Tag Archives: culori

Hoțul de cărți(2005) de Markus Zusak

IMG_20150317_151424Hoțul de cărți este un titlu ce mi-a devenit cunoscut abia anul trecut, deși prima dată a apărut pe când eram în calsa a 5-a. Am ajuns să văd filmul înainte să citesc cartea, ceea ce în cazul de față a fost un lucru bun. Hoțul de cărți a nimerit pe mâna mea la Librex2015. Am văzut coperta pe care nu sălășuia fantoma lui Liesel și mi-am zis că ar fi bine să citesc și cartea.

Liesel este o copilă ce se întâlnește cu moartea de mai multe ori, iar între cele două începe să se formeze o ciudată relație de prietenie. Prima dată se întâlnesc într-un cimitir înzăpezit, unde zace un trup mic și rece, privind în neant; aici, Moartea va fi primul martor a unui furt. O carte, evident, o amintire și un simbol pentru Liesel, care se îndreaptă spre ușa unei case necunoscute.

Liesel își ia rămas bun de la mama sa, ajungând pe strada Himmel, unde o femeie ce seamănă cu un umeraș o întâmpină cu ochi reci; în casă, copila întâlnește un om înalt și cu ochii argintii și calzi. Hans și Rosa Hubermann sunt noii ei părinți, iar viața ei se va desfășura între pereții acestei mici case, găsită pitită și neajutorată într-o Germanie ce îmbrățișează, cu nesaț, războiul.

Naratorul poveștii este însuși Moartea, iar mie mi-a plăcut foarte mult această abordare. Obsesia Morții pentru culori, cât și atribuirea fiecărui eveniment a câte o culoare ciudată a făcut cartea mai interesantă. Deși există multe lacune, firul narativ în general este cursiv, relativ cronologic. Totuși, este dezamăgitor un anumit salt în viitorul acțiunii pentru cei neinițiați; eu am văzut filmul înainte de a citit cartea, însă m-a mirat faptul că undeva la jumătatea lecturii s-a deschis o fereastră largă spre deznodământ – oarecum făcând neinteresantă lectura în continuare – căci finalul era pus pe o farfurie în fața cititorului chiar în clipa aceea.

În linii mari, mi-a plăcut cartea, în special frânturile din manuscrisele lui Max, a cărui prezență a influențat considerabil sufletul lui Liesel, dar și năzbâtiile lui Rudy, băiatul cu părul de culoarea lămâii, pretendent la primul sărut al hoțului de cărți. Am fost destul de dezamăgită de moartea unui anumit personaj, pentru că-mi plăcea și consider că Moartea a fost nedreaptă – de altfel, asta a afirmat și ea. Liesel, în schimb, mi s-a părut destul de ștearsă, cel puțin Liesel din carte; cea din film părea mai vie, mai îndrăzneață și mai… hoață.

Dacă nu ați citit cartea și nu ați văzut filmul, vă recomand cu drag să faceți una dintre ele. Cartea, deși este destul de groasă, este ușor de citit, datorită limbajului accesibil și al acțiunii cât de cât dinamice. Din punctul meu de vedere, este foarte frumoasă drept o poveste pentru copii, dar în același timp ar capta atenția și a unui adult. Lectură/vizionare plăcută!

Anunțuri

Pădurea norvegiană (1987) de Haruki Murakami

Haruki-Murakami-Padurea-Norvegiana[4]Japonia într-o perioadă întunecată. Tineri ce ascultă The Beatles, beau nopțile și dorm prin hoteluri în îmbrățișări străine, revolte și revoluții în facultăți. În centrul acestui torent îl găsim pe Watanabe, un tânăr al cărui viață este prea complicată până și pentru autorul cărții.

Mă întrebam de ce cartea se numește ”Pădurea norvegiană”. Mă așteptam la o poveste de dragoste, cu momente romantice într-o pădure în plină iarnă, lumini de licurici în vară, mici secrete și locuri de întâlnire. Așa cum scria și autorul în postfață, cartea trebuia să fie o curtă poveste de dragoste, în schimb a rezultat ceva mult mai complicat. Deși titlul se potrivește de minune, însă o altă latură a acestuia.

Să revenim la Toru Watanabe, student retras, dar inteligent, pasionat de muzică bună, obsedat de Marele Gatsby, pe care-l recitește la nesfârșit, și femeile, în special o fostă colegă de liceu, Naoko, legătura dintre ei fiind Kizuki; Midori, o colegă de facultate ce pare a fi foarte agasantă, ciudată, chiar perversă, dar în același timp naivă ca un copil. Și Reiko, o pianistă aflată în floarea vârstei, dar care preferă să se ascundă în spatele muzicii la chitară în nopțile reci, la o sticlă de vin bun cu Naoko. Alte personaje importante din viața lui Toru este cavaleristul, colegul de cameră cu tabieturi fixe, Nagasawa, un tânăr deștept, cu țeluri bine prestabilite, dar un om egoist; domnul Kobayashi, a cărui umbră a rămas o enigmă pentru Toru.

Romanul lui Murakami este unul sumbru, cu evenimente legate în lanț, care până la urmă închid un cerc vicios, în urma căruia se văd trei sinucideri. Prima – Kizuki, care schimbă pentru totdeauna viața lui Naoko, dar și a lui Watanabe, care și-l va aminti ca pe un adolescent ce va avea veșnic 17 ani. A doua – care pare a fi mai puțin importantă, este moartea surorii lui Naoko. A treia – moartea lui Hatsumi, cauzată, indirect, de Nagasawa, care devine o umbră pentru Watanabe. Și o a patra moarte, una a cărei iminență era scrisă de soartă.

Pădurea norvegiană este un roman dureros, oricât de ciudat nu ar suna asta. Cu personaje conturate în culori întunecate, depresive, sau exagerat de optimiste, romanul ilustrează povestea unor destine inevitabile, ce se reflectă unul în celălalt, se contopesc, sau se despart pentru totdeauna.

1304604633Watanabe si NaokoNu am văzut filmul, dar citind câteva păreri, am observat că Watanabe și Naoko sunt un cuplu ce nu evoluează pe placul cititorilor până la final. Așa ar fi, dar mie personal nu mi-a plăcut în mod special de Naoko, chiar dacă personalitatea complexă a acesteia a sensibilizat cititorul. Mie mi s-a părut o fire slabă, iar deznodământul poveștii ei a întârziat cu câteva zeci de pagini. În schimb, Midori mi se pare un personaj luminos, cu propriile văluri negre, dar care nu îi afectează viața ei și nici a celor din jur. Sensibilă, copilăroasă, cu apucături ciudate, Midori mi s-a părut singura persoană adecvată din roman, iar deznodământul mi s-a părut firesc, natural.

Nu știu nimic despre popularitatea acestei cărți, însă pot să spun că este o operă marcantă, traumatizantă chiar, sumbră în cel mai concret mod, dar fascinantă și cu o lumină optimistă la sfârșit. Nu știu dacă ar fi pe gustul majorității, dar ceea ce este de necontestat e faptul că indiferent de faptul că ți-a plăcut sau nu, rămâi marcat pentru o perioadă de timp.

Imagine: Watanabe(Kenichi Matsuyama) și Naoko(Rinko Kikuchi), secvență din film (2010).


Iubește fiecare clipă petrecută cu tine

Victor NizovtsevPentru că tu, și doar tu poți aprecia adevărata valoare a tăcerii care se instaurează în interiorul tău.

Mi-a fost frică. Mi-a fost frică atunci când din lumea mea interioară a dispărut o entitate. Când se întâmpla ceva și era singura căreia puteam să-i împărtășesc acea impresie – atunci îmi dădeam seama că nu mai este; și gândul meu rămânea suspendat în aer. Dar pe parcurs, m-am obișnuit cu faptul că entitatea a dispărut pentru totdeauna. Nu subit, nu dureros, nu nimic: a fost o decizie corectă. Chiar dacă uneori îi simt lipsa, înțeleg că așa e mai bine pentru mine. Da, pentru mine. Pentru că a existat prea mult ”noi”, care a însemnat de fapt ”eu” și cam atât.

Mi-a fost frică atunci când am pierdut acea entitate pe care o credeam că e ultimul puzzle ce completează tabloul fericirii mele. M-am înșelat, m-am înșelat prea mult timp; am trăit într-o iluzie pe care consideram că o pot transforma în adevăr atâta timp cât muncesc din greu; dar entitatea din lumea mea era străină de gândurile mele, străină de aspirațiile mele, străină de suflet, chip, gând, de tot. Iar eu nu am observat decât târziu de tot, când mi-am exprimat temerea și am primit un răspuns afirmativ. Și atunci s-a rupt firul…

De fapt, nu s-a rupt nimic. Mă trezesc în fiecare dimineață cu gânduri noi, frumoase. Sunt înconjurată de oameni dragi, care mă fac să râd. Citesc cărți savuroase, pe care entitatea nu ar fi în stare să le înțeleagă – ce existență absurdă! Iar golul din interiorul meu… e doar un gol inventat, pentru dramă. Știu prea bine că interiorul meu nu poate fi gol; în cutia toracică se află inima,plămânii, diafragmul; în abdomen, aparatul digestiv, reproducător, excretor. Am învâțat toate astea pe piese, piese scoase de la formol, mirosind oribil și având culori prea puțin naturale; le-am văzut topografiate pe corpul unui animal, unde nu exista loc pentru ”gol”. Corpul uman – și animal – e construit inteligent, nimic în plus, nimic în minus. Așa că nu are cum să existe un gol în interiorul  meu.

Iar când am realizat asta, parcă totul a devenit mai clar. Fără dramă, fără resentimente, fără remușcări, entitatea a dispărut din capul meu. Sunt gânduri pe care nu le pot împărtăși altor oameni; sunt impresii pe care nu le-aș putea exprima în cuvinte, sau idei pe care nu le pot spune oricui, datorită statutului de ”tabu” ale acestora; dar nu-i nimic, căci cum spunea Camus, ”Un om este și mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere decât prin cele pe care le spune”.

Gândurile mele se acumulează undeva, în mintea mea, la fel ca și tăcerile, strigătele, zâmbetele, emoțiile în general; pentru că știu că voi întâlni, într-o zi, un om ( nu o entitate!) care mă va asculta cu plăcere, care îmi va împărtăși pasiunile sau cel puțin le va înțelege și încuraja.

Adevărul este că niciodată nu poți fi ”gol” : ai pasiuni, ai prieteni, ai lumea frumoasă ce te înconjoară. Și liniștea din interiorul tău… învață să o îndrăgești, să-i vezi culorile, să-i percepi chipul, să vezi cât de mult îți seamănă. Și atunci când o vei îndrăgi, ea îți va dărui cele mai frumoase clipe de pace sufletească.


Numele meu este… (Ştii de ce nu găseşti lumina?)

Deschid ochii şi văd doar negru.

***

Astăzi am realizat că sunt o floare a soarelui. Nu sunt bălaie şi nu am ochi de smoală. Mă ghidez după soare, îl urmez de fiecare dată, îl iubesc, mă uit doar la el, dar astăzi… astăzi m-am  trezit într-o cameră îmtunecată. Nu văd nimic, dar ştiu că aici e locul căruia îi aparţin şi de care-mi este frică cel mai mult.

De când mă ţin minte, sunt blocată într-o casă. Într-o casă imensă, care  seamănă mai mult a puşcărie: gratii, lumânări de seu, pietre umede din zid, picături de apă din tavan care picură, spărgând liniştea; geamuri închise, obloane trase, frig, frig şi iar frig… iar eu merg pe un coridor lung, strâmt, cu tavanul scund. Mi-e frică.

Am crescut în această casă. Am crescut mergând  pe acest coridor, lung cât o eternitate. Câteodată coridorul se termină într-un fel de salon, de unde încep altele, nenumăratele coridoare ale căror prizonieră sunt. Rareori, dar se mai întâmplă, ies dintr-un coridor într-o cameră întunecată. Aici mă opresc, pentru că mi-e frică de spaţii strâmte. Găsesc în această încăpere o alinare.

Odată, am intrat într-o încăpere luminată de o lumânare. Era o lumânare de seu. Stătea în faţa unei oglinzi imense, vechi şi crăpate. În colţul din dreapta un păianjen îşi ţesea lăcaşul. Cred că e prima dată când am văzut o fiinţă la lumină. Tot atunci a fost prima dată când mi-am văzut chipul. Nu ştiu ce sunt, nu ştiu dacă sunt vie sau nu. Nu ştiu dacă sunt urâtă sau frumoasă, nu ştiu dacă sunt tânără sau bătrână; nu ştiu dacă trăiesc sau am murit deja; nu ştiu dacă simt sau doar cred că simt; nu ştiu dacă am suflet sau doar febră în piept; nu ştiu dacă-mi curge sânge în vene sau doar praf de gheaţă… M-au speriat ochii mei. Sunt enormi, iar în contrast cu pielea albă, vineţie, şi părul lung, bucălat, de un roşu spălăcit m-au făcut să tresar. Am genele extrem de lungi, sprâncenele arcuite, nasul drept, cu o nuanţă de roz. Cred că e de la frig, sau poate de la faptul că îmi curge sângele prin vene; poate.

M-a speriat fiinţa pe care am văzut-o. Am fugit, alunecând pe podeaua rece, plină de scoici fărâmiţate ce mi-au zgârâiat tălpile, genunchii şi palmele  când am încercat pentru prima dată să păşesc. Am uitat să iau lumânarea cu mine, dar cred că m-ar fi speriat şi mai mult să o iau cu mine. Am preferat să continui să rătăcesc prin labirintul meu ce mă va duce, cel mai probabil, spre moarte.

Într-o noapte am avut un vis. Am visat o zi însorită, un cer albastru, un vând ce adia uşor, un lan de linişte în faţa mea, un aer uscat şi un orizont ce se contopea cu soarele. Cred că erau florile, florile a căror nume port. Îşi ridicau capetele blonde spre cer şi-l priveau fix cu ochii lor de smoală. Tăceau, iar în tăcerea lor se răsfrângea toată dragostea pe care acestea o dăruiau soarelui. Am simţit prezenţa cuiva în spatele meu, dar nu puteam să mă mişc. A fost prima şi ultima voce pe care am auzit-o vreodată, dar mi-a vorbit.

-Ştii cine eşti? Ştii ce vrei? Ştii de ce eşti închisă în casa cu labirinturi? Ştii de ce ţi-e frică? Ştii de ce păianjenii îşi ţes pânza pe oglindă? Ştii de ce nu găseşti lumina?

Vocea se apropie de urechea mea şi îmi şopti, mult mai încet decât prima dată:

– Eşti tânără, eşti frumoasă; ai un păr superb, ai ochii fiinţei ce se cere iubită; ai pielea palidă, de moartă, care cere un piept şi  o pereche de braţe pentru a fi încălzită; eşti tânără, plină de viaţă şi numai bună de venerat; curaj! În casa ta există o cameră care te va duce spre lumină; aceea este camera ta, plină de soare, cer albastru şi vise; e camera ta, a florii de tinde spre soare… caut-o!

M-am trezit.

***

Nu am ieşit niciodată din casă, nu am vorbit cu nimeni, nu am ştiut alte culori decât negrul de abanos, negrul cenuşiu şi negrul mortuar, dar visul mi le-a pictat pe celelalte, iar vocea îmi vorbea în continuare, îmi zicea aceleaşi cuvinte…

De atunci am decis să caut camera. Bâjbâiam în continuare, prin întuneric, frig, apă picurând din tavan, camera care mă va elibera, camera în care mă aşteaptă soarele. Continui să cred că vocea nu a fost un miraj, continui să cred că voi putea desluşi albastrul, verdele, galbenul şi libertatea. Continui să cred că voi găsi mirajul, că voi desluşi după un perete o altă lume, una pe care am visat-o. Continui să cred vocea că sunt frumoasă aşa cum sunt; continui să cred că numele meu este floare a soarelui.

***

Cred că văd ceva, o lumină de… lumânare de seu? Lumină palidă, abia vizibilă în ceaţa deasă din jurul meu. Iuţesc pasul, alunec şi cad, dar nu-mi pasă. Mă ridic şi continui să merg-alerg, respir din ce în ce mai greu şi până la urmă, dau de mânerul unei uşi, prin crăpătura căreia se iuţeşte lumina slabă. Apăs clanţa şi intru în cameră. O cameră pe care am mai văzut-o, dar nu vreau să cred că e aceeaşi. Oglinda e la locul ei, prăfuită deja, plină de păianjeni şi pânzele acestora. Lumânarea de seu arde, dar e pe sfârşite. Mă apropii, tremurând, şi întind palma. În aceeaşi clipă, păianjenii îşi mută pânza ca pe o cortină, luând cu ei praful. Mai întâi apare o umbră de la lumânare, pe urmă…

Un trup gol, zbârcit. Păr roşcat-cenuşiu, plin de fire albe, aruncat haotic pe umeri. Mâni pline de încreţituri, unghii vinete. O frunte tranşată, o faţă brăzdată. Ochii de un verde spălăcit. Sunt… eu? Dar, când? Când am îmbătrânit atât de mult? Când am reuşit să mă transform? Când am visat? Oare a trecut atât de mult timp?

Arătarea din oglindă mă priveşte în continuare, fix şi necruţător. Din ochiul stâng i se prelinge  o lacrimă, iar eu îmi simt obrazul arzând. E prima dată, după vis, când simt căldura. Ridic braţul ca să o ating; ea face la fel. Degetele îngheţate lent se apropie de suprafaţa netedă a oglinzii. Arătarea continuă să mă mimeze. Ating uşor, uşor de tot oglinda; în cameră devine frig, într-o clipă îmi îngheaţă picioarele, apare, din neant, un vânt nebun, stinge lumânarea de seu, iar himera mea se sparge, cu tot cu oglindă. Deschid ochii şi văd doar negru. Încerc să mă dezmeticesc, să mă obişnuiesc cu întunericul, crezând că ar trebui doar să mă adaptez într-o cameră întunecoasă. Sper să mă acomodez şi să pot desluşi obiectele din cameră, dar… a trecut o clipă, o oră, o eternitate, iar eu nu sunt în stare să desluşesc ceva. Sunt într-un întuneric desăvârşit, unul în care …

…Sunt copila cerului şi a soarelui. Sunt copila floarei care se îndreaptă spre soare, răpită în vis şi ferecată într-o casă al întunericului nedesluşit. M-am născut în lumina palidă a lumânării de seu, mi-am visat dorinţa, am hoinărit o viaţă prin labirintul întunecat din inima mea şi… am murit.


Poveşti de vară (III) – Dimineaţa

Ai deschis larg geamul şi ai lăsat cerul să-ţi inunde tavanul, aruncând pe el razele jucăuşe ale soarelui matinal. Ai pornit televizorul ca să asculţi vocile semi-somnoroase de la „Bună dimineaţa” şi să vezi ce mai prognozează astrele leilor. Te amuză.

După 5 minute de somt cu ochii deschişi te îndrepţi spre bucătărie să-ţi faci un ceai negru cu miere, aşa cum îţi place din copilărie. Şi un uiţi, că punând apa la fiert te ascunzi sub stropii reci al duşului. E vară, e cald, tu vrei răcoare, deşi ştii că odată ce vei ieşi din baie căldura îţi va ataca pielea proaspătă…

Apa tocmai a fiert, ceaşca stă alături  şi-şi aşteaptă licoarea. Tot acum vine pisoiul tău şi se alintă, torcând. Blana lui neagră şi lucioasă răspândeşte un miros acrişor de pivniţă. Ochii galbeni îi sclipesc în soare, dar el tot toarce, toarce, lăsându-şi firele de păr pe ciorapii tăi. Nu e flămând, ştii că a prins şoareci noaptea, dar nu poţi să-i rezişti şi-l serveşti cu ceva. Tot aici pisoiul îşi schimbă tactica şi te ignoră complet, înfingându-şi colţii şi ghearele în carnea fragedă.

Aşa îţi petreci fiecare dimineaţă: cu pisoiul, ceaşca de ceai negru cu miere şi privirea pierdută în orizont…


Luna amară – Roşu aprins

N-ai cum să laşi cum să uiţi
totul în noapte
oricât ţi-ar părea de uşor
stinge o stea – şi rămâi pe sub pleoape
stinge şi luna amară cu un nor 
roşu aprins – colorează-mi tăcerea
roşu aprins – pe un surâs ce s-a stins
roşu aprins – să-mi ascundă durerea
în noapte mă pierd – cu noaptea te iert
te ascund între coaste ce dor
cu luna amară
când tot ce-mi doresc e roşu aprins
nu vreau să te pierd în lumea de-afară
Rămâi neschimbată – roşu nestins! 
roşu aprins – coloreăz-mi tăcerea
roşu aprins – pe un surâs ce s-a stins
roşu aprins – să-mï ascundă durerea…


Existenţa în mister şi revelare …

Pentru concursul Lucian Blaga

Mă bucur că nu ştiu să îmi exprim gândurile clar, cursiv; astfel nimeni nu vede turnul meu minunat, pe care, într-o criză de egoism suprem l-am ascuns de toţi şi nu-l voi arăta niciodată nimănui. Eu nu sunt creatoarea supremă al frumosului, dar tind spre asta.Tind să învăţ să fiu arhitecta propriilor gânduri, tind să creez lumea perfectă, chiar dacă îmi apar doar himere.Tind să cred că şi turnul, pe care-l ridicam zi de zi de când eram mică – e o himeră şi mai transparentă decât celelalte.

Eu nu sunt atotputernică, nu sunt o super eroină ca să fac minuni.Nu sunt un exemplu de urmat şi nici un ideal demn de adorare.Sunt simplă, la fel ca şi ceilalţi, un pic mai diferită, poate, însă simt la fel, gândesc la fel şi respir aceleaşi dimineţi împreună cu ceaşca de ceai aromat. Îmbrac aceeaşi dispoziţie matinală şi merg pe acelaşi traseu proiectat de miile de urme ce l-au bătut înaintea mea. Înghit aceleaşi răsărituri roz cu o nemăsurabilă dorinţă de a le gusta evaporarea.Distrug aceeaşi pietre de pe inimă, sfărâmându-le cu aceleaşi dorinţe eterne, prefăcându-le  în praf şi aruncându-le în vânt, eliberându-mi sufletul de apăsarea unei zile ploioase. Ascult acelelaşi melodii ale căror origine nu o găsesc, beau aceleaşi ceşti de licoare sărată în fiecare seară, ale căror provenienţă rămâne a fi un mister; salut aceiaşi fluturi aruncaţi în apă ce mă blestemă când încerc să-i ridic…

Îmi prefac emoţiile în fire de sticlă, îngropându-le în zidurile turnului meu.Le acoper cu o uşoară pulbere de lună plină şi le deschid larg spre lume.Dar sunt prea sus, şi ceilalţi nu le văd…poate pentru că le este lene să-şi ridice capul sau poate că demult nu mai cred în poveşti, turnuri cu bălaie frumoase şi vrăjitoare ce deţin cheile de fildeş?

Îmi creez, zi de zi, o lume a mea, în care nu voi admite elemente străine. Aici va fi aşa cum vreau eu,  perfect de simplu şi de o perfecţiune simplisimă. Îmi voi clădi ideile, una câte una în zidurile înalte, nu pentru a mă ascunde de lume, ci pentru a-mi delimita limitele dorinţelor. Pentru a le delimita aşa, fără nici un rost, doar pentru ca turnul meu să aibă aspect estetic.

Creez atent, păşind moale prin văzduhul din oraş, încercând să prind aberaţiile de coadă şi să le prefac în ceva mai util. Îmi închid auzul când mă apropii de veşnicul mieunat a mulţimii, zumzuitul enervant al semafoarelor sperând să depistez liniştea în cafenelele de pe Lăpuşneanu…

Creez minute de absorbţie al sevei brute ce îşi are ca sursă literatura…vegetez un tip, transformând-o în seva elaborată ce o aştern pe hârtie. Îi simt gustul de anticariat şi revin la o altă perioadă, când îmi absorbeam notele din sunetele străzii. Evoluam…

Îmi vărs nervii într-un ceaun clocotind pe foc, respirând vaporii de plumb verde ce se evaporă încet încet…vapori ce se aşează pe turn, îl devorează ca o ciumă şi îl ţin captiv, refuzându-mi favoarea de a-i arăta lumii construcţia mea. Dement se închid uşile de fier la orice încercare de a-mi dezvălui creaţia… trist se răsuceşte clanţa de argint, aproape nouă…

Ce e lumea mea în comparaţie cu lumea adevărată? Cu lumea care se presupune că e adevărată? O lume plină de colţuri negre, ascunse după paravanuri albe, imaculate… zăpezi tăcute în februarie şi ghiocei stingheri în martie, sărutaţi de briza de aprilie şi umbriţi de nourii lui mai… paravanuri albe cu fundaluri de soare, ploi, verde crud şi sunete sinistre de orgă. Paravanuri ce ascund  minuni, arătându-le doar celor ce au dreptul de a mânui cufărul Pandorei şi inelul celor douăsprezece muze, deţinând comoara supremă – fantezia.Pentru aceştia, lumea colţurilor negre se dispersă în picături cromatice pe o moară de vânt cu aripi de fluture, pe un pod luminat de milioanele de licurici şi nopţi nedormite alături de pisici negre,roşii, portocalii, albe, gri, rotunde…

Uneori mă întreb dacă şi ceilalţi oameni proiectează turnuri. Dacă şi ei îşi aleg materialele cu grijă, le măsoară, le cântăresc, le ascultă… mă întreb dacă fiecare avem câte un turn imens, în care tindem să ne ascundem pentru că suntem slabi şi ne este frică de propria voce. Mă întreb dacă şi ceilalţi oameni încearcă să-mi dezvăluie turnul la fel cum şi eu încerc să le descopăr pe ale lor. Mă întreb dacă şi ei răcesc atunci când sunt indispuşi şi turnul lor este asediat de gândurile vrăjmaşe ale răuvoitorilor. Mă întreb dacă şi ceilalţi vor să fie salvaţi din înalturile turnurilor înlănţuite de frică…

Poate totuşi greşesc, şi ceilalţi de fapt, nu au astfel de edificii în suflet şi poate că sunt singura ciudată care se crede arhitectă. Poate ceilalţi încearcă să distrugă turnurile sale, să iasă din propria singurătate şi să înceapă a clădi un fundament pentru un palat format din mai multe turnuri, care de data aceasta nu ar fi izolate unul de celălalt. Pote nu toţi vor să descopere misterele din jur, lăsându-i pe alţii să le caute, să le găsească în cele mai întunecate locuri şi să le îmbrace în adevăr, înfruptându-se din esenţa lor toată viaţa.

Poate că misterele multcăutate se ascund într-un fum de ţigară târzie pe o bancă uitată în parc, încălzită de un felinar chior şi o femeie frumoasă, cu părul arămiu,bucălat, luptându-se disperat cu vântul. Poate într-o cutie de jucării al unui copil iubit şi îmbrăcat în adorare fiecare clipă din viaţa lui. Poate că le  găsim într-un kimono de gheişă, păstrând farmecul nopţilor de vară târzie sau al coafurilor de smoală. Poate într-un cavou păzit de un înger de marmură, rece şi neclintit, păstrând taina desfacerii sufletului de trup…

Oare chiar putem exista în mister? Îl putem lua drept o ceaşcă de cafea dimineaţa? Îl putem întâlni pe stradă sub forma unui necunoscut cu un zâmbet fermecător? Îl putem simţi în aerul îmbibat de aroma unui ziar de dimineaţă? Putem crea alte lumi, pe lângă cea în care existăm, din punct de vedere logic? Putem exista în alte lumi paralele cu aceasta, fără a le permite să se intersecteze? Putem crea în mister lucruri măreţe şi eterne, numai cu ajutorul unei peniţe îmbibate cu sângele marilor poeţi? Putem sfărâma cupolele înalte ale singurătăţii din noi şi să aruncăm cioburile într-o gaură neagră? Putem strivi eşecuri şi lecui amorurile rănite?

…Putem descoperi misterele, unul câte unul, pentru a exista în turn fără a fi deranjaţi de nimeni?…


%d blogeri au apreciat asta: