Tag Archives: copac

We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.
Anunțuri

File de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.


Plouă…

tumblr_mblpdw6Qqv1rnwxylo1_500Plouă ca într-un început de veac de melancolie. Stropii mici, dar înfuriați, lovesc sticla ce-i imprimă trupurile mici, diforme. Trotuarul inspiră cu putere vlaga ce-i este dăruită acum, într-o clipă de furie a naturii. Blocul alb, maroniu de atâta soare, începe să-și recapete strălucirea de cândva. Frunzele ruginii, ca niște chei vechi, se desprind de pe crengile castanilor, căzând indiferente pe șoseaua udă, purtând urmele unor vieți ce au trecut și vor mai trece încă…

Mirosul de cafea inundă camera. Cafea și toamnă, o combinație ce nu poate trezi niciun sentiment vibrant sau trivial. Cafeaua îmi trezește dorul dimineților blânde, înfășurate în lumina difuză a unui soare adormit. Toamna îmi inspiră o melancolie continuă după ceva, după timpul pierdut, sau poate după timpul regăsit, sau poate după atemporalitate. Toamna este anotimpul meu, căci împreună cu ea încep să-mi schimb cifra anilor. Mâine trec într-o nouă etapă, o nouă cifră apare în cronologia pielii și a sângelui din vene. O nouă etapă tomnatică, melancolică, colorată într-o ploaie nebună, nebună de tot și într-un dor nespus după soarele ce transformă cu drag orice frunză verde ce se pierde printre vise…


De ce nu îmi plac grătarele cu multă lume

Și când zic multă lume, mă refer la cel puțin cinci familii, cu tot cu odraslele lor. Nu că n-ar fi copiii niște ființe drăgălașe, suportabile pentru cel mult o oră – în cazul celora mofturoși și alintați, dar în ceea ce privește copiii tâmpiți, e altă poveste.

Deci am fost astăzi la un grătar în cinstea zilei de naștere a unei nepoate, a împlinit un anișor. Mămica ei, puțin obosită, aranja masa, împreună cu alte femei. Taică-su mergea cu sticla de coniac să cinstească oaspeții – că așa e primit la noi, să bei ce ți se toarnă fără să comentezi – un fel de lege nescrisă, moștenită din străbuni, de pe vremea lui Burebista.

Pe lângă oamenii cunoscuți, mai erau și câteva familii tinere, cu câte două-trei odrasle fiecare. Totul bine și frumos, voie bună, muzica prea tare și prea de prost gust – dar na, poate eu sunt mai cu moț.  La un moment dat, apare un câine de pe undeva, și spre surprinderea mea, chiar prietenos, am reușit să mă apropii de el și să-l mângâi. Masa noastră era aranjată fix lângă o salcie superbă, în floarea vârstei, foarte verde și cu crengile până la pământ. Și niște handicapați de copii – că altfel nu ai cum să le zici, s-au apucat să se agațe de crengile cele mai subțiri ale copacului, rupându-le. Când le-am zis să se oprească, au rânjit doar, ca niște troglodiți ce sunt. S-a apropiat apoi și maică-sa, aparent o doamnă de treabă, dar prea plictisită pentru a se uita la ce-i fac odraslele, și pe lângă asta, total dezinteresată de faptul că plozii ei se balansează pe un copac și-l rup. Dar na, la țară la mine este un lucru normal să fii țăran- și nu în sensul de agricultor, ci în sensul de individ cu un comportament inadecvat, ce nu prea gândește. Păi revenind la micile progenituri, s-au apucat să rupă crengile tinere ale copacului, ca să… lipească câteva nuiele bune pe spatele câinelui despre care am pomenit, croindu-i câteva lovituri bune, ca din Rai – că bătaia de acolo-i ruptă, așa-i? Și culmea, mă-sa nu a zis nimic, tac-su nu a zis nimic, nimeni nu a zis nimic, căci dansau pe niște melodii sensibile, unde cineva toarnă țuică altcuiva din butoi și altcineva își prinde nevasta moartă de beată undeva prin șanț. Deep, so deep.

Iată de ce nu suport categoria asta de oameni: violenți și descreierați, cu lipsă de orice fel de cultură. Și problema e că reprezintă majoritatea, și e plin orașul ăsta de indivizi ce-și zic părinți, dar își lasă odraslele hai-hui să facă ce vor, să distrugă natura, să fie violenți așa, din plăcere, fără a-și introduce copiii la unele chestii precum protecția mediului înconjurător, respectarea viețuitoarelor din jur, gândirea pozitivă sau procesul de gândire în sine.

Închei totuși această frustrare cu câteva poze pe care am avut destul timp să le fac, căci nu aveai cu cine vorbi, nu-aveai cu cine!

Această prezentare necesită JavaScript.


Galben – Vesta: Femeia cu speranță în suflet

Vesta (sursă: tumblr)I-a luat ceva timp să vadă ce se petrece după geam; un vânt ușor, abia tomnatic, trecând de mai multe ori, mângâia drăgăstos frunzele leneșe ale nucului din spatele grădinii. Se auzeau câțiva pițigoi rătăciți printre ramurile fragede ale copacului. Undeva în depărtare ciorile năpădeau clădirea părăsită acum câteva zeci de ani. Vesta oftă și își îndreptă privirea înapoi în farfurie; o așteptau frunzele de vie în care ea înfășura împlutura; astăzi s-a împlinit un an de când nu mai este. Îi plăceau foarte mult sarmalele…

În aer plutea mirosul pepenelui galben pe care l-a aruncat cât colo; a mâncat prea mult și acum o durea stomacul. Era supărată pe prostia ei: toată lumea era la bălăcit la râu și ea stătea la umbra unui nuc și încerca să ignore durerea. Pe de altă parte, s-a consolat cu faptul că oricum nu știa să înoate. Un stol de rândunele se îndrepta spre sud: era o toamnă atât de caldă și atât de văratică încât dădea impresia că va dura o eternitate. I-a căzut ceva în cap, rostogolindu-se apoi în iarbă; era o nucă ce s-a oprit lângă piciorul lui. Vesta și-a ridicat privirea și l-a văzut zâmbindu-i: fără ea, râul își pierdea tot farmecul.

Au stat un timp unul lângă altul fără să-și spună un cuvânt. El arunca nuca în aer ca să o prindă cu cealaltă mână și tot așa; ea se uita în zare la soarele ce apunea, furată de gânduri și de vise. Cerul se înroșea, umbrit uneori de câte un stol de păsări ce plecau. La un moment dat, el și-a lăsat jocul și și-a îndreptat privirea spre ea: ce este apusul pe lângă trandafirii din obrajii ei? Ce este lumina pe lângă privirea ei? Ce era dulceața pe lângă buzele ei? Simțea nuca în buzunar.

S-a auzit un lătrat în depărtare. O vecină a ieșit cu mătura ca să alunge câinele pribeag. Vesta s-a trezit din amintiri; sarmalele nu se vor face singure! Și totuși, ochii o îndreptau spre nucul înalt ce-i străjuia grădina. Avea aceeași atitudine precum avea el, aceeași senzație de siguranță alături de el, aceleași brațe mari și vânjoase ce ocrotesc de tot și noaptea îmbrățișează cu cea mai pură tandrețe. Diferența însă este că verdele nucului se va pierde pentru a reveni la primăvară; verdele lui s-a pierdut pentru totdeauna…

Pe hol s-au auzit voci de copii; o femeie ținea în brațe un bebeluș ce zâmbea cu zâmbetul lui; fratele acestuia râdea. În urma lor mai veneau și alții. Pe chipul Vestei s-a reliefat dragostea maternă: astăzi sunt toți împreună la o masă, așa cum era pe vremuri, așa cum era atunci când el o ruga să-i mai pună în farfurie; așa cum era atunci când nucul era firav și el l-a legat de un stâlp, ca să nu fie luat de vânt. Astăzi nucul este înalt, rotat și plin de viață. El însă nu a fost legat bine de nimic; l-a luat vântul…

Și totuși, Vesta era împăcată; era înconjurată de oameni pe care îi iubea. Sarmalele au ieșit delicioase, așa cum îi plăceau lui.  Nucul din spatele grădinii îi păstra amintirea în scoarță. Zâmbetul lui înflorea pe buzele băiatului cu zulufi…

Vesta – în mitologia romană, zeiță protectoare a familiei.

Mov – Amaterasu: Femeia cu vise nemuritoare

Amaterasu (sursă: tumblr)Mirosea puternic a toporași. În jur, verdele primăverii abia își ițea culoarea de sub huma neagră, obosită de atâta vânt și frig. Mugurii începeau să se maturizeze pe crengile fragede de tei. În aer se simțea ceva nou, ceva frumos și drag sufletului. Femeia cu ochii mari, de rodolit privea de pe banca din parc un stol de păsări ce își căutau un copac pentru a-și împleti cuiburile. Cerul era de un albastru infinit, cu câțiva nori plutind leneși spre zare. De nicăieri, se ivi un fluture cu aripile mov, mare și îngândurat, așezându-se pe părul de un roșu calm al femeii. I-a zâmbit; nu l-a mai văzut de atâta timp… el o fi?

În lumea ei îndepărtată păsările își strângeau puii sub  aripi și se pregăteau să părăsească parcul. Copacii le petreceau trist, îmbrățișându-le, pentru ultima dată, cu brațele ruginii și purpurii. Când sunetul aripilor se îndepărta, crengile se lăsau în jos, întristate, lăsând frunzele aproape moarte să cadă lent și să se așterne pe trotuar într-o liniște melancolică.

Dar femeii cu ochii de rodolit îi plăcea despărțirea tragică a păsărilor și a copacilor: avea un suflet de adolescentă și totuși vedea realitatea mult mai clar decât alte ființe. Copacii urmau să adoarmă, păsările să plece departe… și totuși să se reunească sub un soare cald și patern. Păsările urmau să-și găsească drumul înapoi spre casele lor în timp ca să fie primul lucru pe care să-l vadă copacii odată treziți. Amaterasu zâmbi: în jur este atâta iubire! Iar iubirea ființelor cu voce de izvor durează o eternitate…

Contemplând scena de adio, femeia nu obervă cum vântul îi alungă părul de pe spate. Simțise totuși o mișcare ușoară și a dus mâna la umăr. În palmă ținea un fluture care tremura, aruncând pulbere fină pe pielea palidă. Culoarea aripilor fluturelui era identică cu cea a pietrei de pe inelul de logodnă, fapt ce a amuzat-o pe Amaterasu. Fluturele, observând parcă faptul că este ținut în palmă de o zeiță și-a mai revenit. Și-a adunat pulberea înapoi pe aripi și a început să danseze, prinzând raze palide de soare reflectate de părul femeii. Acum părea rubiniu, etalându-și aripile mari, de catifea.

Așa a prins-o toamna: înconjurată de copaci triști, frunze melancolice și vânt rece, un soare alb și adormit, uitându-și razele în părul ei roșu. Amaterasu stătea în mijlocul parcului și admira fluturele ce dansa în palma ei. Fiecare bătaie de aripi dura o eternitate, o eternitate în care ochii Haritei sclipeau și zâmbetul îi înflorea pe față. Întrebase fluturele de ce nu a plecat și el; acesta i-a răspuns cu o bătaie ușoară de aripi. I-a spus să se grăbească, să se ascundă; acesta însă nu voia să-i părăsească palma. A îndrăgit-o și nu mai înțelegea unde să plece și de ce. Amaterasu însă i-a zâmbit trist, ca unei primi iubiri, și l-a sărutat cu buzele ce i-au furat pulberea de pe aripi. Fluturele și-a luat zborul, rotindu-se de câteva ori în jurul ei; apoi a dispărut odată cu vântul ce a îmbrățișat un mănunchi de frunze…

Și acum, într-o zi în care viața reînvie în jur, când se aude melodia de dragoste a graurului, fluturele a poposit din nou în palma ei. Nu a uitat-o; nu a putut să o uite. Și nici Harita nu uitase de el: în acea seară tristă de toamnă, fluturele i-a furat toată tristețea și a dus-o pe aripile sale în locuri în care nimeni și niciodată nu va afla de originea pietrelor de rodolit pe care le-a vărsat Amaterasu…

  • Amaterasu – zeița soarelui în mitologia japoneză, fiind și cea mai importantă zeitate șintoistă.

Maro – Azeban: Femeia cu pleoape sidefii

Azeban (sursă: tumblr)Am întâlnit-o într-o zi de iarnă ce părea a fi sfârșitul lumii.

În grădina plină de trandafiri înghețați, copaci de brumă și lacuri de cristal am văzut o arătare ce părea desprinsă din timp. Pășea încet, plimbându-se parcă într-o grădină plină cu flori și libelule într-o dimineață de mai. Vântul însă-i spulbera părul de un castaniu copt, bogat, strâns în față cu un fir de pânză de păianjen. Era îmbrăcată într-o rochie lungă, de un crem deschis, cusută la mânici cu fir de  un bordo palid. Ținea mâinile albe strânse la spate și pășea lent, lăsând urme mici în zăpadă.

 M-am apropiat de ea și a observat. S-a întors spre mine și m-a fixat cu o privire ca mierea: ochi mici, chihlimbării, limpezi și plini de tristețe. Ceea ce m-a frapat însă erau pleoapele ei: de un sidefiu transparent, dând la iveală firișoarele mici de sânge închegat. Avea pleoape de om mort și o privire de mamă. Mierea era ascunsă după un paravan de suflet învinețit, rece. Mi-a întins mâna subțire, cu o palmă minusculă și degete lungi, cu inelarul înfrumusețat de un inel de argint, albastru. Așa, tăcută, cu ochii reci și totuși inspirând viață, Azeban m-a vrăjit; i-am întins și eu mâna. Când pielea noastră s-a atins, în jur totul  s-a cufundat într-o vijelie ce a durat o clipă. Am închis ochii.

În jurul meu domnea o vară liniștită. Vântul alerga printre copaci fără să le strice prea mult coroanele de smarald. Cerul privea pământul calm, relfectând un albastru intens. Soarele se juca pe frunzele copacilor, colorându-le într-un galben de lumină. Iarba atingea pielea cu o delicatețe de paj. Eram desculță într-un luminiș în care nu se auzea nimic.

La umbra unui copac bătrân am văzut-o pe Azeban; dormea. Își ținea mânile delicate sub cap, dezvelind astfel umărul senzual și picioarele lungi, de nimfă. Părea o virgină din epoca renascentistă; am îndrăgit-o înainte să-mi dau seama. Îmi inspira liniștea pe care o căutam de foarte mult timp…

M-am apropiat de ea și am putut să o contemplez mai bine; avea aceeași rochie, doar că părea mult mai transparentă. Părul  îi acoperea spatele și era înfrumusețat de o libelulă ce s-a rătăcit în castaniul strălucitor. Respira ușor, cu gura întredeschisă. Pleoapele însă îi erau la fel de sidefii; singurul lucru ce mai amintea de iarnă. Toată ființa ei, ascunsă în această lume frumoasă și caldă era schimbată.

Pe neașteptate s-a trezit. Pleoapele reci, ca de gheață s-au ridicat, arătându-mi ochii ei calzi, de chihlimbar și miere. M-a privit și mi-a zâmbit așa cum poate zâmbi o zi de mai: radia a prospețime și mult soare. Libelula din părul ei s-a așezat pe umărul meu. Azeban m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe frunte. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub mine; cum devin ceva ce nu ar trebui să fiu. Picioarele nu mă mai țin, nu mai simt iarba gâdilindu-mi gleznele, mânile mi se lungesc… iar Azeban râde, râde ca un copil ce se joacă în blana cânelui. Ochii mi se închid, din nou.

Astăzi când îmi amintesc de Azeban mă întreb de ce râdea atunci. De ce m-a transformat în pasăre; de ce nu o mai văd în grădină, oricât n-aș zbura să-i găsesc chipul frumos, privirea dulce ca mierea, ploeapele de sidef. Îmi este dor de ea și de zâmbetul ei. Și de felul în care m-a îmbrățișat în locul acela desprins de realitate. Când i-am atins mâna, am fost blestemat? O vorbă veche spunea să nu căutăm o Harită; privirea ei te va duce în locul sacru în care își duce veacul. Vorba nu spune însă ce se va întâmpla după. Azeban a ales să mă facă suflet al cerului. Și totuși, aș vrea să-i revăd încă odată pleoapele de nimfă moartă și umărul alb…

  • Azeban –  în mitologia Abenaki, spirit păcălitor ce joacă feste nevinovate oamenilor și animalelor .

%d blogeri au apreciat asta: