Tag Archives: anxietate

We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.

Cele trei iluzii

Ophelia by DormiensvigilaÎmi imaginez că pășesc pe iarba moale, proaspătă, rece de la roua din dimineața aceasta. Părul lins de sarea mării, degetele înghețate, buzele rozalii, acoperite de o crustă de gheață prea timpurie. Mă apropii de oglinda cu trei imagini: chipul meu se reflectă atât de diferit în fiecare dintre suprafețele opace încât nu știu care este acela adevărat….

Din prima oglindă, mă privesc o pereche de ochi albaștri și reci. Sprâncene agresiv arcuite, nasul ascuțit, buzele mici și subțiri; totul înrămat într-o față ovală, cenușie, plină de urme ale timpului. Părul grizonant, pieptănat pe spate, aruncat cu neglijență peste vesta neagră îmi arată o femeie singură, al cărei timp se apropie de sfârșit. Gura mică schițează un zâmbet, unul batjocuritor, sarcastic, crud. Ce vrea să-mi spună? Încerc să privesc de după chipul ei. Uite acolo, o casă de țară, cu acoperișul risipindu-se în mii de bucăți. Alături, o javră ce stă culcată la pământ… oare mai respiră? Lângă picioarele uscațive ale ființei, o piatră gri, spălată de ploi. Un mormânt, evident. Dar nicio floare, nicio lacrimă, niciun fir de iarbă nu a atins piatra rece. Și știu de ce: inima ființei cu ochii albaștri este rece. Rece, singură, nemângâiată. Ascunsă de orice clipă a prezentului, o inimă ce a trăit și continuă să trăiască într-o oglindă fără suflet.

Din a doua oglindă, mă întâmpină doi ochi verzi, ca iarba din mai. Sprâncene mici, ușor curbate, nas micuț și o gură roșie, ca un tablou, fixată parcă într-un zâmbet vesel, inocent, ce nu se evaporă niciodată de pe acel chip al ei. E o ființă ce-mi place. Își șterge neglijent rochița cu maci violeți de praful drumului. În spatele ei, un câmp plin de spice de grâu; miroase a brutărie, a pâine proaspătă, deși spicele nu sunt coapte deloc, încă alintate de razele calde ale soarelui… oare părul ei bălai miroase așa, a pâine? Căci codițele ei, ca două panglici aurii, flutură pe fundalul cerului albastru, imaculat. Prin oglinda caldă, primăvăratică, aud un râs vesel, lipsit de griji. Ființa mă cheamă spre ea; ființa nu știe că timpul zboară mai repede decât fluturii ce i se așează în păr. Ființa aceasta îmi zâmbește cu subînțeles; nu știu ce vrea să-mi spună.

Din a treia oglindă, acea care mă privește fix în față, se simte un aer rece, apăsător. Nu pot vedea niciun chip, nicio figură concretă; e ca o palitră de culori ce se amestecă, fără a crea o imagine cât de cât clară. Ba nu, mint; începe să se evidențieze un apus… sau un răsărit? Nuanța de roșu este prea confuză ca să pot să-mi dau seama. O mașină, mai mult ca sigur. O figură… ba nu, două. Două figuri îmbrățișate… sau e doar amestecul de culoare și-mi joacă feste? Figurile… sunt iubiți? Sau două suflete rătăcite într-o oglindă magică? Culorile încep din nou să se amestece, dar acea îmbrățișare rămâne neclintită… o iluzie. Nu e dragoste în această oglindă; e o iluzie a iubirii ce pare a fi reală, chiar dacă culorile din jur se schimbă… e dorința figurilor, această iluzie, eternă în spatele unei oglinzi?

Sunet de cioburi sparte. Am închis ochii. Am simțit sarea mării pe buze; gerul iernii pe pleoape; umbra caldă a unui apus pe obraz; soarele arzând în părul meu. În jur, numai cioburi mici de cristale argintii, care păstrează trei imagini ce nu-mi sunt cunoscute. Aș vrea să le refac. Pe toate trei. Chiar dacă-mi voi răni mâinile. Chiar dacă nu voi ști să refac culorile inițiale. Chiar dacă imaginea bătrânii îmi va sfâșia sufletul. Chiar dacă imaginea copilei va adormi undeva în lanul de grâu. Chiar dacă umbra difuză a unui apus (sau răsărit?) nu va mai contura două figuri ce trăiesc o iubire efemeră.

Vreau să revăd acele trei iluzii.


Dragă nimeni!

A Star is Born by e0nnNu ți-am mai scris de atâta timp! E primăvară acolo, în sufletul tău? Întreb, pentru că astăzi am văzut cum nucul din geamul meu își destăinuie, încetul cu încetul, secretul mugurilor imenși, de un verde crud ce abia ieri se arătau, timizi, de sub scoarța crengilor. Ciudat lucru; în două orașe diferite, în două case diferite, din două geamuri diferite mă privește același nuc tânăr, imitând parcă vârsta mea.

Dragă nimeni, poate te întrebi de ce nu ți-am scris te atâta timp… nici eu nu știu. Poate m-am maturizat și am decis să nu mai împărtășesc gândurile mele unui om pe care nu-l cunosc încă. Deși, adevărul e că am fost orbită de fericiri efemere; mi-am pierdut timpul căutând pietre nestemate în asfaltul prăfuit din oraș. Știu că acum, cel mai probabil, ai zâmbit citindu-mi cuvintele triviale. Dar ți-am dus lipsa. Mi-a fost dor de tine, de tine și de chipul cald pe care îl intuiesc undeva de după ceața ce-mi oprește calea. Aș vrea să te cunosc într-o zi. Cred că ți-aș simți chipul dintr-o privire, dintr-o răsuflare. Poți râde de mine, de vârsta la care încă mai cred în miracole, dar țin morțiș că într-o zi ne vom întâlni, neapărat!

Aș vrea să fie o zi pe care să nu o aștept. O zi care să vină așa, de capul ei, o zi care să nu presupună nimic special și totuși să ne reunească undeva într-un parc, sau pe stradă, oriunde, doar să-ți văd chipul și să înțeleg, dintr-o privire, că tu ești. Mă întreb dacă ești tânăr, înalt și taciturn; sau poate că ești o doamnă ce strânge buchete de admirații din jurul ei? Poate că ești încă un copil zburdalnic cu zulufii de aur…

Scuză-mi gândurile năvalnice, s-ar putea să fiu prea puțin coerentă. Dar nu mă pot abține: mi-ai lipsit atât de mult încât tind să cred că este doar vina mea, că te-am neglijat, că ți-am rănit sentimentele. În ultima perioadă simt că mă schimb radical, dar sunt confuză și poate îngrijorată: nu știu ce fel de persoană devin. Multe lucruri ce mai ieri însemnau ceva pentru mine se transformă în trecut, părăsind gândurile mele și viața mea. Îmi rămâne un gol imens după, dar încerc să-l umplu cu alte lucruri, alte gânduri, alte amintiri. Încerc să ies din cotidian acceptând diferite provocări minore, dar care înseamnă ceva pentru o ființă lașă ca mine. Încerc să observ lucrurile simple și frumoase din jurul meu, lucruri pe care le-am ignorat din prostie. Astăzi am ieșit în parc cu Amaterasu, o femeie superbă ce m-a ajutat să trec de un prag ivit ceva timp în urmă.  Ieri, de exemplu, m-am grăbit să admir apusul și să inspir aerul de primăvară târzie. Mâine aș vrea să fac un prieten foarte drag să zâmbească…

Dragă nimeni, cred că vorbesc prea mult. Mi-am amintit de niște melodii pe care le ascultam acum cinci-șase ani și mi s-a făcut dor să le ascult. Știi, fiecare vers era atât de nostalgic și totuși atât de nou! Ca o carte ce ți-a plăcut și pe care o recitești după câțiva ani; îți place, dar pare a fi total diferită…

Zi-mi, e primăvară la voi? La noi soarele se rostogolește, vesel, în fiecare zi pe patul albastru, proaspăt. Verdele începe să coloreze copacii, dar mie tot îmi lipsește ceva: îmi lipsește zăpada din petale de cais. Abia aștept să îi simt răsuflarea în aer, să-i găsesc fulgii în părul meu. Cred că nu ți-am zis, cred că nici nu știi: chipul meu s-a transformat în ceva ce nu pot accepta încă. În suflet însă tot adolescentă rămân, dar fizic… fizic am îmbătrânit. Am impresia că arăt altfel, că nu sunt eu, dar… poate e mai bine așa? Cine știe.

Dagă nimeni, aici aș vrea să-mi închei scrisoarea. Frica mea cea mare este să nu te deziluzionezi în mine, căci scriu lucruri lipsite de interes și foarte triviale. Dar cred că mi-ai ierta acest moft, moftul de a-ți împărtăși tot ce mă macină. Mă face să mă simt mai bine, în plus, te ajută să mă cunoști așa cum sunt pe interior, căci fără a-mi cunoaște chipul, tot ce-ți rămâne este să mă cunoști ca personalitate.

Îți doresc o seară plăcută și o imagine frumoasă despre lumea din jur. Până data viitoare, sper că ești fericit și zâmbești acum. Dragă nimeni, de-ai ști cât de mult vreau să te văd…


Despre bătrânețe

Nu te panica! Textul tău este aici 😀


Filă de jurnal – frustrări

Nu vreau să scriu încă o filă destinată înhumării în oceanul pe care îl ascund în suflet. Poate par a fi mai puţin sensibilă sau chiar nepăsătoare, dar nu e aşa. Simt şi eu , nu pot zâmbi mereu şi nu pot fi drăguţă tot timpul. Obosesc. Adorm. Fug. Am o  mie de motive, uneori, să îmi schimb obiceiurile şi să dispar din mijlocul problemelor sau a conflictelor. Sunt şi eu o laşă, ca multe altele. Sunt şi eu fragilă uneori, vreau şi eu să plâng dar nu pot, din reflex. Nu pot plânge demult, aşa am învăţat, am fost antrenată sau pur şi simplu nu văd un sens în plâns. E jalnic, e deranjant prin faptul că atunci te pierzi, neştiind cum să consolezi persoana care plânge. Nu vreau să deranjez pe cineva astfel…

Îmi place să scriu. Mult, fără sens uneori. Ajută la descărcarea energiei negative. De obicei nu pot scrie ceva ce să-mi placă atunci când sunt fericită. La urma urmei, sunt şi eu un om simplu, nu pot fi fericită în fiecare clipă din viaţa mea. Am şi eu răni şi decepţii. Am şi eu momente de impulsivitate sau agresivitate, aşa temperament am eu. Am şi eu momente când mă port urât cu oamenii din jur, vreau şi eu uneori să fiu răutăcioasă sau sfidătoare. Vreau  şi eu uneori să fiu altfel, nu aşa cum s-au deprins oamenii să mă vadă…

Şi vreau să-mi recapăt echilbrul sufletesc. Nu ştiu ce să fac de o vreme, mă simt ciudat, nelalocul meu şi poate că un pic singură… dar vreau să-mi regăsesc echilibrul meu interior. Atunci sigur voi redeveni ceea ce sunt de obicei şi voi fi în stare să continui lucruri pe care le-am uitat  şi abandonat de ceva timp…


%d bloggers like this: