel este o copilă ce se întâlnește cu moartea de mai multe ori, iar între cele două începe să se formeze o ciudată relație de prietenie. Prima dată se întâlnesc într-un cimitir înzăpezit, unde zace un trup mic și rece, privind în neant; aici, Moartea va fi primul martor a unui furt. O carte, evident, o amintire și un simbol pentru Liesel, care se îndreaptă spre ușa unei case necunoscute.

Liesel își ia rămas bun de la mama sa, ajungând pe strada Himmel, unde o femeie ce seamănă cu un umeraș o întâmpină cu ochi reci; în casă, copila întâlnește un om înalt și cu ochii argintii și calzi. Hans și Rosa Hubermann sunt noii ei părinți, iar viața ei se va desfășura între pereții acestei mici case, găsită pitită și neajutorată într-o Germanie ce îmbrățișează, cu nesaț, războiul.

Naratorul poveștii este însuși Moartea, iar mie mi-a plăcut foarte mult această abordare. Obsesia Morții pentru culori, cât și atribuirea fiecărui eveniment a câte o culoare ciudată a făcut cartea mai interesantă. Deși există multe lacune, firul narativ în general este cursiv, relativ cronologic. Totuși, este dezamăgitor un anumit salt în viitorul acțiunii pentru cei neinițiați; eu am văzut filmul înainte de a citit cartea, însă m-a mirat faptul că undeva la jumătatea lecturii s-a deschis o fereastră largă spre deznodământ – oarecum făcând neinteresantă lectura în continuare – căci finalul era pus pe o farfurie în fața cititorului chiar în clipa aceea.

În linii mari, mi-a plăcut cartea, în special frânturile din manuscrisele lui Max, a cărui prezență a influențat considerabil sufletul lui Liesel, dar și năzbâtiile lui Rudy, băiatul cu părul de culoarea lămâii, pretendent la primul sărut al hoțului de cărți. Am fost destul de dezamăgită de moartea unui anumit personaj, pentru că-mi plăcea și consider că Moartea a fost nedreaptă – de altfel, asta a afirmat și ea. Liesel, în schimb, mi s-a părut destul de ștearsă, cel puțin Liesel din carte; cea din film părea mai vie, mai îndrăzneață și mai… hoață.

Dacă nu ați citit cartea și nu ați văzut filmul, vă recomand cu drag să faceți una dintre ele. Cartea, deși este destul de groasă, este ușor de citit, datorită limbajului accesibil și al acțiunii cât de cât dinamice. Din punctul meu de vedere, este foarte frumoasă drept o poveste pentru copii, dar în același timp ar capta atenția și a unui adult. Lectură/vizionare plăcută!


Zbor deasupra unui cuib de cuci(1962) de Ken Kesey

IMG_20150318_174608Oregon, un spital de boli mintale. Sora șefă Ratched, aparent drăguță și binevoitoare, se adeverește a fi un tiran ce-i umilește pe pacienți prin intermediul terapiilor de grup organizate de ea. Într-o zi, în peisaj apare un nou pacient – Randle Patrick McMurphy, un tip roșcat, zâmbăreț și ciudat, chiar și pentru un spital de boli mintale. Prietenos și pus pe glume, acesta se adeverește a fi un criminal învinuit de viol, având diferite incidente cu poliția, jucător înrăit dar fără nicio urmă de probleme mintale.

Cele două personaje, Sora Ratched și McMurphy sunt observați atât de personal și pacienți, cât și de Șef Bromden, din perspectiva căruia se desfășoară acțiunea. Bromden este un indian înalt, despre care se crede că ar fi surd și mut, iar acesta află multe lucruri necunoscute altor pacienți datorită diagnosticului său. Apariția lui McMurphy devine un eveniment important în spital, deoarece se dezlănțuie un adevărat război între sora Ratched – convinsă că-l poate pune la punct pe noul venit și McMurphy – încredințat că o poate scoate din sărite pe tirana spitalului ș implicit, să-i scoată din influența ei pe pacienți.

Alte personaje ce mai apar în peisaj, prietenii lui McMurphy, sunt Dale Harding, un om educat, Billy Bibbit, un tânăr timid și cu probleme, Charlie Cheswick, Martini, Max Taber. Împreună cu aceștia, McMurphy începe, lent dar sigur, să atace turnul bine fortificat al încrezutei Ratched.

Finalul cărții mi-a plăcut în mod special, deoarece a avut loc o întorsătură de situație la care nu mă așteptam, dar în același timp cred că a fost cel mai potrivit mod de a termina această carte. Pe lângă final, anumite evenimente din viața spitalului și evoluția personajelor, transformarea lor din niște fosile în personalități cu anumite calități, lucru ce se datorează lui McMurphy, a avut un farmec aparte. Și, evident, însuși McMurphy, un personaj optimist, aflat undeva între nebunie și teatru, a făcut această lectură captivantă, servind drept acea rotiță într-un mecanism fără de care toată mașinăria s-ar risipi.

Dacă nu ați citit încă romanul lui Kesey, vă recomand cu multă căldură să-l găsiți și să-l parcurgeți.


Odată

image

Odată am avut o prietenă, numele ei este … asta oricum nu ar conta. Eram prietene bune, dar nu îmi plăcea cum vedea oamenii, mai ales pe domnul inimii ei. Lucrurile au decurs așa cum nu mă așteptam, iar prietenia noastră s-a destrămat. Astăzi nu mai ținem legătura, iar morala este că mi-am impus viziunea despre lume, iar ea a ales să rămână fidelă propriilor gânduri.  Ceea ce astăzi mi se pare un lucru corect și admirabil. Îi doresc fericire în viață!


Despre prietenie

4dM-am gândit mult timp la ce aș putea scrie despre prietenie, despre prietenii mei, despre rolul lor în viața mea. Am  multe întrebări și puține răspunsuri, difuze chiar. Ce înseamnă prietenia pentru mine?

E interesant modul în care oamenii vin și pleacă din viața ta. Cum astăzi ai avut alături un om căruia i-ai fi dat și cămașa de pe tine, iar mâine acesta nu mai există în gândurile tale. E interesant cum prietenii de ieri nu sunt și prietenii de azi, și nu neapărat pentru că s-a întâmplat ceva între voi, ci pentru că… nu s-a întâmplat nimic. Relația voastră a expirat. Și încet-încet, ați început să vă îndepărtați, să pășiți pe căi diferite.

Ceea ce vreau să zic este că în viață, ca orice om normal, am avut prieteni ce au dispărut pe parcurs, dar și prieteni ce au rămas alături, fără să țină cont de orice fel de împrejurări. Și le sunt recunoscătoare că mă acceptă. Că îmi sunt alături indiferent de mi-e rău sau mi-e bine. Că datorită lor, (poate) am devenit o persoană mai bună. Cu ajutorul lor am aflat multe lucruri noi, am învățat să reflectez despre originea lucrurilor, am realizat unde-mi sunt limitele. Dar cel mai important, am învățat să nu judec pe ceilalți. Cel puțin, să nu sar la concluzii pripite, să-mi formez păreri greșite și ilogice, am învățat să fiu tolerantă, responsabilă, loială. Aș zice că cei ce m-au format au fost oamenii de alături, și anume cei care m-au privit tot timpul de la egal la egal, cei care mi-au explicat unde greșesc.

Oamenii ce mi-au fost alături, cei ce au plecat, dar și cei ce au rămas continuă să mă învețe să fiu un om mai bun. Indiferent de mentalitate, educație, viziune asupra lumii, oamenii tind să învețe lucruri noi prin intermediul analogiei,  comparând multe lucruri cu felul în care acestea sunt văzute de prietenii lor. Prietenia în sine este un concept deseori dezbătut, dacă este într-adevăr sau dacă nu există, fiind o iluzie în masă.

În concluzie, cred că prietenia e un lucru ce într-adevăr contează, pentru că aceasta include în sine formarea unui individ, schimbarea acestuia, dar și sentimentul de siguranță atunci când alături sunt și alte persoane, care tot timpul sunt dispuse să ajute, să aprecieze, să îndrume, să iubească.

COSMOTE Romania revoluționează telefonia mobilă prin introducerea unui nou portofoliu de abonamente, mai simplu, al cărui fundament este inovația prin simplitate și comunicare nelimitată. Mai multe detalii despre oferta găsești pe free.cosmote.ro, iar despre concurs accesând free.cosmote.ro/bursa.


Femeile din viața mea

Ea nu este singură; ea are mai multe forme, fiecare fiindu-mi dragă în felul său.

***

O primă ea este scundă, împovărată de peste 70 de veri, cu mâinile uscațive și calde care cândva îmi împleteau părul în cosițe. Îmi plac ochii ei resemnați; îi admir caracterul, puterea pe care a avut-o ca să treacă printr-o viață plină de amărăciuni și totuși să-mi zâmbească. Ea e cea care va pleca prima; mă deprimă, pentru că e prea puțin timp pentru ea și prea multă durere ce va rămâne…

Cealaltă ea e o ființă ce nu corespunde vârstei pe care o are. Mulți oameni tind să ne compare, să-mi zică cât de mult semănăm. Cred că asemănarea e mai puțin fizică – nu am înfățișarea unei nimfe cu ochi de un bleu spălăcit și părul de un auriu curat. Cel mai probabil  seamăn cu ea când zâmbesc; când sunt furioasă; cred că de la ea am moștenit trăsătura ce sare în ochi: ființă mereu revoltată pe toți și pe toate. Cu ea seamăn când sunt veselă; câteodată prind în vocea mea intonația ei.

Frumusețe suavă (sursă: tumblr)

Adolescența mi-am petrecut-o în anturajul a altor trei ele. Prima, cea mai apropiată de sufletul meu, îmi semăna mult și era foarte rebelă. Deși avea cercul ei de prieteni total diferiți de oamenii pe care-i plăceam, îi mulțumesc pentru faptul că m-a acceptat așa sum sunt, cu toate neajunsurile mele. A doua ea a fost tot timpul un model de maturitate pentru mine; deciziile ei sunt tot timpul corecte, e un bun consilier și ascultător. A treia ea m-a învățat că trebuie să mă iubesc așa cum sunt, să-mi apreciez calitățile, să-mi accept defectele, să realizez că sunt frumoasă. Le mulțumesc celor trei zâne că au fost lângă mine și au participat la transformarea mea dintr-o omidă într-un fluture.

O altă ea dragă mie e o persoană pe care o iubesc pentru faptul că e atât de diferită de mine. E nepăsătoare față de ceea ce se întâmplă în jurul ei: trăiește clipa, nu-și consumă zilele din viață gândindu-se la evenimente din trecut sau oameni care-i sunt străini. I-am admirat răceala – o trăsătură pe care nu o văd în mine și pe care mi-aș dori să o am.

Ea n-a râs când i-am zis despre fluturi și scorțișoară; nu m-a considerat frivolă, sau nebună, sau imatură. Am aflat că semănăm în multe aspecte; o admir pentru ceea ce este. Am impresia că voi semăna cu ea, deși nu suntem legate prin sânge. Și dacă într-adevăr semănăm atât de mult, aș vrea să cred că sunt o persoană interesantă. Sper că zâmbește acum; îmi place zâmbetul ei matern.

Ea este puternică. Oricâte lucruri nu s-au întâmplat în viața ei, a trecut peste, a filtrat oamenii de lângă ea și a aruncat relațiile și lucrurile inutile. Este foarte perseverentă – o altă trăsătură de caracater care-mi lipsește în totalitate. Îmi place de ea pentru că are un țel pentru care luptă; îmi place pentru că știe să judece anumite situații fără să le transforme în drame. Îmi place că pot găsi sprijinul necesar în persoana ei.

Pe ea o cunosc de foarte mult timp. Uneori mă simt ca o soră mai mare – ne sfătuim reciproc, râdem la două noaptea, ne împărtățim gânduri, păreri, sentimente. Ceea ce-mi place la ea este deschiderea spre lume; tot timpul va găsi limbă comună cu cineva, va ști să-și dibuie locul printre oameni într-un anturaj prea puțin cunoscut. Este sociabilă și are un caracter plăcut; e zburdalnică ca o jună într-o dimineață de mai.

***

Ea este o femeie superbă. Chiar dacă cuprinde în interiorul ei atâtea alte de ea, cert este un lucru: m-a ajutat când mi-a fost greu; mi-a fost alături când nu știam ce să fac; m-a consolat; m-a iubit; m-am apreciat; m-a învățat că viața constă din mai multe probe și căi și sunt singura care poate alege; m-a învățat că prietenia și iubirea sunt foarte imporante în viață. Îi mulțumesc și-i doresc o primăvară la fel de minunată ca zâmbetul ei, în interiorul căreia se ascund atâtea altele, la fel de frumoase…


Despre familie

Nu te panica! Textul îl găsești aici 😀


Iarna mea

… Îmi plăcea de ea pentru că mirosea a zăpadă. Până și în zilele de vară, când se topea asfaltul sub picioare și tremurau frunzele de tei, îngreunate de praf, prezența ei mirosea a iarnă.

Am întâlnit-o ceva timp în urmă, într-o toamnă târzie, zâmbind. A fost primul zâmbet din acel anotimp frumos – un zâmbet proaspăt, feminin, palid, mirosind a zăpadă. Atunci nu știam cât de mult o voi îndrăgi; cât de mult îmi va plăcea să stau seri întregi să vorbim despre toate nimicurile din lume, să râdem zgomotos pe la două noaptea, ca în dimineața următoare să fim dojenite de vecini.

Andra (c) Oana Gociman Photography

Îmi place să o admir, pentru că e frumoasă și miroase a iarnă. Pentru ochii ei de culoarea ciocolatei, pentru părul ei ușor bucălat, pentru zâmbetul ei. Pentru felul ei de a vorbi, pentru modul în care-și alege cuvintele. Îmi place la nebunie căciulița ei panda, care o face să semene cu un pui de om pe care vrei să-l ții în brațe tot timpul; un pui de om care și-a găsit ocrotitorul. Îmi place felul ei de a trimite mesaje, uităndu-se la mine și vorbind despre un fleac în timp ce degetele îi aleargă repede-repede pe tastatură.

Îmi place de ea pentru că e o iarnă; pe lângă miros și zâmbet, e proaspătă și trandafirie pe obraji; îmi place optimismul ei și capacitatea de a trece peste; o invidiez chiar din acest punct de vedere! Îmi place pentru că e puternică și firavă totodată; pentru că e copilăroasă și brusc devine serioasă; pentru că are un stil atât de drăguț de a vorbi și de a zâmbi; pentru că e un prieten adevărat; pentru că miroase a iarnă…


%d bloggers like this: