Category Archives: Versuri

Marina Țvetaeva – Tragedia sufletului de poetă

Marina_Tsvetaeva_1914Sensibilitatea ce marchează opera poetei ruse Marina Țvetaeva (1912-1941) este de necontestat, admirată de numeroși critici, dar și de cititorii fideli.

Născută sub o stea nefastă, Țvetaeva simte toate nedreptățile vieții din timpul războiului, durerea, foamea, situații fără o cale de scăpare. Poeta descoperă scrisul la o vârstă fragedă, primul ei volum de poezie vede lumina zilei în anii ei de tinerețe. Pe parcurs, Țvetaeva va scrie încontinuu, neținând cont de exil, sărăcie, mizerie, moarte. Își va sfârși viața într-un mod tragic, punându-și capăt zilelor la scurt timp după moartea soțului.

Poezia Marinei Țvetaeva este plină de un sentiment profund de ură, de iubire, de revoltă, de vise neîmplinite, de așteptarea unui sfârșit mult așteptat. În fiecare vers se citește o forță puternică, o dorință de a trăi la fel de intensă precum visul la o moarte cât mai rapidă. Deși unele poezii au o notă optimistă, majoritatea sunt scrise într-o revoltă continuă, colorate în nuanțe sumbre, cu un final pesimist.

Sensibilitatea poetei se transpune în fiecare vers, pictând astfel un portret al autoarei; prin opera sa, Țvetaeva se remarcă printr-o sinceritate neprefăcută, dezgolindu-și sufletul în fața cititorului – fapt ce o plasează printre cele mai puternice voci ale vremurilor sale, ca un simbol al umanității călcate în picioare, al zborului frânt – distrus de o viață zbuciumată.

Anunțuri

The National – Terrible love

And I can’t fall asleep
Without a little help
It takes awhile
To settle down
My ship of hopes
Wait til the past leaks out

It’s a terrible love
That I’m walking with spiders…


Recomand și melodia ”Lora” de Gândul Mâței, inspirată din această poezie.


Balconul de Charles-Pierre Baudelaire

Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!
Tu, grija mea şi unic tezaur de plăceri!
Mai ştii tu dezmierdarea iubirii fericite,
Căminul blând şi vraja văraticelor seri,
Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!

În serile când lampa ne lumina plăpând
Sau pe balcon în roze amurguri visătoare,
Ce dulce-ţi era sânul şi sufletul ce blând!
Ne-am spus adesea lucruri în veci nepieritoare
În serile când lampa ne lumina plăpând!

Cât de frumos e-apusul în serile senine!
Ce adâncime-n spaţiu şi-n suflet ce delir!
Crăiasă-ntre iubite, când m-aplecam spre tine,
A sângelui mireasmă visam să ţi-o respir.
Cât de frumos e-apusul în serile senine!

Pe nesimţite noaptea prindea să crească lin
Şi ochii mei privirea cercau să ţi-o ghicească
Şi îţi sorbeam suflarea, o, farmec!, o, venin!
Şi-ţi adormeam piciorul în mâna mea frăţească.
Pe nesimţite noaptea prindea să crească lin.

Ştiu să-mi aduc aminte de clipele senine
Şi-mi văd din nou trecutul în poala ta pitit;
Căci unde vraja-ţi dulce o pot găsi mai bine
Decât în blându-ţi suflet şi-n trupul tău iubit?
Ştiu să-mi aduc aminte de clipele senine!

Aceste jurăminte, miresme, sărutări,
Din hăuri nepătrunse se vor mai naşte oare
Cum, după ce se scaldă în nesfârşite mări,
Pe cer se urcă iarăşi întineritul soare?
– O, vis! o, jurăminte! miresme! sărutări!


Epistolă de Nicol Codreanu

Ţi-am crescut un copac
în mijlocul unor sentimente
pe care mă străduisem să le pierd.
Ţi-am crescut o pajişte verde
în spaţiul dintre ce-am lăsat ieri
şi ce-am construit pentru mai târziu.
Ţi-am crescut un munte, iubite,
şi astfel am înteles, tardiv,
de ce Sisif se încăpăţâna să-l urce.
AmintireŢi-am crescut un copac
ale cărui rădăcini vor parcurge singure
distanţa până la nemurirea ta.
Ţi-am crescut o pajişte verde
în care să-ţi înfloreşti, după plac,
trandafirii negri sau albi.
Ţi-am crescut un munte, iubite,
nici nu ştiam că vidul din mine
permite atâta veşnicie.


Vreau să te plimb cu tramvaiul, iubito de Ioan Lila

Vreau să te plimb cu tramvaiul, iubito,

De la un capăt la altul, tur şi retur.

Să privim trecặtorii prin ferestrele largi,

S-admirăm răsăritul când prinde contur.

Ție îți las locul de la ferestră,

Să privești de aproape strada cu flori.

Eu aș lua și bilete pe viață,

Ca să fim, de-a pururi, doi călători.

Iubire până în ultima clipă...

Dacă vrei, luam și trenul, iubito,

Într-o zi, de la gara de călători.

Vom fi doi pasageri care stau la fereastră

Și privesc cum se scurge veșnicia prin nori.

Totul e să plecam, să ne facem o gară,

Cu peron de zăpadă numai pentru noi doi.

Timpul n-are răbdare, ia privește-l cum zboară.

Hai să-l prindem, iubito, călători amândoi.

Și vom ajunge într-o livadă,

Cu flori de catifea şi de zăpadă.

Vom lenevi la umbra unui măr,

Care-ți va ninge cu petale-n păr,

Şi vom privi, la nesfârșit, în zare,

Cum devenim, încet – încet, ninsoare…


Emilie Autumn – If You Could Only Know (Poem)

RoseIf you could only know
The hurt I feel each time
I think of you, you might
Begin to understand
What makes a faerie cry
You couldn’t quite believe
The reasons I would give
If you asked to be told
The nature of my tears
And so I told you why
If you could only know
How many times each day
I picture in my mind
The look upon your face
When you begin to laugh
Or how your eyes look sad
The softness of your hair
The beauty of your soul
And whatever I am
You are the other half
I cannot comprehend
How I could recognize
The one I’ve waited for
The instant that we met
And have known since that day
While you are truly fond
And care I do believe
But would not take the chance
That alters suns and moons
And gave your heart away
If you could only know
How precious you’ve become
How all that I create
You still inspire so
You may begin to see
That I might be the one
For whom you were brought back
But if you never know
The chance will pass us by
And love will never be…


%d blogeri au apreciat asta: