Tag Archives: linişte

We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.

O toamnă splendidă în imagini

This slideshow requires JavaScript.


Cartea I: Unde cântă vântul (VI)

ancient_ruins_2_by_jjpeabody-d6klv5zIII.

Anahitei nu-i plăcea liniștea. Era atât de obișnuită cu aceasta, încât a ajuns să o urască, la fel de mult cum ura acel vis, acea amintire a unei greșeli fatale, săvârșite împotriva zeilor. În sine ei, își construise deja o imagine despre ce ar trebui să facă; dar pentru țelul ei, o singură persoană lipsea – cea care avea o soartă foarte interesantă…

Mios se vedea în depărtare, cu casele lui albe, cu luminile roșii, umbre ale fierăriilor de acolo. Locuitorii acestui sat se pregăteau pentru o noapte liniștită, lăsând fierul înroșit să se răcească. Nimic nu părea ieșit din comun.

– Nu am mai fost în Mios de câțiva ani…

Bertrand era melancolic. Într-adevăr, de când a părăsit Miosul se împlineau trei ani. Cam pe atunci au întâlnit-o pe Anahita, el și Iorgovan. În acest timp, numai el pare că s-a schimbat: a devenit un elfid cu trăsături plăcute, înalt, a învățat să mânuiască lancea, arma clasică a grifonizilor; lipsa ochiului nu-l deranja, căci a învățat să se descurce și cu ajutorul sunetului, iar Anahita l-a învățat să citească semnele naturii, cum ar fi poziționarea stelelor, cerul, copacii, direcția vântului… vorbind de Anahita, aceasta se pare că nu s-a schimbat mai deloc; doar lumina din ochii ei negri, adânci, părea să devină din ce în ce mai fadă.

Cei trei călători, pe care anii i-au purtat prin toată Țara Irisului, mai mult prin locuri neumblate decât prin orașe și sate, au ajuns spre Mios, căci elfida voia neapărat să ajungă anume astăzi, anume la această oră, când soarele se ascundea după un deal. Nici Iorgovan, nici Bertrand nu știau ce anume căutau aici, în satul din care au plecat ca să-și încerce norocul.

Odată cu căderea nopții, cei trei s-au apropiat de sat, sau mai bine zis, s-au oprit să înnopteze lângă cascada din păduricea de la marginea satului. Iorgovan deveni melancolic; aici, șapte ani în urmă, îl întâlni pentru prima dată pe Bertrand, lăsat în voia sorții, într-un coșuleț simplu, pe marginea apei. Contrar celorlalte cazuri, Bertrand era singurul copil abandonat fix lângă sat, și nu în Pădurea Nopții.

Anahita le făcu un semn, și cei doi s-au pitit după o piatră, iar ea se ascunse în umbra unui copac. De apă se apropiau două figuri, dintre care una era imensă.

Noaptea era clară, cu un cer negru, împresurat cu stele și o lună plină, luminoasă, care-și arunca razele calme pe iarba răcită a nopții. Prima figură, cea mai mică, se așezase pe o piatră, și-și îndreptă privirea visătoare spre cer. Cealaltă, imensă și întunecată, se apropie de apă. Bertrand nu-și putu opri o exclamare de uimire, căci figura din fața lui era un dragon. Auzind un sunet neașteptat, figura se retrase de pe malul apei, iar figura mai mică, cea care stătea pe piatră, se ridică.

– Cine este aici?

tumblr_mjsx1qJ37y1qhttpto2_500După voce, părea a fi o femeie tânără. Văzând că au fost descoperiți, Anahita apăru de după copac, iar privirea ei se opri pe tânăra din fața ei. Aceasta părea a fi de o vârstă cu Bertrand, iar ca rasă, era o grifonidă. Avea totuși ceva neobișnuit în ea: pielea de culoarea piersicii, ochii de un verde-închis, urechile roșii, de felină, totul până aici părea tipic pentru cei din rasa ei; ceea ce era ciudat însă era și prezența cozii, lungi și stufoase, de un roșu-aprins, un caracter ce se regăsea doar la grifonizi, nu și la femeile lor. Grifonida era scundă, cu o privire ascuțită,determinată; trăsăturile fine, părul scurt, până la umeri, foarte rebel, cât și forma buzelor, mici și plinuțe, demonstrau o proveniență din clasa de mijloc. Se observa imediat că este fierar, căci în mână îi apăru un ciocan imens, iar în spate i se vedeau două teci pentru două săbii pe carea ea nu evita să le scoată, la nevoie.

O clipă, între cele două femei nu se întâmplă nimic. O boare de vânt le atinse părul, făcând dragonul să-și scuture capul masiv, de un roșu-cărămiziu închis. Iorgovan și Bertrand au ieșit și ei de după piatră, observând în tăcere cele două figuri. Anahita rupse tăcerea prima:

– Știi cine sunt, și știi de ce sunt aici.

Grifonida zâmbi într-un mod ciudat, aruncând și prinzând de coadă ciocanul ei, ce părea că ar avea o greutate foarte mare, însă era aruncat și prins de parcă ar fi cântărit cât o nucă.

-Deci e adevărat!

Și cu aceste cuvinte, îndreptă ciocanul spre umăr, cu un gest de parcă ar vrea să-l pună după spate, ca o sabie în teacă; în acest moment, ciocanul se transformă într-un mâner și își regăsi locul în spatele umărului stâng. Dragonul dădu din coadă și își scutură capul. Cele două femei păreau că știu ceva ce ceilalți trei de față nu știau; și într-adevăr, așa era.

Fără niciun cuvânt, grifonida se îndreptă spre sat, iar peste ceva timp apăru din nou, de data aceasta, cu un rucsac mare în spatele ei. Părea mai prietenoasă, iar dragonul ei o urmări și acum.

– Deci ce facem, mergem, sau?

– Da, mergem, nu putem dormi aici; avem un drum lung de parcurs…

Sursă imagini: 1. Ancient ruins de Jjpeabody, Deviantart și 2. tumblr, autor neidentificat.


Adaugă titlu aici

IMG_20140501_193737Și în sfârșit, liniște. O liniște adâncă, ca o briză de mare ce a rămas undeva acolo, într-o vacanță ce a durat cât o viață. Și parcă mai aud, undeva pe fundal, strigătul asurzitor al pescărușilor.

Când te aștepți cel mai puțin, în viață apare un eveniment sau ceva ce te schimbă radical pentru cteva zile, poate săptămâni, sau poate, pentru toată viața. Ceva ce vine de nicăieri, se îndreaptă tot spre nicăieri, și totuși lasă o dâră de melancolie în sufltul tău; de fiecare dată când vei reveni, vei vedea acel cer înstelat, valurile reci lovind nisipul de mai, încă nepregătit pentru sezon.

Liniștea de astăzi nu seamănă deloc cu una de înaintea furtunii, nu, deloc; e o liniște plină de un dor timpuriu după un timp ce nu va mai fi recuperat niciodată; chiar dacă voi mai merge acolo, cu aceiași oameni, cu aceleași 10 ore obositoare pe tren, cu același entuziasm… totul va fi altfel, și marea, și nisipul, și pescărușii, și oamenii.

 Ce tristă e amintirea unei fericiri întâmplate ca un miracol!


O zi cu soare pentru fiecare

Și dacă tot octombrie din acest an ne-a făcut surpriza de a fi plin de lumină, am decis să ieșim la o gură de aer curat în frumoasa grădină din Iași. Deși stau de mult timp aici, și teoretic, m-am obișnuit cu aleile, copacii, florile mici și gândăceii colorați, astăzi a fost ceva deosebit: ne-a încălzit un soare imens, florile ne-au bucurat ochii și inima, iar voia bună și zâmbetul fermecător al unei mirese au transformat Grădina Botanică într-un mic paradis.

Pentru cei ce vor să savureze, cât mai este cald și bine, magia grădinii și expoziția de flori de toamnă, porțile sunt deschise până la ora 8 seara 🙂

This slideshow requires JavaScript.

 

 


Muzică pentru suflet

Alinarea melancoliei începe odată cu primăvara. Pentru că atunci sufletul se trezește, vântul preia gândurile triste și le duce departe, spre tărâmuri necunoscute. Și așa, în fiecare an, de ficeare dată, în aceeași zi. Astăzi însă vântul nu are ce să-mi fure: în interiorul meu totul e calm și luminos. Muzica de pe fundal mă duce spre niște amintiri frumoase, legate de o excursie la munte și oamenii minunați alături de care am stat la focul de tabără, ascultând strunele chitarei…

God in an Astronaut este o trupă pe care am găsit-o într-un citat de pe internet, iar persoana respectivă a pus și un link mai jos. Inițial, mi s-a părut o denumire ciudată pentru o trupă care, de fapt, nu are nicio legătură cu Dumnezeu sau astronauții. Mă așteptam să aud ceva nu prea fascinant, dar spre surprinderea mea, din căști s-au auzit fărâme din altă realitate. Se spune că unele lucruri le găsim în momentul potrivit, în timpul potrivit; cred că așa a fost cu trupa respectivă.

God is an astronaut

Conform wikipediei, God is an astronaut s-au format în 2002, Irlanda, denumirea fiind inspirată dintr-o replică din filmul Nightbreed. După albumul de debut The End of the Beginning (2002), au urmat All Is Violent, All Is Bright (2005), A Moment of Stillness (2006), Far from Refuge (2007), God Is an Astronaut (2008), Age of the Fifth Sun (2010), anul acesta urmând să mai apară unul. Membrii acestei trupe sunt Torsten Kinsella, Niels Kinsella, Jamie Dean, Gazz Carr, Lloyd Hanney. Nu pot să zic că sunt fană înrăită sau că melodiile mi-au schimbat viața. Totuși, am descoperit muzica lor într-o perioadă în care chiar aveam nevoie de melodii fără cuvinte…

Și așa, primăvara împodobește toți copacii cu flori și e o imagine frumoasă și plăcută, mai ales când asculți melodii dintr-o altă dimensiune.

 

 


Gânduri aiurea

Din geamul meu se vede un cer nesfârșit și umbra unor copaci ce încă nu și-au recăpătat veșmintele. În cameră este cald; în sufragerie se aud vocile unei familii minunate. Fratele mai mic, enervant și drăgălaș totodată nu-și lasă sora în pace. Aceasta curăță niște cartofi pentru prânz. Mama vorbește cu ambii, atmosfera fiind una foarte caldă și degajată. Îmi place vocea ei; e dulce, e maternă, e așa cum nu am auzit de la mama mea. Deși diferența între ele este una imensă, mi s-a făcut dor de ochii reci și cenușii ai femeii ce mi-a dat viață. Nu am văzut-o din decembrie; nu am reușit să-i zic cât de mult îmi lipsește uneori. Mă întreb de ce nu ne împărtățim sentimentele cu cei care ne sunt dragi; de ce preferăm să ignorăm faptul că ne sunt dragi; de ce uităm să le spunem cât de mult îi iubim și cât de mult înseamnă pentru noi; de ce îi pierdem datorită îngâmfării sau părăsim universul vieții lor datorită faptului că nu am arătat la timp ceea ce simțim. Pierdem atâta iubire doar pentru că nu spunem ceea ce simțim. Suntem slabi și lași și deseori indiferenți; plângem când pierdem pe cineva; nu întreprindem nimic când putem să o facem.

Copaci în geam (sursă: tumblr)

Afară vântul face ravagii printre copacii goi. Undeva în zare se văd nori negri, grei, care nu știu dacă să vină spre satul acesta sau să plece. Din spate se ivește timid soarele, atingând ușor acoperișurile caselor. La vecinii de peste gard se aude cotcodăcitul găinilor și lătratul unui câine bătrân. Viața aici decurge altfel; nici tu mașini, construcții, tramvaie, gălăgia orașului devenind doar o amintire urâtă.

Am așteptat  cu nerăbdare să cobor din tren și să ajung în casa aceasta. O casă străină, dar totodată aproape sufletului meu. O casă ca o vacanță în sânul unei familii iubitoare. A unei familii din care nu fac parte dar care mă tratează că pe un copil de-a lor. O familie care mă face să-mi doresc să fiu o mamă la fel de bună când va fi timpul, să-mi iubesc copiii la fel de mult, să păstrez liniștea și pacea în familie ca pe ceva sfânt. O familie în care mă simt fericită, fie și pentru câteva zile. O familie în care nu există ură și nepăsare. O familie care va rămâne în inima mea un loc de reculegere și restabilire a păcii interioare.

… Iar din geam văd un cer imens, câteva case de țară, acoperite atent cu țiglă, un drum plin de pietre, un rând de copaci ce-și flutură ramurile și o liniște și pace imensă ce mă fac să înțeleg că în sufletul meu totul a revenit la locul său…


%d bloggers like this: