Tag Archives: sinucidere

Marina Țvetaeva – Tragedia sufletului de poetă

Marina_Tsvetaeva_1914Sensibilitatea ce marchează opera poetei ruse Marina Țvetaeva (1912-1941) este de necontestat, admirată de numeroși critici, dar și de cititorii fideli.

Născută sub o stea nefastă, Țvetaeva simte toate nedreptățile vieții din timpul războiului, durerea, foamea, situații fără o cale de scăpare. Poeta descoperă scrisul la o vârstă fragedă, primul ei volum de poezie vede lumina zilei în anii ei de tinerețe. Pe parcurs, Țvetaeva va scrie încontinuu, neținând cont de exil, sărăcie, mizerie, moarte. Își va sfârși viața într-un mod tragic, punându-și capăt zilelor la scurt timp după moartea soțului.

Poezia Marinei Țvetaeva este plină de un sentiment profund de ură, de iubire, de revoltă, de vise neîmplinite, de așteptarea unui sfârșit mult așteptat. În fiecare vers se citește o forță puternică, o dorință de a trăi la fel de intensă precum visul la o moarte cât mai rapidă. Deși unele poezii au o notă optimistă, majoritatea sunt scrise într-o revoltă continuă, colorate în nuanțe sumbre, cu un final pesimist.

Sensibilitatea poetei se transpune în fiecare vers, pictând astfel un portret al autoarei; prin opera sa, Țvetaeva se remarcă printr-o sinceritate neprefăcută, dezgolindu-și sufletul în fața cititorului – fapt ce o plasează printre cele mai puternice voci ale vremurilor sale, ca un simbol al umanității călcate în picioare, al zborului frânt – distrus de o viață zbuciumată.

Reclame

Pădurea norvegiană (1987) de Haruki Murakami

Haruki-Murakami-Padurea-Norvegiana[4]Japonia într-o perioadă întunecată. Tineri ce ascultă The Beatles, beau nopțile și dorm prin hoteluri în îmbrățișări străine, revolte și revoluții în facultăți. În centrul acestui torent îl găsim pe Watanabe, un tânăr al cărui viață este prea complicată până și pentru autorul cărții.

Mă întrebam de ce cartea se numește ”Pădurea norvegiană”. Mă așteptam la o poveste de dragoste, cu momente romantice într-o pădure în plină iarnă, lumini de licurici în vară, mici secrete și locuri de întâlnire. Așa cum scria și autorul în postfață, cartea trebuia să fie o curtă poveste de dragoste, în schimb a rezultat ceva mult mai complicat. Deși titlul se potrivește de minune, însă o altă latură a acestuia.

Să revenim la Toru Watanabe, student retras, dar inteligent, pasionat de muzică bună, obsedat de Marele Gatsby, pe care-l recitește la nesfârșit, și femeile, în special o fostă colegă de liceu, Naoko, legătura dintre ei fiind Kizuki; Midori, o colegă de facultate ce pare a fi foarte agasantă, ciudată, chiar perversă, dar în același timp naivă ca un copil. Și Reiko, o pianistă aflată în floarea vârstei, dar care preferă să se ascundă în spatele muzicii la chitară în nopțile reci, la o sticlă de vin bun cu Naoko. Alte personaje importante din viața lui Toru este cavaleristul, colegul de cameră cu tabieturi fixe, Nagasawa, un tânăr deștept, cu țeluri bine prestabilite, dar un om egoist; domnul Kobayashi, a cărui umbră a rămas o enigmă pentru Toru.

Romanul lui Murakami este unul sumbru, cu evenimente legate în lanț, care până la urmă închid un cerc vicios, în urma căruia se văd trei sinucideri. Prima – Kizuki, care schimbă pentru totdeauna viața lui Naoko, dar și a lui Watanabe, care și-l va aminti ca pe un adolescent ce va avea veșnic 17 ani. A doua – care pare a fi mai puțin importantă, este moartea surorii lui Naoko. A treia – moartea lui Hatsumi, cauzată, indirect, de Nagasawa, care devine o umbră pentru Watanabe. Și o a patra moarte, una a cărei iminență era scrisă de soartă.

Pădurea norvegiană este un roman dureros, oricât de ciudat nu ar suna asta. Cu personaje conturate în culori întunecate, depresive, sau exagerat de optimiste, romanul ilustrează povestea unor destine inevitabile, ce se reflectă unul în celălalt, se contopesc, sau se despart pentru totdeauna.

1304604633Watanabe si NaokoNu am văzut filmul, dar citind câteva păreri, am observat că Watanabe și Naoko sunt un cuplu ce nu evoluează pe placul cititorilor până la final. Așa ar fi, dar mie personal nu mi-a plăcut în mod special de Naoko, chiar dacă personalitatea complexă a acesteia a sensibilizat cititorul. Mie mi s-a părut o fire slabă, iar deznodământul poveștii ei a întârziat cu câteva zeci de pagini. În schimb, Midori mi se pare un personaj luminos, cu propriile văluri negre, dar care nu îi afectează viața ei și nici a celor din jur. Sensibilă, copilăroasă, cu apucături ciudate, Midori mi s-a părut singura persoană adecvată din roman, iar deznodământul mi s-a părut firesc, natural.

Nu știu nimic despre popularitatea acestei cărți, însă pot să spun că este o operă marcantă, traumatizantă chiar, sumbră în cel mai concret mod, dar fascinantă și cu o lumină optimistă la sfârșit. Nu știu dacă ar fi pe gustul majorității, dar ceea ce este de necontestat e faptul că indiferent de faptul că ți-a plăcut sau nu, rămâi marcat pentru o perioadă de timp.

Imagine: Watanabe(Kenichi Matsuyama) și Naoko(Rinko Kikuchi), secvență din film (2010).


Veronika se hotărăște să moară (1998) de Paulo Coelho

Veronika se hotaraste sa moaraAm mai zis că nu-mi place Coelho, nu? Nu-mi place pentru că este atât de popular, și totuși, cărțile lui nu sunt atât de speciale, nici foarte originale, nici pline de mister și întrebări, pe care ți le pui multă vreme după ce închizi cartea.

Romanul respectiv mi-a inspirat genul acela de cărți pe care le citești pe tren, dacă ai de mers vreo 4-5 ore. Se citește foarte ușor, nu trezește niciun sentiment, nu există suspans, filozofie profundă sau un contur cât de cât acceptabil al unui personaj. Dar să le luăm pe rând.

Avem un personaj principal, o sinucigașă ratată, Veronika – un exemplu clasic de copil nerecunoscător, crescut într-un mediu unde totul este făcut pentru el, însă acest aspect îi scapă. Mai departe, Veronika termină o facultate, își găsește o slujbă mediocră, trăiește iubiri deșarte și relații pasagere, fără a-și găsi un scop în viață. Iar la un moment dat, decide să se sinucidă. Mai departe, se trezește într-un ospiciu pentru alienați, unde i se spune că va trăi cel mult o săptămână. Iar aici intervine clișeul, unde personajul realizează cât de frumoasă este viața, că aceasta are un sens, reușește să-și facă prieteni, în persoana unei foste avocate, Mari, și a unei femei care se trezește deseori în afara propriului trup, Zedka. Pe lângă acestea, Veronika se trezește că și ea poate iubi, îndrăgostindu-se de tânărul Eduard, un schizofrenic ce visează la viziunile Paradisului.

Cum ziceam, a fost o carte bună de citit pe tren, căci nu solicită atenție la citit, pe mine personal nu m-a captivat, nu mi-a trezit niciun sentiment, nu m-a făcut să trăiesc odată cu personajul un eveniment sau un sentiment, nu m-a făcut să mă întreb care-i rostul meu pe lumea asta, etc. Pur și simplu, stilul de a scrie a lui Coelho este atât de simplist, însât inspiră o conversație degajată între două persone, gen ” vecina mea Veronika a decis să se sinucidă”.

În ceea ce privește personajul, nu am putut să-mi formez o imagine anume despre el. Deși încerca să fie separat de celelalte, vocea Veronikăi se confunda cu cea a lui Mari sau a Zedkăi, iar de Eduard sau doctorul Igor pot să spun doar că sunt foarte slab conturați, și se pierd undeva în peisaj. Finalul mi s-a părut unul stupid, foarte clișeic, lipsit de acea strălucire sau răsturnare de situație ce are loc în operele cu adevărat valoroase.

Deci cum ziceam, o carte mediocră, cu personaje gri, care vorbesc toți deodată, cu o acțiune slăbuță și multe, multe statusuri pe rețelele sociale cu citate care nu sunt altceva decât adevăruri universal valabile și nu semne ale originalității autorului. Dar dacă vă plac lecturile ușoare, sau dacă vă plictisiți dimineața în tramvai, romanul de față nu este o opțiune de neglijat.


%d blogeri au apreciat asta: