Tag Archives: padure

Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.


We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.

Pădurea norvegiană (1987) de Haruki Murakami

Haruki-Murakami-Padurea-Norvegiana[4]Japonia într-o perioadă întunecată. Tineri ce ascultă The Beatles, beau nopțile și dorm prin hoteluri în îmbrățișări străine, revolte și revoluții în facultăți. În centrul acestui torent îl găsim pe Watanabe, un tânăr al cărui viață este prea complicată până și pentru autorul cărții.

Mă întrebam de ce cartea se numește ”Pădurea norvegiană”. Mă așteptam la o poveste de dragoste, cu momente romantice într-o pădure în plină iarnă, lumini de licurici în vară, mici secrete și locuri de întâlnire. Așa cum scria și autorul în postfață, cartea trebuia să fie o curtă poveste de dragoste, în schimb a rezultat ceva mult mai complicat. Deși titlul se potrivește de minune, însă o altă latură a acestuia.

Să revenim la Toru Watanabe, student retras, dar inteligent, pasionat de muzică bună, obsedat de Marele Gatsby, pe care-l recitește la nesfârșit, și femeile, în special o fostă colegă de liceu, Naoko, legătura dintre ei fiind Kizuki; Midori, o colegă de facultate ce pare a fi foarte agasantă, ciudată, chiar perversă, dar în același timp naivă ca un copil. Și Reiko, o pianistă aflată în floarea vârstei, dar care preferă să se ascundă în spatele muzicii la chitară în nopțile reci, la o sticlă de vin bun cu Naoko. Alte personaje importante din viața lui Toru este cavaleristul, colegul de cameră cu tabieturi fixe, Nagasawa, un tânăr deștept, cu țeluri bine prestabilite, dar un om egoist; domnul Kobayashi, a cărui umbră a rămas o enigmă pentru Toru.

Romanul lui Murakami este unul sumbru, cu evenimente legate în lanț, care până la urmă închid un cerc vicios, în urma căruia se văd trei sinucideri. Prima – Kizuki, care schimbă pentru totdeauna viața lui Naoko, dar și a lui Watanabe, care și-l va aminti ca pe un adolescent ce va avea veșnic 17 ani. A doua – care pare a fi mai puțin importantă, este moartea surorii lui Naoko. A treia – moartea lui Hatsumi, cauzată, indirect, de Nagasawa, care devine o umbră pentru Watanabe. Și o a patra moarte, una a cărei iminență era scrisă de soartă.

Pădurea norvegiană este un roman dureros, oricât de ciudat nu ar suna asta. Cu personaje conturate în culori întunecate, depresive, sau exagerat de optimiste, romanul ilustrează povestea unor destine inevitabile, ce se reflectă unul în celălalt, se contopesc, sau se despart pentru totdeauna.

1304604633Watanabe si NaokoNu am văzut filmul, dar citind câteva păreri, am observat că Watanabe și Naoko sunt un cuplu ce nu evoluează pe placul cititorilor până la final. Așa ar fi, dar mie personal nu mi-a plăcut în mod special de Naoko, chiar dacă personalitatea complexă a acesteia a sensibilizat cititorul. Mie mi s-a părut o fire slabă, iar deznodământul poveștii ei a întârziat cu câteva zeci de pagini. În schimb, Midori mi se pare un personaj luminos, cu propriile văluri negre, dar care nu îi afectează viața ei și nici a celor din jur. Sensibilă, copilăroasă, cu apucături ciudate, Midori mi s-a părut singura persoană adecvată din roman, iar deznodământul mi s-a părut firesc, natural.

Nu știu nimic despre popularitatea acestei cărți, însă pot să spun că este o operă marcantă, traumatizantă chiar, sumbră în cel mai concret mod, dar fascinantă și cu o lumină optimistă la sfârșit. Nu știu dacă ar fi pe gustul majorității, dar ceea ce este de necontestat e faptul că indiferent de faptul că ți-a plăcut sau nu, rămâi marcat pentru o perioadă de timp.

Imagine: Watanabe(Kenichi Matsuyama) și Naoko(Rinko Kikuchi), secvență din film (2010).


O toamnă splendidă în imagini

Această prezentare necesită JavaScript.


Cartea I: Unde cântă vântul (V)

fenris_dragon_age_ii_by_sakimichan-d3oighsSoarele era demult pe cer, iar Anahita își continua drumul spre Țara Irisului, evitând, cu grijă, capcanele magice puse de nimfele din Rion; căci elfizii nu se complicau cu străjeri la frontieră; magia nimfelor era destul de puternică ca să oprească un vizitator neașteptat de pe partea cealaltă a pădurii. Dar Anahita cunoștea toate aceste puncte magice din pădure, căci în venele ei curgea, împreună cu sângele, o taină pe care nu trebuia să o afle nimeni…

Se auzi un trosnet ce o trezi din gândurile ei. Simți lama rece a unei săbii în dreptul spatelui ei. Încercă să tragă de acel mâner ce i se vedea din mantie, dar o voce tânără o opri din scurt:

– O mișcare greșită și îți vei lua adio de la viață.

Anahita abandonă încercarea de a-și folosi arma și răspunse cu o voce calmă, sigură de sine:

– Cine ești, de-ți permiți să mă ameninți?

– Întrebarea este cine ești tu?

Anahita se întoarse atât de neașteptat, încât agresorul ei își retrase, involuntar, sabia. Elfida îl privi scrutător pe acel bărbat ce stătea în fața ei. Înalt, chipeș, de o vârstă cu ea, poate puțin mai tânăr; pielea de culoarea piersicii, ochii mari, de un verde închis, încadrați într-o față pătrățoasă, acoperită pe frunte de un păr castaniu-închis, reprezentau portretul unui grifonid din pătura de jos. Elfida își îndreptă mâna dreaptă spre șoldul stâng, unde trase de sub mantie mânerul, care nu era altceva decât mânerul de la un iatagan în formă de semilună. Cei doi adversari se priveau cu atenție, deși tânărul părea foarte uluit de ceea ce vede în fața lui:

-O femeie?

– Te mai întreb odată, cine ești de-ți permiți să mă ameninți?

Revenindu-și, tânărul strânse mai tare mânerul sabiei și o privi foarte serios – cel puțin, părea că încearcă:

– Asta nu are nicio importanță; ce caută o elfidă în aceste locuri?

Anahita nu reușise să răspundă, căci din spatele tânărului, din pădure, apăru o făptură mică, care văzând scena, se înspăimântă, alergase spre elfidă și căzu în genunchi în fața ei:

-O, vă rog, vă rog, făce-ți-vă milă de doi orfani, vă rog, doamnă, nu ne ucideți!

Anahita fu la fel de uluită ca și grifonidul, care se grăbi să-l ridice pe bietul copil și să-l ascundă în spatele său. Elfida zâmbi.

-Ce avem noi aici, doi fugari, care se ascund în pădure!

-Noi nu suntem fugari! Ripostă tânărul grifonid.

-Atunci ce ești, hoț? Îți duci marfa spre Regatul Măștii?

Ca ”marfă”, elfida se referea la copil. Căci acesta nu semăna deloc cu grifonidul ce o amenință: era un elfid: pielea palidă, ochii albaștri – sau mai bine zis, singurul ochi pe care-l avea, și părul de un castaniu-deschis nu-l putea trăda.

La această replică, grifonidul devenise amenințător, și-i vorbise printre dinți:

-Bertrand nu este marfă!

La care copilul, cu ochii încă înlăcrimați, sări în apărarea grifonidului:

– Nu sunt marfă, Iorgovan este fratele meu! Noi venim din Mios…

elf_child_by_sakimichan-d4oxa56Iorgovan îl întrerupse:

-Nu este necesar să știe asta de unde venim.

Anahita îl privi îndelung, cu dispreț, și la fel de neașteptat cum își scoase iataganul, la fel de neașteptat se întoarse și își continuă drumul. Grifonidului nu-i plăcu acest gest. O ajunse din urmă, încă amenințând-o:

– Ce crezi că faci? Pleci așa, fără să spui nimic?

– Ce treabă am eu cu voi?

– Suntem în pădure, ilegal… după care, într-un sfârșit, realiză: – tu nu ești din oamenii regelui…

Anahita nu-i răspunse, ci-și continuă drumul în tăcere. Iorgovan însă, cu o piatră luată de pe inimă, continua să meargă lângă ea, punând sabia în teacă. Bertrand, văzând că nu se mai întoarce, alergă spre el, luându-l de mână. Astfel, toți trei merseră un timp în tăcere. Anahitei nu-i plăcuse această companie ciudată. Se opri brusc și-i întrebă:

-Ce vreți?

-Ah, nimic, îi răspunse Iorgovan, zâmbind.

-Cum, nimic? De ce mă urmărești?

-Mă gândeam să-ți arăt drumul, se pare că nu-l cunoști.

-Ba-l cunosc foarte bine…

-De aceea ai înconjurat de două ori luminișul?

Anahita se opri încurcată: întâlnirea cu acești doi ciudați o debusolă, astfel că pierduse poteca pe care o urmărea; și doar era așa de aproape de poteca principală!

– Treaba mea ce fac, și se îndepărtă în tăcere. Grifonidul însă nu se opri, ci trăgându-l pe Bertrand după el, continua să calce pe urmele elfidei.

– Nu vrei să îți arăt drumul, totuși? Noaptea nu este un prieten sigur în acest loc…

– Ce vrei în schimb?

Grifonidul zâmbi mulțumit, căci aici voia să ajungă:

-Nu ai nevoie de un cavaler? Drumul tău pare lung…

– Cavaler? Cu un copil după el? Și Anahita zâmbi, în acel mod rece și sinistru ce-l sperie pe Bertrand.

– Glumeam, glumeam… mă refeream la un tovarăș de drum; mânuiesc destul de bine sabia, să știi. Și fratele meu, Bertrand, nu e chiar așa de neputincios: îl învăț acum arta meseriei.

Anahita nu răspunse. O vreme, cugetă dacă acest cuplu ciudat îi va folosi la ceva; până la urmă, drumul ei într-adevăr este foarte lung…

-Bine, fie. Dar doar până când ajungem la destinație. Care sunt condițiile tale?

– Atât voiam să știu, dragă doamnă. Restul, facem noi rost și singuri.

Anahita strâmbă din nas, și privindu-l cu un oarecare dispreț, îl înștiință:

– Nu te adresezi cu ”doamnă” la mine; nu îmi pui întrebări, nu faci nimic din ce nu-ți spun eu; ai înțeles?

– Da doa… Bertrand o privi încurcat; numele tău?…

Cei trei își continuară drumul în liniște, înfundându-se tot mai mult în pădurea care începea să se rărească.

Sursă imagini: 1. Fenris dragon age II de Sakimichan și 2. Elf child de Sakimichan, pe Deviantart.


Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață(IV) – elfizii

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto1_500În mijlocul Pământului, unde iarba este mai verde decât smaraldul, pădurile mai frumoase și râurile mai cristaline, într-o vale înconjurată de munți, apăruse o zeitate, care zâmbind delicat de sub glugă, a decis să se stabilească aici. Numele zeității era Inung, iar forma pe care a luat-o era de elfid, căci zeitatea crease forma de Viață în momentul în care păși pe locul unde astăzi se află Rionul.

Elfizii sunt un popor delicat, frumos, cu pielea sidefie sau albă, moale și delicată. Au trăsături fine, buze subțiri, rozalii; bărbații sunt potrivit de înalți, deseori cu părul lung, ai cărui culoare poate varia de la blond-deschis la galben-grâu. Femeile, ceva mai scunde decât bărbații, au fețe frumoase, animate, vii; ochii elfizilor, în general, variază de la albastru-închis, verde-pal, roz, mov, portocaliu-pal. Sunt prietenoși, dar totodată rezervați, dacă cineva încearcă să afle mai multe despre viața lor. Le place să călătorească, să cânte, să scrie, picteze, danseze; totul ce ține de arte le este apropiat sufletului. De altfel, cele mai frumoase orașe din Tărâm sunt cele construite de elfizi, căci viziunea lor asupra frumosului este o comoară a acestui popor.

Cel mai frumos loc din Țara Irisului este Rionul, capitala, a cărei ziduri formează o semilună. Palatul din marmură roz, înalt, expresiv, se înalță deasupra tuturor celorlalte clădiri. Aici stă regele, cele cinci nimfe și cei cinci nimfi. În vecinătatea palatului se află casele nobilimii, înconjurând astfel o piață imensă, cu pavaj fin, în mijlocul căreia se află un lac cristalin, cu fântâni arteziene, ponton amenajat cu băncuțe și cupe pline cu apă pentru păsările însetate.

Palatul regelui se află exact pe mijlocul buzei semilunii, înălțându-se deasupra zidului, și el din marmură, dar bleu, ce înconjoară orașul. Sub zid, dacă ieși pe un balcon al palatului, observi un alt lac, mai mare, unde în zilele însorite vin copiii șă se bălăcească și pescarii să prindă pește.

În colțul estic al semilunii se află poarta principală, cioplită din lemn masiv, înfrumusețată de cei mai buni meșteri ai regatului; atunci când e închisă, drumețul poate vedea reprezentată pe ea două figuri, doi elfi, strămoșii elfizilor…”

– Dar maestre, elfizii nu proveneau de la zeul Inung?

– Așteaptă copile, zâmbi grifonidul. Ascultă:

Cele două figuri îl înfățișează pe Inung, în forma lui de Viață, înalt, cu urechi lungi și îndreptate în sus. Zeul are părul lung, probabil foarte deschis la culoare, a cărui breton îi acoperă tâmplele. Privirea blândă a zeului este îndreptată spre cealaltă ființă de lângă el, o nimfă a cărei nume nu este cunoscut. O ține de mână, iar creatura frumoasă, co părul lung și bucălat ce-i cade pe umeri, îl privește puțin stânjenită, dar nespus de mult îndrăgostită. După cum arată, drumețul și-ar zice că e o elfă; dar dacă s-ar apropia de poartă, ar observa că femeia are urechile amplasate lateral, zimțate, mai mult plate decât lungi, un lucru caracteristic doar nimfelor.

Legenda din spatele acestei gravuri este o poveste a cărei început a avut loc odată cu venirea lui Inung în aceste locuri. Zeul a creat Viața, primii elfizi, după chipul său; formele au început să se miște, să crească, să învețe, să se înmulțească, să creeze. Zeul a văzut că a creat o formă foarte frumoasă, inteligentă, cu o dorință imensă de a crea frumos. Dar lui Inung îi lipsea ceva: îi lipsea ocupația, căci nu mai avea ce face aici. Atunci zeul plecă din oraș și începu să colinde locurile din jur. Într-o zi, a ajuns într-o pădure rară, cu copaci tineri, verzi, păsări multe, cu penaj viu și triluri pătrunzătoare. Pădurea era neumblată, iar zeul nu văzuse nicio potecă, niciun drum; l-a creat singur, iar la un moment dat a ajuns la un lac, un lac minunat cu apă cristalină, cu lumini roz deasupra ei, iar în mijlocul lacului se vedea o insuliță mică, pe care stătea o creatură a cărei frumusețe l-a fermecat pe zeul elfizilor.

fading_light_by_sakimichan-d35ab1yEra o nimfă ce cânta la harfă. Avea ochii închiși, părul lung, roz-pal, strâns într-o coadă groasă ce-i ajungea până la glezne, înainte de asta unduindu-se delicat în jurul corpului ei alb, nud. Cântecul nimfei l-a cucerit imediat pe zeu, care a ascultat-o zile în șir. Nimfa observă chipul ce o privea de la distanță, iar cu trecerea timpului, cei doi s-au îndrăgostit unul de celălalt.

Când zeul lor a dispărut, elfizii s-au întristat; considerând că l-au supărat cu ceva, aceștia au început să construiască palatul din marmură roz în cinstea lui Inung, sperând că acesta se va întoarce cândva. Când palatul a fost terminat, a apărut zeul, aducând cu el pe cea mai frumoasă femeie: pe nimfa lui. Elfizii s-au bucurat că zeul a revenit la ei, iar Inung, la rândul său, a fost plăcut surprins de cadoul poporului său; pe cei care au construit palatul i-a făcut nobili, iar pe ceilalți i-a mulțumit.

Regele și regina au avut un fiu, al cărui nume nu se cunoaște, câci murise la câteva ore după ce s-a născut. Îndurerată, nimfa se aruncase de pe balcon, căzând în lacul crustalin. Inung nu a reușit să o readucă la viață, și ucis de durerea pierderii reginei și a copilului, s-a retras în pădurea în care a găsit-o pe regina sa. ”

– Ce poveste tristă…

Grifonidul se prefăcu că nu a auzit această remarcă; trebuia să termine pagina.

”Inung a intrat în pădure, cu gândul să-și petreacă aici restul eternității, dar ajungând spre lacul nimfei lui a rămas uimit: umbra acesteia, la fel de frumoasă ca în ziua în care a găsit-o, cânta la harfă o melodie în cinstea fiului mort. Zărindu-l, umbra îi zâmbi, îl chemă și-l strânse la pieptul său, continuând să cânte o melodie ce fac și frunzele să plângă.

Povestea spune că Inung s-a întors în Rion, aducând cu el cinci copile, cinci nimfe ce aveau chipuri minunate și semănau, oarecum, cu regina lui moartă. Le-a crescut ca pe propriile lui fiice, le-a dăruit tot ce avea mai bun. Cu timpul însă, durerea apăsătoare după moartea reginei și a fiului îl făcea tot mai mohorât, se izolase în camera sa din palat. Nici cele cinci nimfe, femei frumoase deja, nu-l făceau să zâmbească.

Într-o noapte în care stelele au licărit diferit, iar cele două luni s-au ascuns după un cerc mare, roșu, Inung a dispărut pentru totdeauna. Cele cinci nimfe s-au trezit dimineața în lacrimi, căci zeul le-a povestit ceva în vis, le-a zis că pleacă, le-a spus să împărtășească cu elfizii ceea ce le-a relatat.

Nu se știe cât adevăr a fost în cuvintele nimfelor; căci dragostea zeului pentru ele a fost o tristețe pentru elfizi, care în afară de regina lor, nu voiau să audă de nicio nimfă. Cea mai bătrână dintre ele, dacă se poate spune astfel, căci toate erau frumoae și fragede, le-a spus elfizilor că regele lor este acum cu regina; că undeva în munții elfizi, regele și-a găsit un loc veșnic, de unde își va veghea poporul. În acel loc din munți, Inung a creat un Nor, un loc aruncat sus în ceruri unde stă el cu regina sa, înconjurat de păsări magnifice, muzică a harfelor și izolarea mult-dorită, și Hăul, a cărui adâncime nu se știe, căci poalele munților ascund taine groaznice; în Hău doarme fiul lor, primul lor copil, înconjurat de un întuneric plăcut ochilor lui, liniște rece și o rază de lună, în clipa în care cele două luni sunt ascunse după un disc roșu. Un alt lucru a fost adus la cunoștința elfizilor: că noul lor rege va fi un copil găsit pe balconul palatului, în următoarea noapte în care cele două luni se vor ascunde după discul sângeriu. Și așa s-a întâmplat, deși au trecut mulți, mulți ani.

În acea noapte, în palat dormea toată lumea, chiar și nimfele, doborâte de un somn inexplicabil, adânc. Dimineața veni devreme, iar prima nimfă ce se trezi a auzit un plâns puternic, cu sughițuri, ce venea dinspre sala tronului. Plânsul nu o trezi doar pe nimfă, ci și pe celelalte patru, cât și elfizii ce se găseau în palat. Curiozitatea, dar și vechea profeție, i-a dus pe toți spre acel loc de unde se auzea plânsul.

Într-un coșuleț cusut din primele raze ale soarelui plângea un elf alb, ca spuma laptelui, cu părul de un galben-auriu, bucălat. Copilul plângea de zor, iar ochii lui cristalini, de un albastru-pal, o priveau curioși pe una dintre nimfe. Pe fruntea micului rege se observa o semilună argintie, iar împreună cu urechile lungi, ațintite spre cer, acestea erau dovezile că infantul este într-adevăr un cadou al zeului Inung.

Copilul a fost hrănit, îmbăiat, îmbrăcat; cu timpul, acesta crescu, deveni un rege măreț, având drept sfetnici cinci nimfi ce erau de fapt tații celor cinci nimfe; i-a făcut sfetnici drept răsplată nimfelor pentru grija lor. După mulți, mulți ani, regele, deja îmbătrânit, regele și-a chemat poporul și l-a înștiințat despre noaptea cu cele două luni și discul roșu, căci aceasta era aproape; regele le-a spus că el și cele cinci nimfe aveau să dispară, căci asta era dorința lui Inung. Elfizii, nedumeriți, nu au spus nimic. În dimineața următoare însă, aceștia au găsit pe balcon un copil mic, blond, cu ochii albaștri, pe fruntea căruia se vedea semiluna argintie. Era o fetiță, iar aceasta nu plângea, ci zâmbea, căci în jurul ei stăteau cinci nimfe, tinere și frumoase, care se jucau cu regina. Bătrânul elf și cele cinci nimfe cunoscute elfizilor nu mai erau nicăieri.”

– Maestre, regele a murit?

– Nu și da, copile; zeul elfizilor este un zeu foarte vechi, cred că este primul care a găsit acest Tărâm și a decis să creeze Viața. Profeția lui Inung s-a adeverit a fi o profeție ce ținea de cele două luni ce se ascundeau după discul roșu. De fiecare dată când se întâmplă acest lucru, regele curent dispare, totodată cu cele cinci nimfe, iar a doua zi, elfizii găsesc pe balcon un copil al zeului, înconjurat de alte cinci nimfe. Nu știe nimeni de ce Inung a decis să plece și să-și trimită copiii creați în Nor, dar cert este că toți regii, reginele, nimfii și nimfele dispar în acea noapte, ducându-se cel mai probabil în Hău, unde-și dorm somnul de veșnicie.

– De unde știm că ei ”dorm” acolo? A fost cineva în Hău?

– Nu copile, nimeni nu a fost niciodată în Hău. Acesta, cât și Norul, sunt ascunse foarte bine, încât un elfid, sau grifonid, sau ce formă de Viață n-ar fi, nu poate găsi aceste locuri; poate trece prin munți pe acolo, poate călca pe ușa ce duce spre ele, dar nu va observa niciodată. Străvechiul zeu nu vrea să fie deranjat.

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat și Fading light de Sakimichan, Deviantart.


Surâsul zânei de mangan

Detail of the new work by jiuge on DeviantArtȘi pentru că orice poveste începe undeva, la un capăt de lume, povestea noastră va începe într-un castel de pe malul Lacului de Sidef, în care diminețile adună animalele din pădure la un pahar de apă cristalină. În castel locuiește zâna de mangan, a cărei surâs inspiră viață și armonie. Poate veți întreba dacă zâna este frumoasă? Se zvonește că la lumina dimineții apare zveltă, îmbrăcată într-un halat de brocart, cu fața albă, adormită, zâmbind razelor de soare, ce se joacă în părul ei bordeaux, lăsând urme de lumină în ochii rubinii. Dacă zâna ațipește pe verandă în orele calde ale zilei, pielea ei capătă o nuanță de piersică coaptă, rochia vaporoasă, de satin fin, îi îmbrățișează formele voluptoase. În somn, zâna își trece deseori mâna prin părul ondulat, roz-fuchsia, alungând leneșă buburuzele. În orele serii, când zâna își bea paharul de vin pe balcon, petrecând fiecare asfințit după orizont, părul îi devine lin, ca o apă curgătoare, căpătând nuanța de un roz pal. Mâinile ei delicate, de o nuanță albăstruie morbidă se așează obosite pe masa de marmură. Zâna de mangan își schimbă înfățișarea odată cu soarele, dar un singur lucru rămâne neschimbat: surâsul.

Într-o zi, zâna se juca cu soarele. Alergând după o rază, nici nu a observat cum s-a regăsit într-un loc necunoscut, ascuns de lume. Ciudat lucru, copacii începeau să se rărească, iar raza de soare – nicăieri. Din curiozitate, sau din aceeași neatenție (căci am uitat să menționez că zâna noastră e o zână cu capul în nori), frumoasa creatură cu părul bordeaux – era dimineață – și-a îndreptat pașii spre lumina soarelui ce se ascundea, luând-o peste picior. După ceva timp, zâna simți sub picioare nisipul încă rece, dar sclipitor, acoperit cu un văl subțire de rouă. Se minună, căci în castelul ei avea covoare pufoase, din mușchi, iar în pădure – iarbă verde, răcoroasă. Dintr-o dată, în fața ei apăru o creatură necunoscută: era Basil.

Cine e Basil, veți întreba? Aceeași întrebare își făcu loc și în mintea zânei, uitându-se cu interes în ochii mari, cărămizii. Adevărul este că Basil era un cal, dar zâna nu avea de unde să știe. Înalt, cu picioarele subțiri și zvelte, făcute pentru a zbura, Basil își scutura coama deasă, rubinie, de praful adunat din întrecerea cu soarele. Aici observă zâna și se opri: nicăieri nu văzuse o ființă atât de diferită, atât de mică și totodată, încununată cu raze de soare. Aplecându-și capul, Basil o salută, întinzându-i în semn de respect copita argintie. Zâna se gândi puțin, dar acceptă invitația. Se apropie de Basil și-i mângâie coama, la care Basil îi răspunse cu un ”i-ha-ha” sănătos. Zânei de mangan îi plăcu calul; îl îmbrățișă de grumaz și își continuă drumul, gândindu-se la păsările din castel, ce probabil că se întrebau unde a dispărut.

După un timp, Basil necheză: într-un nor de praf, pe drumul de țară se apropia de ei ceva. Vântul se ascunsese printre cei câțiva copaci ce mai erau, adăpostindu-și fiii în lanul de grâu auriu. Norul de praf se apropia din ce în ce mai mult, iar din el se deslușeau câteva figuri. Când s-a apropiat de călătorii noștri, norul a dispărut, lăsând în fața calului și a zânei un struț încoronat cu raze de sidef: era Samira, animalul sacru al acelui ținut. Zâna nu știa de Samira, Samira nu știa de zână, și totuși dintr-o privire și-a dat seama că în fața ei este o ființă aleasă. Mai puțin calul, pe care-l privi cu înfumurare: sângele albastru nu curgea prin venele lui Basil, neținând cont de faptul că nu era un cal tocmai obișnuit.

Deși trufașă, Samira făcu o plecăciune demnă de o regină în adresa zânei, aceasta grăbindu-se să-i răspundă la salut. Basil își scutură coama, aruncând stropi de rouă în jur, făcând-o pe Samira să se dea imediat la o parte: nu-i plăceau indivizii simpli, din popor, precum era calul nostru. Simțindu-se ofensată, Samira își ridică penele cărămizii și cu un aer de domnișoară jignită profund ocoli drumeții noștri, dispărând în aclași nor de praf. În jur se făcu liniște; zâna mângâie calul pe cap și-și continuară drumul.

S-a terminat lanul de grâu, s-a terminat și drumul prăfuit, roua s-a evaporat și pielea zânei de mangan se transformă într-o piersică coaptă: era amiază.Au intrat din nou în pădure, deși nu se vedea nicăieri poteca ce ducea spre Lacul de Sidef; zâna se întristă, deși Basil tot încerca să o înveselească.

În căldura amiezii, zânei i se făcu somn, iar Basil se culcă, oferindu-i cel mai bun divan rubiniu posibil în aceste locuri puțin cunoscute. Zâna nu era mofturoasă: acceptă invitația și se culcă pe iarbă, îmbrățișând grumazul puternic al calului. Trilurile păsărilor încetară: zâna dormea, zâmbind unui vis năstrușnic.

Se lăsa frigul: zâna se trezi, regăsindu-se singură în acel loc necunoscut. Basil lipsea, iar ultimele raze ale soarelui se ascundeau în verdele de smarald al pădurii. Ceva i se ghemui în suflet: era frica, sentiment pănă atunci necunoscut de zână. În jur, liniște, doar părul ei de un roz pal aruncând o umbră de lumină pe iarba rece. În depărtare, se auzi un sunet ciudat, înfiorător: zâna nu știa ce-i un lup, dar sentimentul cuibărit în interiorul ei îi zicea că ar fi timpul să fugă. Ceea ce și făcu, împiedicându-se de mărăcini, crengi uscate. Urletul ba se apropia, ba se îndepărta, iar părul ei roz pal, încâlcit, fâlfâia neajutorat printre copaci.

Aș putea să mai scriu, să zic că zâna de mangan găsi calea spre castel, sau că a reușit să se ascundă de lup, sau că a fost salvată de un prinț fermecător… dar de ce aș minți? Zâna de mangan a trăit cândva, în palatul ei frumos, pe malul Lacului de Sidef, iar într-o dimineață a dispărut. Nu a venit seara, și nici a doua zi, niciodată. Păsările din palat au căutat-o, în zădar: nici urmă de zână în pădure, în ceruri, în lume. Nici vie, nici moartă; nu au găsit nicio bucată din rochia ei, niciun fir de păr, nimic.

Zâna pur și simplu a dispărut, dar lucru ciudat: de la dispariția ei, în fiecare noapte de iarnă, pe zăpada proaspătă de lângă lac se observă urme argintii de copite: printre copaci, unele păsări adormite văd o coamă rubinie, însoțită de câte un nechezat lung. Este Basil, căutând-o pe zână, pe care a părăsit-o în somnul ei, fără ca cineva să înțeleagă de ce. Pe cerul întunecat, apar lumini călătoare, ridicându-se ca o ceață din toată pădurea: cât vezi cu ochiul, numai luminițe rozalii, palide, bordeaux sau fuchsia. Unii oameni spun că aceste luminițe călătoare arată drumul celora ce s-au pierdut, dar sunt foarte șirete: dacă un călător pierdut are inima curată, acestea îi vor arăta calea cea bună, și drumețul va ajunge la capătul pădurii. Pentru cel cu inima neagră, luminițele vor sclipi în zădar, căci vor ghida în acel loc unde pentru ultima oară a fost văzută zâna de mangan. În liniștea nopții, drumețul va auzi urlete de lup.

De ce aș minți că întâmplarea este o poveste? Căci zâna de mangan și astăzi, în nopțile geroase de iarnă, pășește, alături de un cal rubiniu, pe linia orizontului, înconjurată de parfum de vară și de mii de luminițe, bordeaux, fuchsia, rozalii…

Imagine (c) Jiuge, DevianArt

%d blogeri au apreciat asta: