Tag Archives: tumblr

Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.

Anunțuri

We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.

Omul de pe lună

487073_497202673633413_1356618875_nVântul sufla cu putere, plimbându-se printre ruinele unui oraș ce cândva a fost leagănul a mii de oameni. Astăzi însă, umbrele mari și sumbre ale clădirilor, dar mai ales al marelui palat, se conturau pe cer ca pe o pânză albastră, cu mii de puncte sclipitoare. Nu se vedea lumină nicăieri, și totuși ceva o făcea să creadă că acest loc nu este tocmai părăsit; multe povești despre nopțile reci în sânul ruinelor menționează o lumină palidă, slabă, dar persistentă.

Tânăra privea orizontul întunecat. Nu simțea frigul, foamea, rafalele de vânt ce-i aruncau frunze uscate în părul bogat, negru, a cărui culoare se confunda cu cea a pământului, făcând-o să pară un tot întreg cu solul moale, mirosind a viermi. Aștepta.

Vântul a mai urlat puțin, după care își găsi un culcuș undeva într-o casă din orașul părăsit. Totul în jur a devenit tăcut, ca un mormânt în care morții demult s-au prefăcut în viermi. Dar ea aștepta, aștepta ceva special, ceva ce va face acea noapte diferită de nopțile întunecate din țara ei, nopțile care, pe nesimțite, au devenit și zile.

A început să se lumineze. Era luna, frumoasa lună, a cărei chip oamenii din țara ei nu l-au mai văzut de ani buni; cei bătrâni au murit, visând la ea, alții s-au născut și nici nu i-au cunoscut chipul. Dar cei mai mulți tânjeau după imaginea ei, blândețea și lumina roșiatică, ce cobora ca un văl asupra orașului viu, care acum era doar o schiță pe fundalul pământului.

Se auzi un șuierat lung, de parcă cineva uitase un fluier undeva printre stânci, undeva unde vântul se joacă necontenit; dar acesta dormea, iar șuieratul… făptura își ridică capul de pe genunchi și privi luna, care o privi la rândul său. Dar… era ceva în chipul ei, ceva atât de uman și atât de apropiat ființa ce stătea pe pământ. Brusc, lumina lunii deveni puternică, orbind-o. Iar după ce a deschis ochii, a întunericul îi înconjura ființa, luna dispăruse, iar noapte deveni mai întunecată și mai eternă ca niciodată. Ceva era diferit; alături de ea, simți prezența unui alt om.

-Să nu îți fie frică.

-Nu îmi este.

-E bine. Să nu îți fie frică, nu vreau să te rănesc.

-Tu? Să mă rănești? Nu cred că ai avea cum.

-Ai dreptate, tânără luptătoare.

-Cine ești?

-Eu? Eu sunt omul de pe lună.

-Ești unul dintre zeii străvechi?

-Numele meu nu l-ai auzit niciodată.

-Deci nu ești de aici… de ce ai coborât?

-Pentru că poporul tău este interesant. Mai ales acum, în clipele întunecate ale regatului.

-De unde știi? Poporul meu nu a văzut luna de foarte mult timp…

-Ce naivă ești, tânără Semira! Crezi că ești singura care se transformă în umbră ca să scape din împărăția de jos, și să vină să admire lumina casei mele?

-Îmi cunoști numele?

-Sunt un zeu, un zeu pe care îl admiri deseori, fără să știi; voiam să aflu numele tău.

-De ce?

-Pentru că în ochii tăi se citește cea mai dureroasă disperare; rar întâlnești ochi atât de expresivi.

Pentru o clipă, se așternuse o liniște caldă, ca o briză, peste cele două umbre în noapte. Semira simți cum o lacrimă, de foarte mult timp ținută captivă în adâncul sufletului ei sparse cupola în care era încarcerată, croindu-și drumul pe obrazul fin, rece al fetei. Umbra omului de pe lună – căci în întuneric, trăsăturile sale erau de nedestins – luă fața Semirei în palme, privind-o foarte atent.

Ai mâinile calde; mă așteptam… căci luna…

-Credeai că sunt rece? Umbra a îmbrățișat-o, iar ea nu a mai simțit frigul, doar lacrima ce i s-a oprit pe obraz și mâinile lui mângâindu-i părul și spatele, ușor, ca o adiere de vânt. Nu am cum să fiu rece, Semira; reci sunt doar oamenii tăi, căci inimi mai înghețate nu am întâlnit. Dar nu plânge, copila mea.

Semira îl privi în ochi, dar văzu doar două umbre mai întunecate decât noaptea; știa că o privea fix, continuând să o îmbrățișeze.

-Vreau să plec.

-Timpul tău aici nu s-a terminat încă ; ai de făcut atâtea lucruri… și abia atunci vei putea pleca. Pământul nu te poate lăsa să pleci. Durerea este și ea trecătoare, copilă. Dar privește-mă, privește-mă ca înainte pe furiș, în nopțile reci, când își vine să plângi. Căci voi fi mereu aici, aproape, lângă tine. Umbra o îmbrățișă mai strâns, iar într-o clipă dispăru, lăsând o șoaptă în urechea stângă. Te-am așteptat de când lumea ta abia a început să apară; te voi aștepta în continuare, căci nu vei fi singură, niciodată, niciodată…

În liniștea nopții, trezită ca dintr-un somn, tânăra privi cerul. Nimic. Luna se ascunse după cupola palatului, vântul a început să sufle din nou cu putere, făcând frunzele uscate să galopeze printre ruinele orașului. În jur, nicio lumină, nicio suflare vie; doar întuneric și sentimentul că o pereche d buze calde i-au atins fruntea.

Zâmbi.

Sursă imagine: tumblr, autor neidentificat.


Cartea I: Unde cântă vântul (VIII)

environment_concept_by_michaelcty-d6s83jbV.

– Maestre, ne mai spuneți odată povestea elfizilor?

Caylus privi cu atenție micul eflid ce stătea în poziția lotusul, în primul rând; avea o sclipire de inteligență în ochi, gândi grifonidul. Dar se prefăcuse că nu a înțeles.

– Ba da maestre, mă refer la regele elfizilor; sau mai bine zis, la regi. Ei nu reprezintă o dinastie? Și cine este regele astăzi?

– Vrei să știi multe, și pe toate deodată; am mai întâlnit un copil atât de curios ca tine, Gridelin. Dar asta a fost cu ceva timp în urmă…

– Pe cine?

– În fine, să vă povestesc astăzi despre cum stă treaba cu regii Țări Irisului. Caylus trase încet, dar cu poftă, un fum din pipa sa aromată, după care, pierzându-și privirea în zare, se adresă cuiva anume, și totdată nimănui.

– V-am povestit zilele trecute despre zeitatea lor, despre Inung, și despre cum regii, la fiecare intersecție a celor două luni dispar, împreună cu suita de nimfe, iar a doua zi, în palat este găsit un copil, înconjurat de cinci nimfe. Pe fruntea copilului se vede o semilună argintie, iar elfizii sărbătoresc în acea zi întoarcerea regelui. Nu se știe de ce, dar Inung trimite, pe rând, un elf și o elfă.

– Și atunci, cum sunt ei elfi, dacă regina lui Inung este nimfă?

– Bună întrebare, Gridelin. Să știi că regii și reginele sunt create de Inung, pe când cele cinci nimfe de regina sa.

– Sunt aproape frați, atunci?

– Aproape, am putea spune; dar să revenim la povestea noastră. Într-un trecut mai apropiat, când ultimul rege a dispărut în noaptea în care cele două luni au fost umbrite de cercul roșu, s-a petrecut ceva de neînțeles. A fost o furtună năprasnică, care a distrus case și copaci, iar râurile și-au ieșit din albie. A doua dimineață, elfizii au găsit pe balcon coșulețul, o pătură micuță, cusută din stelele de dimineață, cât și pe cele cinci nimfe nou-venite. Dar acestea erau moarte, iar copilul zeului, noua regină, lipsea.

tumblr_m6abaoN1hR1qgbrpgo1_500Se așternu o tăcere sumbră peste grupul de copii ce-l ascultau pe maestru. Acesta își reaprinse pipa și trase îndelung câteva fumuri. Într-un sfârșit, Gridelin a rupt tăcerea:

– Dar maestre Caylus, ce s-a întâmplat?

– Nu se știe, Gridelin. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Iar furtuna din seara precedentă, distrugerile din Țară… până și Pădurea Nopții a gemut, iar spiritele din sânul ei au fost neliniștite. Se zvonește că toate acestea trebuiau să mascheze dispariția reginei, în urma căreia a rămas doar coșulețul și pătura cusută din stele. Grifonidul a mai tras un fum. Totuși, a continuat el, s-a nimerit ca cele două luni să mai fie odată acoperite de discul roșu, la ceva vreme după misterioasa dispariție. De data aceasta însă, totul a fost liniștit, iar a doua zi dimineața pe balcon au fost găsite cele cinci nimfe nou-venite, însă nici urmă de coșuleț. Inung și-a uimit poporul: nu a trimis un bebeluș, ci un copil de vreo șapte ani. Semiluna argintie de pe fruntea acestuia nu lăsa nici urmă de interpretare. Acest copil este regele ce domnește astăzi, Alastair Euan Lysander.

– Și regina dispărută?

– Nu se știe nimic despre ea; nici cum arăta. De altfel, elfizii nici nu-și mai bat capul cu asta. Doar regele o mai caută, își spuse în sinea lui Caylus.

Sursă imagini: 1. Environment concept de Michaelcty pe Deviantart și 2. tumblr, autor neidentificat.


Cartea I: Unde cântă vântul (VI)

ancient_ruins_2_by_jjpeabody-d6klv5zIII.

Anahitei nu-i plăcea liniștea. Era atât de obișnuită cu aceasta, încât a ajuns să o urască, la fel de mult cum ura acel vis, acea amintire a unei greșeli fatale, săvârșite împotriva zeilor. În sine ei, își construise deja o imagine despre ce ar trebui să facă; dar pentru țelul ei, o singură persoană lipsea – cea care avea o soartă foarte interesantă…

Mios se vedea în depărtare, cu casele lui albe, cu luminile roșii, umbre ale fierăriilor de acolo. Locuitorii acestui sat se pregăteau pentru o noapte liniștită, lăsând fierul înroșit să se răcească. Nimic nu părea ieșit din comun.

– Nu am mai fost în Mios de câțiva ani…

Bertrand era melancolic. Într-adevăr, de când a părăsit Miosul se împlineau trei ani. Cam pe atunci au întâlnit-o pe Anahita, el și Iorgovan. În acest timp, numai el pare că s-a schimbat: a devenit un elfid cu trăsături plăcute, înalt, a învățat să mânuiască lancea, arma clasică a grifonizilor; lipsa ochiului nu-l deranja, căci a învățat să se descurce și cu ajutorul sunetului, iar Anahita l-a învățat să citească semnele naturii, cum ar fi poziționarea stelelor, cerul, copacii, direcția vântului… vorbind de Anahita, aceasta se pare că nu s-a schimbat mai deloc; doar lumina din ochii ei negri, adânci, părea să devină din ce în ce mai fadă.

Cei trei călători, pe care anii i-au purtat prin toată Țara Irisului, mai mult prin locuri neumblate decât prin orașe și sate, au ajuns spre Mios, căci elfida voia neapărat să ajungă anume astăzi, anume la această oră, când soarele se ascundea după un deal. Nici Iorgovan, nici Bertrand nu știau ce anume căutau aici, în satul din care au plecat ca să-și încerce norocul.

Odată cu căderea nopții, cei trei s-au apropiat de sat, sau mai bine zis, s-au oprit să înnopteze lângă cascada din păduricea de la marginea satului. Iorgovan deveni melancolic; aici, șapte ani în urmă, îl întâlni pentru prima dată pe Bertrand, lăsat în voia sorții, într-un coșuleț simplu, pe marginea apei. Contrar celorlalte cazuri, Bertrand era singurul copil abandonat fix lângă sat, și nu în Pădurea Nopții.

Anahita le făcu un semn, și cei doi s-au pitit după o piatră, iar ea se ascunse în umbra unui copac. De apă se apropiau două figuri, dintre care una era imensă.

Noaptea era clară, cu un cer negru, împresurat cu stele și o lună plină, luminoasă, care-și arunca razele calme pe iarba răcită a nopții. Prima figură, cea mai mică, se așezase pe o piatră, și-și îndreptă privirea visătoare spre cer. Cealaltă, imensă și întunecată, se apropie de apă. Bertrand nu-și putu opri o exclamare de uimire, căci figura din fața lui era un dragon. Auzind un sunet neașteptat, figura se retrase de pe malul apei, iar figura mai mică, cea care stătea pe piatră, se ridică.

– Cine este aici?

tumblr_mjsx1qJ37y1qhttpto2_500După voce, părea a fi o femeie tânără. Văzând că au fost descoperiți, Anahita apăru de după copac, iar privirea ei se opri pe tânăra din fața ei. Aceasta părea a fi de o vârstă cu Bertrand, iar ca rasă, era o grifonidă. Avea totuși ceva neobișnuit în ea: pielea de culoarea piersicii, ochii de un verde-închis, urechile roșii, de felină, totul până aici părea tipic pentru cei din rasa ei; ceea ce era ciudat însă era și prezența cozii, lungi și stufoase, de un roșu-aprins, un caracter ce se regăsea doar la grifonizi, nu și la femeile lor. Grifonida era scundă, cu o privire ascuțită,determinată; trăsăturile fine, părul scurt, până la umeri, foarte rebel, cât și forma buzelor, mici și plinuțe, demonstrau o proveniență din clasa de mijloc. Se observa imediat că este fierar, căci în mână îi apăru un ciocan imens, iar în spate i se vedeau două teci pentru două săbii pe carea ea nu evita să le scoată, la nevoie.

O clipă, între cele două femei nu se întâmplă nimic. O boare de vânt le atinse părul, făcând dragonul să-și scuture capul masiv, de un roșu-cărămiziu închis. Iorgovan și Bertrand au ieșit și ei de după piatră, observând în tăcere cele două figuri. Anahita rupse tăcerea prima:

– Știi cine sunt, și știi de ce sunt aici.

Grifonida zâmbi într-un mod ciudat, aruncând și prinzând de coadă ciocanul ei, ce părea că ar avea o greutate foarte mare, însă era aruncat și prins de parcă ar fi cântărit cât o nucă.

-Deci e adevărat!

Și cu aceste cuvinte, îndreptă ciocanul spre umăr, cu un gest de parcă ar vrea să-l pună după spate, ca o sabie în teacă; în acest moment, ciocanul se transformă într-un mâner și își regăsi locul în spatele umărului stâng. Dragonul dădu din coadă și își scutură capul. Cele două femei păreau că știu ceva ce ceilalți trei de față nu știau; și într-adevăr, așa era.

Fără niciun cuvânt, grifonida se îndreptă spre sat, iar peste ceva timp apăru din nou, de data aceasta, cu un rucsac mare în spatele ei. Părea mai prietenoasă, iar dragonul ei o urmări și acum.

– Deci ce facem, mergem, sau?

– Da, mergem, nu putem dormi aici; avem un drum lung de parcurs…

Sursă imagini: 1. Ancient ruins de Jjpeabody, Deviantart și 2. tumblr, autor neidentificat.


Cartea I: Unde cântă vântul (II)

tumblr_mlcoh9lj1Y1qhttpto3_500” Cândva, într-un loc izolat de lume, apropiat de pădure, trăia o familie: mama, tata, trei fete ale lor, un câine, niște animale pe lângă curte. Trăiau atât de izolat, încât bărbatul când mergea la tăiat lemne, și întâlnindu-se cu alți bărbați, îi saluta, dar nu primea niciun răspuns, căci lumea de prin împrejurări considera că nevasta lui este o vrăjitoare. Ceea ce și era, de fapt, doar că cinstitul om nu știa; poțiunile magice, cu gust și aromă de ceai de mușețel, îi adormiră toate simțurile.

Pe când bărbatul era la muncă, femeia se închidea în camera ei, o cameră în care nu putea să intre nimeni, nici măcar acele trei fete ale ei, care, de altfel, nu erau tocmai fetele ei. Doar cea mai mare, cu ochii și părul ca tăciunea, purta pe chip asemănarea cu acea ființă ce se ascundea în camera ei, lăsând pe celelalte două fete în grija surorii mai mari. Sora cea mijlocie era și ea o elfidă, cu ochii albaștri-violeți și păr castaniu-deschis, prins într-o manieră ciudată. Sora cea mai mică era cea mai frumoasă dintre ele, dar și cea mai nenorocită. Avea părul bălai, ochii albaștri-azurii, dar suferise când era mică: i s-au tăiat urechile, iar de sub păr se vedeau două cioturi bandajate mereu. Ființa nenorocită, pe de-asupra, era și mută, căci prea târziu văzu sora mai mare că muțenia ei nu este din naștere, ci drept urmare al tăierii limbii. Un alt lucru interesant legat de mica creatură nefericită era coroana de metal ce-i strangula fruntea; vrăjitoarea i-o fixase prea bine, astfel încât nicio vrajă nu putea să o detașeze.

Când vrăjitoarea își petrecea veacul închisă în odaia ei, fetele se jucau afară, îți petreceau zilele împreună, și totuși fiica mai mare se simțea mai izolată, mai diferită de celelalte două surori; pe chipul ei au început să răsară umbre de întrebări, iar gândurile ce o frământau o duceau spre acea cameră în care vrăjitoarea, mama ei, își petrecea veacul, uitând de existența bietelor copile.

Într-o seară, când tatăl se întoarse de la muncă, mama ieși din camera ei și spuse că trebuie neapărat să meargă în Pădurea Nopții, în acea clipă; bărbatul, obosit după muncă, încercă să riposteze, dar o lumină ciudată, surprinsă doar de ochii atenți ai fetei mai mari, îl făcură să accepte cu mare bucurie. Lumina arzătoare din ochii mamei o atacă și pe ea, dar nu avu niciun efect: fetița nu deveni inspirată să meargă în acea noapte, întunecată și rece, în Pădurea Nopții. Totuși, ceva din făptura mamei o făcu să înțeleagă că nu are de ales.

Plecară toți trei, lăsând pe micile surori să doarmă liniștit în pătuțurile lor. Noaptea era rece, adâncă, iar pe cer nicio stea: vântul dădea de înțeles că în curând furtuna își va face apariția, dar mama îi tot grăbea pe cei doi, iar fiica ei o auzea șoptind cuvinte neînțelese sub nas.

tumblr_mjpvlqYzHf1qhttpto1_500Într-un târziu, au ajuns în fața unui copac mare, gros, ce se ridica falnic în mijlocul unui spațiu gol, căci se vedea cerul ca-n palmă. Mama îi spuse atunci tatălui că în acest copac cresc fructe ce apar odată pe an, iar acea dată era atunci. Fetei i se păru ciudat că au venit aici, noaptea, ca să culeagă niște fructe. Dar ochii mamei sclipeau în noapte, poruncind bărbatului ei să urce în copac și să culeagă câte fructe va putea. Omul, aflându-se sub vraja acelei femei malefice, începu să se urce în copac. Un sunet înăbușit scutură pădurea: a început furtuna, rupând câteva crengi, după care încă câteva. Adăpostite sub un alt copac, femeia și fata priveau cum bărbatul, ghidându-se mai mult după forme decât după lumină, se urca în acel copac. Femeia îl îndemna să tot urce, iar de aici, strângând cu putere mâna fetei în a sa, murmur niște cuvinte neînțelese, care o speriau pe mica făptură.

O lumină căzu din cer și în următoarea clipă copacul mare, falnic, se clătină, iar un foc groaznic, apărut parcă de nicăieri, începu să înghită cu nesaț coaja copacului, crengile, și pe bietul bărbat, căruia fulgerul – căci el a fost acea lumină – îi străpunse inima, rupând din inima fetiței un urlet de groază. Femeia însă, rămase nemișcată, zâmbind cu satisfacție. Răutatea de pe chipul ei o sperie pe fetiță, care începu să plângă și să o implore să-l salveze pe bărbat. Dar vrăjitoare zâmbi și mai larg, lăsă mâna fetiței din a sa și porni calm spre copac, țipând în gura mare cuvinte neînțelese. Focul devenea din ce în ce mai mare, iar figura arsă al bietului tată se pierdu în maldărul de crengi carbonizate ce tot cădeau. În lumina jăratecului, sclipi ceva roșu, ceva spre care se îndreptă femeia. Ajunsă la acea flacără ce se întindea spre ea, femeia își întinse mâna ca să ia acel foc roșu din mijloc, și fără a ține cont de faptul că mâna îi era înghițită de flacără, vrăjitoarea dibui lumina și o trase spre ea. În acel moment, toată pădurea se trezi zguduită de un urlet înfricoșător, de animal rănit, iar vrăjitoarea începu să râdă ca o nebună, ținând strâns în mână acea lumină roșie, fără a observa sau simți că toată mâna ăi era carbonizată, că semăna a mână de mort: îi rămaseră întregi doar oasele.

Într-un târziu, luând-o pe fetiță de mână, se îndepărtă cu pași grăbiți de acel loc blestemat, uitând parcă de bărbatul carbonizat, pierdut printre crengile copacului ce în întuneric, ardea cu o flacără ce le-a luminat tot drumul spre casă.”

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat.


Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață(V) – cerbizii

(c) The Courtauld Gallery; Supplied by The Public Catalogue FoundationÎn cealaltă seară, copiii nu mai păreau atât de încântați să audă poveștile maestrului. Caylus, simțind că în această seară micii ascultători nu vor mai fi foarte atenți, a decis să nu mai aducă tomul vechi, ci să le povestească despre ultima formă de Viață. Văzând că bătrânul nu mai iese din casă cu cartea sub braț, micii elfizi și grifonizi au început să șușotească. Un gest al grifonidului făcu liniște deplină în seara caldă, împresărată de trilurile necontenite ale greierilor.

– Am decis să vă povestesc astăzi despre cerbizi, formele create de Velnias. Velnias este un zeu despre care nu se știe aproape nimic; a venit din străfundurile pământului, galopând ca un cerb. Și-a creat forma de Viață la vest de Țara Irisului, unde primii cerbizi au pășit pe pământ moale, cu văi verzi, păduri frumoase, pline de copaci mândri, străvechi. Deși nu se știe cum arăta zeul, sau ce puteri avea, sau unde este astăzi, denumirea țării lor, a cerbizilor, a fost dată de el: de la capătul vestic și sudic al Țării Irisului se întinde Regatul Măștii.

Cerbizii sunt scunzi, au pielea pământie, cu nuanțe de gri. Majoritatea cerbizilor au părul negru, gri închis, nuanțe închise de verde și albastru, pe care-l poartă deseori foarte scurt. Culoarea ochilor este, în general, neagră, dar se întâlnesc și cerbizi, mai ales bărbați, cu ochii căprui. Un cerbid, copii, poate fi diferențiat de o altă formă de Viață, în afară de caracteristicele enumerate, prin faptul că bărbații au coarne mici, de ciută, pe când femeile posedă o coadă lungă, de coiot.

– Maestre, dar ce legătură au coada de coiot, coarnele de cerb și Velnias?

– Îți înțeleg nedumerirea, fiule; dar cum spuneam, Velnias este un zeu despre care nu se știe aproape nimic, iar motivul de ce poporul lui are aceste diferențe aparent fără sens îmi este necunoscut.

Deși povestea era aproape pe sfârșite, un elfid, mai mare, părea totuși îngândurat. Velnias, cerbizii, Țara Măștii… ceva nu a fost spus.

– Maestre, ați spus că cerbizii sunt un popor ce stăpânește pământuri bogate, frumoase, cu păduri străvechi. Dar cu toții știm că Regatul Măștii este un tărâm pustiu, năpădit de molime, sărăcie și mizerie…

Zâmbetul dispăru de pe buzele grifonidului. Gânduri negre, amintiri sumbre se adunau în mintea lui. Seara frumoasă, ce a început cu o poveste nevinovată, urma să se transforme într-o discuție prea puțin plăcută.

– Lenai!

O voce familiară, puțin pițigăiată, răsună în văzduh. Elfidul cu pricina, al cărui nume era Lenai, se strâmbă; l-a găsit. De partea cealaltă a micii adunări, la câțiva pași de casa maestrului, stătea o grifonidă pe chipul căreia se citea un început de furie. Avea ochii de un verde-închis strălucitor, de la lumina din casa lui Caylus, sau poate că de la focul ce fierbea în ea.

– Aici erai, copil neastâmpărat! Știam eu că vei fugi!

– Ce s-a întâmplat, Ossa? Vocea bătrânului se auzi răgușit pe fundalul lemnului ce trosnea în focul din mijlocul adunării.

– Maestre, Lenai este pedepsit, și totuși nu m-a ascultat, a venit aici!

1013512_10151510324408105_364171954_nGrifonidul începu să râdă, cu poftă, puțin fals chiar, bucurându-se că Ossa a apărut de nicăieri, ajutându-l să scape de situația neplăcută în care se afla acum câteva clipe. Puțin câte puțin, și ceilalți copii s-au destins, și molipsindu-se de la bătrân, au început să râdă și ei, căci Ossa era un personaj important în micul lor așezământ.

Tânăra avea în jur de 17 ani, era scundă de statură, cu părul roși, lung până la umeri, foarte rebel, căci îi stătea în toate părțile. Avea pielea de culoarea piersicii tinere, fragede, la fel cum era ea. Ossa nu era o tânără de o frumusețe izbitoare, dar în trăsăturile ei puțin copilărești, pe alocuri prea dure totuși, era o fărâmă de drăgălășenie. Poate că ar fi fost chiar foarte atrăgătoare, dacă nu ar fi avut două semne, ca două zgârieturi, sub ambii ochi, părul vâlvoi și o umbră de rebeliune pe chip. Ce era diferit la Ossa de celelalte grifonide era prezența ambelor caracteristici distincte: pe cap i se vedeau o pereche de urechi mari, de felină, roșii, o nuanță apropiată culorii părului. De sub pantalonii scurți, gri, i se ivea o coadă lungă, de aceeași culoare cu urechile. Pe mâna stângă, în dosul palmei, Ossa avea un semn de naștere foarte ciudat, semănând cu o propoziție scrisă într-o limbă necunoscută. Deranjată de acest lucru în copilărie, grifonida purta mereu mănuși.

Când toată lumea s-a dus la culcare, tânăra intră în casa lui Caylus, unde împreună cu bătrânul și-au turnat câte o ceașcă de ceai fierbinte, așa cum îi plăcea căpeteniei.

– Ai avut o zi dificilă, copila mea?

– Nu, sorbi ea îngândurată. A fost o zi obișnuită, cu antrenamentul de dimineață, școala, antrenamentul de seară… a da, m-am plimbat și cu Ghayran până aproape de Pădure.

Caylus se încruntă; Pădurea nu mai era ceea ce a fost pe vremuri.

– Ossa, ascultă, nu este locul potrivit să…

– Da da da, am auzit, am înțeles, și toate alea. Dar nu am intrat în Pădure, am ajuns până la ea, ce-i mare lucru… doar știi că într-o zi va trebui să plec de aici.

Cerul strălucea mai intens ca de obicei. Una dintre luni se ascunse după nori, pe când cealaltă fura toată lumina soarelui aflat în partea cealaltă a bolții, transformând grădina grifonidului într-o simfonie de culori. Cei doi își sorbeau ceaiul în tăcere.

Sursă imagini: 1. (c) The Courtauld Gallery: Rubens – Landscape by moonlight; 2. tumblr, autor neidentificat.


%d blogeri au apreciat asta: