Tag Archives: dans

We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.

Rețeta unei vieți perfecte

23324_516582451719716_1324452635_n–          Plimbă-ți făptura printr-o grădină plină de mirosuri de primăvară și aripi de păsări mici și enervante;

–          Deschide o carte ce-ți absoarbe toată atenția în filele pline de pete de cerneală;

–          Închide ochii atunci când o umbră încearcă să-ți strice peisajul;

–          Dansează pe melodii ce îți solicită toți mușchii, dansează de parcă ai duce o luptă cu propriile sentimente;

–          Alungă din minte imagini ce-ți trezesc emoții negative;

–          Din când în când, ignoră realitatea;

–          Învață să-ți suprimi accesele de furie și sentimentalismul;

–          Învață lucruri noi;

–          Nu te simți inferior doar pentru că cineva încearcă să îți demonstreze că e superior. Singura persoană față de care ești inferioară ești tu de azi față de tu de mâine;

–          Compania unui animal cu ochi blânzi îți va trezi emoții frumoase;

–          Fii pentru tine însuți cafeaua ce trezește la viață;

–          Indiferența nu strică niciodată;

–          Zâmbetul e cel mai fain ruj posibil.


O îmbrăţişare

…Toate visele mele încep cu un gând rătăcit printre rânduri de cărţi învechite. Praful şi mirosul acestora îmi trezesc acel sentiment de comfort şi relaxare mintală şi totodată, îmi deschide larg fereastra spre vise.

Îmi plac visele pe care le văd cu ochii deschişi. Îmi plac pentru că oprindu-mi privirea într-un punct oarecare pot vedea multe lucruri pe care le ascund în subconştient şi care ies la iveală doar când îmi deblochez creierul şi uit, pentru momnet, de restul lucrurilor existente.

Îmi place să te visez pe tine. Îmi place să mă gândesc că poate acum, la ora aceasta, deja dormi. Aş vrea să ştiu cum arăţi atunci când dormi; aş vrea să-ţi ating genele uşor de tot, ca să nu te trezesc cumva. Aş putea sta şi o noapte întreagă uitându-mă la tine. Aş putea să te trezesc cu un sărut sau o ceaşcă de cafea, depinde ce ai vrea.  Aş vrea să-ţi zâmbesc mai mult şi mai dulce, dar tu mai tot timpul mă prinzi într-o stare emoţională nu prea drăguţă. Aş vrea să-ţi zâmbesc şi mai dulce, şi mai drăgăstos, dar atunci când fac asta tu nu eşti alături.

Aş vrea să mă prinzi în braţe atunci când alerg nebuneşte spre tine.  Aş vrea să mă ridici în braţe şi să ne rotim împreună în ploaie. Aş vrea să-ţi placă şi ţie toamna, aşa, melancolică şi ruginită precum e. Aş vrea să-ţi placă şi iarna, aş vrea să mă săruţi sub ninsoare, uşor de tot, să simt doar fluturii de nea şi răsuflarea ta caldă pe obraz. Aş vrea să dansăm primăvara sub ploaie, sub o ploaie de mai, să-mi ude părul şi eu să râd, iar tu să încerci să mă calmezi şi să-mi zici că sunt prea imatură pentru vârsta mea, fie! Dar vreau să fiu imatură alături de tine, persoana care tot timpul şte să aleagă drumul cel bun şi să facă decizii corecte. Îmi place să mă simt mică şi inocentă alături de tine. Îmi place să mă simt protejată de îmbrăţişarea ta. Îmi place când mă tachinezi, dar nu prea mult. Îmi place când mergem pe stradă şi ma săruţi pe neaşteptate pe tâmplă. Îmi place când mă strângi la pieptul tău, făcându-mă să mă simt slabă, firavă de tot; îmi place când îmi şopteşti numele, auzindu-l de la tine  mă face să uit toate supărările mele  şi să râd , îmbrăţişându-te.

Pur şi simplu te iubesc pentru ceea ce eşti şi pentru timpul pe care-l împarţi cu mine.


Îţi simţi sufletul cântând?

…Îţi simţi sufletul cântând? Îi simţi vibraţia corzilor, sunetul suav prelingându-se prin păr, clapele alunecând ca o rochie de mătase într-o noapte caldă de vară?

Simţi tristeţea universului, cântându-ţi ca o vioară plăpândă? Lumina calmă dintr-o sală de concerte din secolul trecut, cristalele de pe lustră, lumânările mirosind a ambrozie, lacrimile doamnelor din sală… auzi sunetul tristeţii eterne curgând de sub arcuş? Simţi atingerea sării din ochii tăi? Simţi emoţiile care răbufnesc în tine, simţi emoţiile care luptă ca sa evadeze din sufletul tău? Simţi cum ţi se furnică pielea când auzi vioara lui Mozart? Simţi că vrei să plângi, să-ţi verşi toate lacrimile nevărsate de până acum?…

…Mâinile îţi saltă uşor pe clape, degetele îşi demonstrează fineţea numărând haotic clapele albe, clapele negre… eşti în epoca Victoriană, salonul doamnei E., lumina alunecă pe rochiile bufante ale tinerelor doamne din înalta societate, iar panglicile de la mânecele tale încearcă să repete mişcările degetelor. În salon miroase a cărţi vechi, vin francez şi crini, o seară perfectă  de primăvară! Vechiul pian cântă solemn, degetele-ţi sar clapă peste clapă, inima-ţi ghidează următorul pas, următorul sunet, următorul fior… ai dansa cu el, acum, târziu, printre umbrele de dansatori din jurul tău, dar ştii bine că preferă să-şi bea ceaiul în colţul celibatarilor, aruncând din când în când câte-o privire spre tine… te iubeşte? Ai vrea să ştii, ai vrea să afli!- dar continui să cânţi la pian în timp ce vântul se joacă cu părul tău arămiu, rochia catifelată de un mov intens şi panglicile neascultătoare de la manşete…

…Astăzi eşti învăluită de lumina puternică a sălii. În mijloc e orchestra, tineri eleganţi, cu privirea visătoare şi tinere suave, cu buze trandafirii şi degete subţiri. Se aude lira, vioara, pianul, violoncelul, bătăile inimii, el te invită la dans şi… spectacolul începe. Încăperea se inundă cu oameni îmbrăcaţi ciudat, fiecare purtând o mască, miros de portocale, pene, râsete cochete. El, un necunoscut, te invită la dans cu un gest abia desluşit, îi întinzi mâna, te îmbrăţişează şi te duce în mijlocul sălii. Eşti puţin ameţită de lumină, şampanie şi miros de iubire plutind în aer, dar pantofii îţi alunecă uşor pe podea. Te îmbrăţişează de talie şi face primul pas, al doilea, al treilea, învârtindu-te printre alte perechi la fel de fericite şi nu îţi dai seama cum de nu greşeşti următoarea mişcare. Şi muzica îţi răsună în urechi, el te ţine aproape, îţi şopteşte cuvinte dulci într-o noapte parfumată cu iubire…

…Îţi simţi sufletul cântând? Îi simşi vibraţia corzilor, sunetul suav prelingându-se prin păr, clapele alunecând ca o rochie de mătase într-o noapte caldă de vară? Ce muzică eşti tu?


%d blogeri au apreciat asta: