Tag Archives: imagini

Gânduri aiurea prin ceața de afară

A-Wet-Roaad-By-Moonlight,-Wharfedale by John Atkinson GrimshawDe ceva timp, lumea din jur mă plictisește. În special acest oraș gri, murdar, trist, plin de oameni care au uitat parcă ce este zâmbetul. Astăzi,troleul în care mă aflam era să dea peste o bătrânică, gârbovită, care traversa strada pe zebră. Dar ce-i pasă șoferiței de la troleu – căci la noi nu se folosește termenul de ”vatman” – a înjurat-o pe bunicuță pentru că traversa… pe zebră. Regulamentar. Maxi în care mă aflam când am mers în alt loc se deplasa cu o viteză destul de periculoasă pentru oraș. A, și să nu uit, de vreo săptămână e o ceață nebună, deasă, în care poți tăia cu cuțitul.

Claxoane, viteze nepotrivite, voci enervate, înjurături, dimineață încețoșată de februarie. Orașul împânzit de tarabe apărute ca ciupercile după ploaie, cu felicitări – la noi li se zice ”valentinci” – un rusizm stupid. Bătrâne vânzând buchete de flori cu mâțișori, fructe exotice – un oraș împânzit de rodii, portocale, lămâi, dar în special de rodii. Tarabe cu parfum ieftin, vânzătoare cu o pătură groasă aruncată neglijent peste picioare, noroi în centrul orașului, un clovn cu un buchet imens de baloane în formă de inimă. Am uitat că astăzi e sfântul Valentin, după care se dau în vânt domnișoarele vanitoase. Doi prieteni alegeau o jucărie de pluș de la un stand care semăna cu o grădină zoologică împăiată.

Gri apăsător. Șoferi grăbiți, pietoni neglijenți, zăpadă topită, murdară, pe drum, pe trotuar, la cineva – și în suflet. Inimile roșii, împreună cu rodiile, contrastează cu ceața interminabilă.

Abia aștept să plec din orașul de care mă leagă doar trecutul.


File de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.


Cartea care știa să citească gânduri

GânduriAvea un nume ciudat, și totuși strângea pielea posesoarei cu coperta ei verde de smarald, înfingându-și colțurile reci în cutele albe ale cărnii fragede, încă intacte. Avea o sută patruzeci și șase de file ticsite cu litere mici, negre, pe foii îngălbenite, mirosind a frunze de nuc sau insulină, cum a auzit vorbindu-se despre ea. Și se simțea foarte mândră știind că nu miroase ca toate cărțile, că este specială.

În cele câteva dimineți tărzii de iarnă se deștepta odată cu soarele rece ce-și plimba mânile pe părul castaniu al posesoarei sale. Îl avea la fel de castaniu ca o coajă de nucă strivită între bolovani de marmură. Ciudat lucru însă, nu mirosea nici a nuc, nici a praf vechi de pe rafturile pline cu cărți. Mirosea a cotor negru de la cartea ce mereu aștepta pe noptieră. Iar cartea, respirând adânc aerul stătut de somn zbuciumat, trezit de lumină, își ițea paginile, să le mai zvânture. Posesoarea o prindea atunci, printr-o mișcare leneșă și în același timp disperată, și o strângea la piept, zâmbind tăcut, cu ochii ațintiți în gol. Și așa, câteva eternități la rând.

Uneori, se trezea că este inundată de miros de fân proaspăt cosit, iar posesoarea cu părul castaniu își ascundea fața într-o căpiță imensă, dormind sau ignorând lumea. Alteori, i se făcea frig de la zăpada ce cădea și se topea pe paginile ei bătrâne; umezeala nu-i făcea deloc bine, dar îi plăcea să o vadă cum scoate aburi în formă de fum de țigară. Odată s-a trezit într-un loc misterios, înconjurat de lumini, muzică indecentă și umbre ce-și mișcau, diforme, corpurile pe zidurile înalte, reci. Nu îi vedea nicăieri chipul palid, dar simți cu ușurare când fu ridicată de pe pământ – câțiva pași au reușit să-i imprime un model nu foarte reușit pe copertă.

Locurile, timpurile și universurile erau mereu diferite, dar cartea exista, exista printre sutele de obiecte ce încercau să se apropie de sufletul posesoarei. Cartea însă, roasă deja de molii, de un verde spălăcit, cu un cotor pe jumătate dezlipit, tot pe noptieră era. Paginile i-au devenit mai fragile, literele incerte, speriate de timp și ascunse printre rânduri. Dar posesoarea continua să-și îndrepte mâinile firave, ca niște labe de păianjen, zbârcite și uscate de atâta timp scurs în van, spre marea ei oglindă a sufletului – asta a scris pe copertă. Deci așa se numea ea, cartea ce cândva avea culoarea smaraldului; așa a vrut ea, stăpâna.

În cameră miroase a ceva străin, ceva neobișnuit, ceva ce filele ei galbene nu au mai mirosit niciodată. Citește pe un ambalaj o denumire foarte ciudată, o aglomerare de litere ce nu știu nici ele ce semnificație au. Posesoarea nu mai este tristă: părul ei castaniu zâmbește odată cu ochii ce sunt închiși, ocrotiți de o ceață dulce, dulce, lăsată peste ea și mânile ei urâte, în care strânge, cu toată puterea, niște boabe albe, poșii, albastre și verzi, copiii tuturor sticluțelor și ambalajelor ce stau risipite prin cameră. Cu un oftat, își întinde mâna, din palma căreia cad boabele rostogolindu-se pe jos, și mângâie, pentru ultima oară, cotorul aproape căzul al cărții. Cu un ultim oftat, își ia rămas bun, zâmbind. Pentru prima oară, zâmbind.

După atâta timp…


Imagini, mesaje, cuvinte, gesturi…

… Zile scurse în vara uitată… am trăit-o? cred că doar ultimele clipe, ultimele sclipiri într-un august târziu. În rest? Hm, în rest acelaşi oficiu, serviciu, miros de cafea, de hârtie plină cu cerneală, oficiu inundat de acte şi contracte, telefoane şi oameni necunoscuţi în fiecare zi, după care multaşteptata ora şase după-masă şi un ceai negru cu bergamot, o baie relaxantă şi convorbiri. Lungi convorbiri până la miezul nopţii, după care urma o nouă zi de muncă…

August? Lună fierbinte, înăbuşitoare, prăfuită şi nesuferită mie. Nu îmi plac verile, nu îmi place luna august, nu îmi place praful amar de pe bulevard ce se agaţă de păr, haine şi ochi cu o ultimă speranţă de a rezista venirii toamnei. Frunze verzi, prea verzi şi deja prea bătrâne. Castani semi-ruginiţi, plopi un pic auriţi şi oameni aiuriţi prin oraş. Nu îmi plac verile în oraş…

Am simţit că sunt în vacanţă abia într-a doua jumătate, când m-am plimbat prin botanică, departe de oficiu, oraş şi lume. A fost o seară frumoasă, o noapte nedormită şi un tren la ora 5:45 dimineaţa. Şi apoi au urmat 6 zile de amintiri frumoase, plimbări pe strada Bucuriei în Buşteni, escaladarea munţilor, Castelul Peleş, Castelul Bran, Casa memorială a lui Cezar Petrescu, Sinaia, Braşovul, Cascada Urlătoare, vila Chetrişika, nopţi prin cimitir şi o groază de alte lucruri mărunte, dar atât de frumoase! După care am avut 4 ore de stat în gară şi o noapte într-un tren de pe vremea lui nea’ Ceaşcă, care îţi dădea impresia că te duce în Iad…

Dar cred că vacanţa mea nu ar fi atât de frumoasă dacă nu ar fi şi convorbirile. Ce convorbiri? Simple, drăguţe, amuzante, perverse, din nou drăguţe, mesaje dulci, mesaje aşteptate şi mesaje spontane, mesaje… mesaje pe care nu le-am păstrat decât în minte. Şi cred că şi un pic în suflet şi inimă, doar un pic…Ah, să nu uit şi de muzică, de melodii în fiecare seară, melodii dedicate mie, cu mesaje la fel de ciudate şi uneori neînţelese chiar, melodii pe care le ascult şi acum şi cred că încep să le descopăr sensul, deşi ceva, totuşi, îmi scapă…

În sfârşit, toamna… am aşteptat-o ca nebuna, am aşteptat răcoarea de dimineaţă, am aşteptat liniştea din parcuri, am aşteptat vântul înebunit, am aşteptat cântecul frunzelor leşinate… am aşteptat clipa când îi voi zâmbi. Vroiam să-i zâmbesc demult, deşi am făcut-o de atâtea ori, dar ceva s-a schimbat, şi, subit, am vrut să-i zâmbesc. Ca prima dată, ca unui necunoscut, am vrut să-i dăruiesc un zâmbet timid, cu ochii aplecaţi în pământ şi obrajii îmbujoraţi. Nu ştiu dacă mi-a reuşit…

Atent şi pe neaşteptate m-a îmbrăţişat toamna. Ba nu, mint. Nu m-a îmbrăţişat toamna, a fost El…


Frânturi din copilărie

De fiecare dată ne trezim într-o dimineaţă de vară, prima zi din luna astrului înfierbântat. Şi parcă mai ieri abia înfloreau copacii, iar azi e un năduf afară şi un concert în Do major interpretat de greierii romantici… şi parcă ai mai vrea să stai încă o eternitate, să stai încă o eternitate la fereastra copilăriei tale…

Şi dacă aş vrea să mă pierd din nou într-o lume pe care aş fi vrut să o păstrez în jurul meu pentru totdeauna? Dacă aş vrea să mă prefac că anii nu mai conteză, că duritatea vieţii nu există ci este doar inventată de oamenii pesimişti? Ce păcat că nu sunt în stare… ce păcat că astăzi realizez importanţa acelui „eu” care nu vrea să se despartă de grija pe care i-o poartă părinţii, alintările bunicilor şi certurile necontenite cu fratele geamăn… şi nu contează ce se spune, eu rămân la ideea că astăzi îmi sărbătoresc ultima zi a copilului din mine… oficial doar. Pentru că şi anul viitor, şi peste doi, şi peste n ani voi fi la fel de nebunatică şi infantilă, undeva adânc în suflet.

… Şi ne vom revedea într-o altă zi în care vom realiza că totuşi rămânem să fim copii şi rămânem visători cu praf de stele în ochi…


În sfârşit, sunt liberă!

…Simt libertatea de fiecare dată când ies afară şi accidental mă trezesc că viaţa îşi urmează cursul firesc, fără să mă aştete pe mine şi fără să mă forţeze să îmi deschid ochii.

După fiecare decepţie vine o rază luminoasă în suflet, tot timpul am crezut în asta şi mai cred încă, se pare că astăzi „m-a luminat” o rază de… castani înfloriţi. Ar suna prostesc, dar după o seară nebună, nebună de tot, o zi de vineri cu 5 ore plictisitoare şi neimportante – chiulite-  s-a transformat într-o şezătoare la gura sobei în faţa laptopului, eventual cu o ciocolată caldă în stânga mea şi o carte cam plictisitoare undeva pe birou. Deci…

Se pare că şi ieşitul până la magazin poate schimba ceva. Am ieşit afară şi am inspirat vara. Da, vara, pentru că primăvara din acest an a fost una urâtă şi depresivă pe plan sentimental, pentru că în rest… am mai făcut ceva, am mai luat nişte premii la nişte concursuri, am mai participat la ceva proiecte… doar că nu simţeam nici o satisfacţie sufletească de la asta… şi azi am inspirat vara. O vară multaşteptată după o iarnă prelungită…

Şi castanii. Castanii înfloriţi… într-o după amiază de început de mai, când afară era înnourat şi urât, deşi mirosea a ploaie am ieşit în parc şi plimbându-ne pe alee cu o persoană i-am zis că aştept înflorirea castanilor. Eram sigură că priveliştea aceasta îmi va aduce adevărata linişte sufletească. El a zâmbit doar, a zis că-i plac mai mult teii. Dar teii turmentează, au un miros prea puternic, prefer teiul doar în calitate de infuzie de ceai.

Dar castanii… devin melancolică. Mi se face dor de casă, de apartamentul meu mic dintr-un cartier gen Copou,  un imens parc verde; de la geamul meu se vede tot parcul, stau într-un bloc destul de înalt. Nu cred că voi uita vreodată zilele mele de acasă, dimineţile înecate în cafea (eram dependentă), cu vizionarea jocului veveriţelor de pe… rândul de castani imenşi crescuţi la 3 metri de geamul meu. Îmi plăcea fiecare anotimp cum îi decora, dar luna mai, mireasma de flori albe şi ciucurii aceştia gigantici, mulţi şi îmbietori… nu aveam nici un chef să mă ridic de la masă şi să plec. Dar plecam, iar seara reveneam şi citeam pe balcon, ascultând vocile oamenilor din parc, lătratul  oraşului şi viaţa castanilor. Mi s-a imprimat în minte imaginea liniştii sufleteşti de atunci. Poate nu castanii sunt  echilibrul meu, poate eram mai mică şi nu ştiam multe lucruri, nu îmi păsa de nimic… dar timpurile trec, evoluăm, ne schimbăm, ne maturizăm… E trist că murim aşa, lent, încaţi în melancolia castanilor…


Existenţa în mister şi revelare …

Pentru concursul Lucian Blaga

Mă bucur că nu ştiu să îmi exprim gândurile clar, cursiv; astfel nimeni nu vede turnul meu minunat, pe care, într-o criză de egoism suprem l-am ascuns de toţi şi nu-l voi arăta niciodată nimănui. Eu nu sunt creatoarea supremă al frumosului, dar tind spre asta.Tind să învăţ să fiu arhitecta propriilor gânduri, tind să creez lumea perfectă, chiar dacă îmi apar doar himere.Tind să cred că şi turnul, pe care-l ridicam zi de zi de când eram mică – e o himeră şi mai transparentă decât celelalte.

Eu nu sunt atotputernică, nu sunt o super eroină ca să fac minuni.Nu sunt un exemplu de urmat şi nici un ideal demn de adorare.Sunt simplă, la fel ca şi ceilalţi, un pic mai diferită, poate, însă simt la fel, gândesc la fel şi respir aceleaşi dimineţi împreună cu ceaşca de ceai aromat. Îmbrac aceeaşi dispoziţie matinală şi merg pe acelaşi traseu proiectat de miile de urme ce l-au bătut înaintea mea. Înghit aceleaşi răsărituri roz cu o nemăsurabilă dorinţă de a le gusta evaporarea.Distrug aceeaşi pietre de pe inimă, sfărâmându-le cu aceleaşi dorinţe eterne, prefăcându-le  în praf şi aruncându-le în vânt, eliberându-mi sufletul de apăsarea unei zile ploioase. Ascult acelelaşi melodii ale căror origine nu o găsesc, beau aceleaşi ceşti de licoare sărată în fiecare seară, ale căror provenienţă rămâne a fi un mister; salut aceiaşi fluturi aruncaţi în apă ce mă blestemă când încerc să-i ridic…

Îmi prefac emoţiile în fire de sticlă, îngropându-le în zidurile turnului meu.Le acoper cu o uşoară pulbere de lună plină şi le deschid larg spre lume.Dar sunt prea sus, şi ceilalţi nu le văd…poate pentru că le este lene să-şi ridice capul sau poate că demult nu mai cred în poveşti, turnuri cu bălaie frumoase şi vrăjitoare ce deţin cheile de fildeş?

Îmi creez, zi de zi, o lume a mea, în care nu voi admite elemente străine. Aici va fi aşa cum vreau eu,  perfect de simplu şi de o perfecţiune simplisimă. Îmi voi clădi ideile, una câte una în zidurile înalte, nu pentru a mă ascunde de lume, ci pentru a-mi delimita limitele dorinţelor. Pentru a le delimita aşa, fără nici un rost, doar pentru ca turnul meu să aibă aspect estetic.

Creez atent, păşind moale prin văzduhul din oraş, încercând să prind aberaţiile de coadă şi să le prefac în ceva mai util. Îmi închid auzul când mă apropii de veşnicul mieunat a mulţimii, zumzuitul enervant al semafoarelor sperând să depistez liniştea în cafenelele de pe Lăpuşneanu…

Creez minute de absorbţie al sevei brute ce îşi are ca sursă literatura…vegetez un tip, transformând-o în seva elaborată ce o aştern pe hârtie. Îi simt gustul de anticariat şi revin la o altă perioadă, când îmi absorbeam notele din sunetele străzii. Evoluam…

Îmi vărs nervii într-un ceaun clocotind pe foc, respirând vaporii de plumb verde ce se evaporă încet încet…vapori ce se aşează pe turn, îl devorează ca o ciumă şi îl ţin captiv, refuzându-mi favoarea de a-i arăta lumii construcţia mea. Dement se închid uşile de fier la orice încercare de a-mi dezvălui creaţia… trist se răsuceşte clanţa de argint, aproape nouă…

Ce e lumea mea în comparaţie cu lumea adevărată? Cu lumea care se presupune că e adevărată? O lume plină de colţuri negre, ascunse după paravanuri albe, imaculate… zăpezi tăcute în februarie şi ghiocei stingheri în martie, sărutaţi de briza de aprilie şi umbriţi de nourii lui mai… paravanuri albe cu fundaluri de soare, ploi, verde crud şi sunete sinistre de orgă. Paravanuri ce ascund  minuni, arătându-le doar celor ce au dreptul de a mânui cufărul Pandorei şi inelul celor douăsprezece muze, deţinând comoara supremă – fantezia.Pentru aceştia, lumea colţurilor negre se dispersă în picături cromatice pe o moară de vânt cu aripi de fluture, pe un pod luminat de milioanele de licurici şi nopţi nedormite alături de pisici negre,roşii, portocalii, albe, gri, rotunde…

Uneori mă întreb dacă şi ceilalţi oameni proiectează turnuri. Dacă şi ei îşi aleg materialele cu grijă, le măsoară, le cântăresc, le ascultă… mă întreb dacă fiecare avem câte un turn imens, în care tindem să ne ascundem pentru că suntem slabi şi ne este frică de propria voce. Mă întreb dacă şi ceilalţi oameni încearcă să-mi dezvăluie turnul la fel cum şi eu încerc să le descopăr pe ale lor. Mă întreb dacă şi ei răcesc atunci când sunt indispuşi şi turnul lor este asediat de gândurile vrăjmaşe ale răuvoitorilor. Mă întreb dacă şi ceilalţi vor să fie salvaţi din înalturile turnurilor înlănţuite de frică…

Poate totuşi greşesc, şi ceilalţi de fapt, nu au astfel de edificii în suflet şi poate că sunt singura ciudată care se crede arhitectă. Poate ceilalţi încearcă să distrugă turnurile sale, să iasă din propria singurătate şi să înceapă a clădi un fundament pentru un palat format din mai multe turnuri, care de data aceasta nu ar fi izolate unul de celălalt. Pote nu toţi vor să descopere misterele din jur, lăsându-i pe alţii să le caute, să le găsească în cele mai întunecate locuri şi să le îmbrace în adevăr, înfruptându-se din esenţa lor toată viaţa.

Poate că misterele multcăutate se ascund într-un fum de ţigară târzie pe o bancă uitată în parc, încălzită de un felinar chior şi o femeie frumoasă, cu părul arămiu,bucălat, luptându-se disperat cu vântul. Poate într-o cutie de jucării al unui copil iubit şi îmbrăcat în adorare fiecare clipă din viaţa lui. Poate că le  găsim într-un kimono de gheişă, păstrând farmecul nopţilor de vară târzie sau al coafurilor de smoală. Poate într-un cavou păzit de un înger de marmură, rece şi neclintit, păstrând taina desfacerii sufletului de trup…

Oare chiar putem exista în mister? Îl putem lua drept o ceaşcă de cafea dimineaţa? Îl putem întâlni pe stradă sub forma unui necunoscut cu un zâmbet fermecător? Îl putem simţi în aerul îmbibat de aroma unui ziar de dimineaţă? Putem crea alte lumi, pe lângă cea în care existăm, din punct de vedere logic? Putem exista în alte lumi paralele cu aceasta, fără a le permite să se intersecteze? Putem crea în mister lucruri măreţe şi eterne, numai cu ajutorul unei peniţe îmbibate cu sângele marilor poeţi? Putem sfărâma cupolele înalte ale singurătăţii din noi şi să aruncăm cioburile într-o gaură neagră? Putem strivi eşecuri şi lecui amorurile rănite?

…Putem descoperi misterele, unul câte unul, pentru a exista în turn fără a fi deranjaţi de nimeni?…


%d blogeri au apreciat asta: