Tag Archives: anahita

Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.


Cartea I: Unde cântă vântul (VI)

ancient_ruins_2_by_jjpeabody-d6klv5zIII.

Anahitei nu-i plăcea liniștea. Era atât de obișnuită cu aceasta, încât a ajuns să o urască, la fel de mult cum ura acel vis, acea amintire a unei greșeli fatale, săvârșite împotriva zeilor. În sine ei, își construise deja o imagine despre ce ar trebui să facă; dar pentru țelul ei, o singură persoană lipsea – cea care avea o soartă foarte interesantă…

Mios se vedea în depărtare, cu casele lui albe, cu luminile roșii, umbre ale fierăriilor de acolo. Locuitorii acestui sat se pregăteau pentru o noapte liniștită, lăsând fierul înroșit să se răcească. Nimic nu părea ieșit din comun.

– Nu am mai fost în Mios de câțiva ani…

Bertrand era melancolic. Într-adevăr, de când a părăsit Miosul se împlineau trei ani. Cam pe atunci au întâlnit-o pe Anahita, el și Iorgovan. În acest timp, numai el pare că s-a schimbat: a devenit un elfid cu trăsături plăcute, înalt, a învățat să mânuiască lancea, arma clasică a grifonizilor; lipsa ochiului nu-l deranja, căci a învățat să se descurce și cu ajutorul sunetului, iar Anahita l-a învățat să citească semnele naturii, cum ar fi poziționarea stelelor, cerul, copacii, direcția vântului… vorbind de Anahita, aceasta se pare că nu s-a schimbat mai deloc; doar lumina din ochii ei negri, adânci, părea să devină din ce în ce mai fadă.

Cei trei călători, pe care anii i-au purtat prin toată Țara Irisului, mai mult prin locuri neumblate decât prin orașe și sate, au ajuns spre Mios, căci elfida voia neapărat să ajungă anume astăzi, anume la această oră, când soarele se ascundea după un deal. Nici Iorgovan, nici Bertrand nu știau ce anume căutau aici, în satul din care au plecat ca să-și încerce norocul.

Odată cu căderea nopții, cei trei s-au apropiat de sat, sau mai bine zis, s-au oprit să înnopteze lângă cascada din păduricea de la marginea satului. Iorgovan deveni melancolic; aici, șapte ani în urmă, îl întâlni pentru prima dată pe Bertrand, lăsat în voia sorții, într-un coșuleț simplu, pe marginea apei. Contrar celorlalte cazuri, Bertrand era singurul copil abandonat fix lângă sat, și nu în Pădurea Nopții.

Anahita le făcu un semn, și cei doi s-au pitit după o piatră, iar ea se ascunse în umbra unui copac. De apă se apropiau două figuri, dintre care una era imensă.

Noaptea era clară, cu un cer negru, împresurat cu stele și o lună plină, luminoasă, care-și arunca razele calme pe iarba răcită a nopții. Prima figură, cea mai mică, se așezase pe o piatră, și-și îndreptă privirea visătoare spre cer. Cealaltă, imensă și întunecată, se apropie de apă. Bertrand nu-și putu opri o exclamare de uimire, căci figura din fața lui era un dragon. Auzind un sunet neașteptat, figura se retrase de pe malul apei, iar figura mai mică, cea care stătea pe piatră, se ridică.

– Cine este aici?

tumblr_mjsx1qJ37y1qhttpto2_500După voce, părea a fi o femeie tânără. Văzând că au fost descoperiți, Anahita apăru de după copac, iar privirea ei se opri pe tânăra din fața ei. Aceasta părea a fi de o vârstă cu Bertrand, iar ca rasă, era o grifonidă. Avea totuși ceva neobișnuit în ea: pielea de culoarea piersicii, ochii de un verde-închis, urechile roșii, de felină, totul până aici părea tipic pentru cei din rasa ei; ceea ce era ciudat însă era și prezența cozii, lungi și stufoase, de un roșu-aprins, un caracter ce se regăsea doar la grifonizi, nu și la femeile lor. Grifonida era scundă, cu o privire ascuțită,determinată; trăsăturile fine, părul scurt, până la umeri, foarte rebel, cât și forma buzelor, mici și plinuțe, demonstrau o proveniență din clasa de mijloc. Se observa imediat că este fierar, căci în mână îi apăru un ciocan imens, iar în spate i se vedeau două teci pentru două săbii pe carea ea nu evita să le scoată, la nevoie.

O clipă, între cele două femei nu se întâmplă nimic. O boare de vânt le atinse părul, făcând dragonul să-și scuture capul masiv, de un roșu-cărămiziu închis. Iorgovan și Bertrand au ieșit și ei de după piatră, observând în tăcere cele două figuri. Anahita rupse tăcerea prima:

– Știi cine sunt, și știi de ce sunt aici.

Grifonida zâmbi într-un mod ciudat, aruncând și prinzând de coadă ciocanul ei, ce părea că ar avea o greutate foarte mare, însă era aruncat și prins de parcă ar fi cântărit cât o nucă.

-Deci e adevărat!

Și cu aceste cuvinte, îndreptă ciocanul spre umăr, cu un gest de parcă ar vrea să-l pună după spate, ca o sabie în teacă; în acest moment, ciocanul se transformă într-un mâner și își regăsi locul în spatele umărului stâng. Dragonul dădu din coadă și își scutură capul. Cele două femei păreau că știu ceva ce ceilalți trei de față nu știau; și într-adevăr, așa era.

Fără niciun cuvânt, grifonida se îndreptă spre sat, iar peste ceva timp apăru din nou, de data aceasta, cu un rucsac mare în spatele ei. Părea mai prietenoasă, iar dragonul ei o urmări și acum.

– Deci ce facem, mergem, sau?

– Da, mergem, nu putem dormi aici; avem un drum lung de parcurs…

Sursă imagini: 1. Ancient ruins de Jjpeabody, Deviantart și 2. tumblr, autor neidentificat.


Cartea I: Unde cântă vântul (V)

fenris_dragon_age_ii_by_sakimichan-d3oighsSoarele era demult pe cer, iar Anahita își continua drumul spre Țara Irisului, evitând, cu grijă, capcanele magice puse de nimfele din Rion; căci elfizii nu se complicau cu străjeri la frontieră; magia nimfelor era destul de puternică ca să oprească un vizitator neașteptat de pe partea cealaltă a pădurii. Dar Anahita cunoștea toate aceste puncte magice din pădure, căci în venele ei curgea, împreună cu sângele, o taină pe care nu trebuia să o afle nimeni…

Se auzi un trosnet ce o trezi din gândurile ei. Simți lama rece a unei săbii în dreptul spatelui ei. Încercă să tragă de acel mâner ce i se vedea din mantie, dar o voce tânără o opri din scurt:

– O mișcare greșită și îți vei lua adio de la viață.

Anahita abandonă încercarea de a-și folosi arma și răspunse cu o voce calmă, sigură de sine:

– Cine ești, de-ți permiți să mă ameninți?

– Întrebarea este cine ești tu?

Anahita se întoarse atât de neașteptat, încât agresorul ei își retrase, involuntar, sabia. Elfida îl privi scrutător pe acel bărbat ce stătea în fața ei. Înalt, chipeș, de o vârstă cu ea, poate puțin mai tânăr; pielea de culoarea piersicii, ochii mari, de un verde închis, încadrați într-o față pătrățoasă, acoperită pe frunte de un păr castaniu-închis, reprezentau portretul unui grifonid din pătura de jos. Elfida își îndreptă mâna dreaptă spre șoldul stâng, unde trase de sub mantie mânerul, care nu era altceva decât mânerul de la un iatagan în formă de semilună. Cei doi adversari se priveau cu atenție, deși tânărul părea foarte uluit de ceea ce vede în fața lui:

-O femeie?

– Te mai întreb odată, cine ești de-ți permiți să mă ameninți?

Revenindu-și, tânărul strânse mai tare mânerul sabiei și o privi foarte serios – cel puțin, părea că încearcă:

– Asta nu are nicio importanță; ce caută o elfidă în aceste locuri?

Anahita nu reușise să răspundă, căci din spatele tânărului, din pădure, apăru o făptură mică, care văzând scena, se înspăimântă, alergase spre elfidă și căzu în genunchi în fața ei:

-O, vă rog, vă rog, făce-ți-vă milă de doi orfani, vă rog, doamnă, nu ne ucideți!

Anahita fu la fel de uluită ca și grifonidul, care se grăbi să-l ridice pe bietul copil și să-l ascundă în spatele său. Elfida zâmbi.

-Ce avem noi aici, doi fugari, care se ascund în pădure!

-Noi nu suntem fugari! Ripostă tânărul grifonid.

-Atunci ce ești, hoț? Îți duci marfa spre Regatul Măștii?

Ca ”marfă”, elfida se referea la copil. Căci acesta nu semăna deloc cu grifonidul ce o amenință: era un elfid: pielea palidă, ochii albaștri – sau mai bine zis, singurul ochi pe care-l avea, și părul de un castaniu-deschis nu-l putea trăda.

La această replică, grifonidul devenise amenințător, și-i vorbise printre dinți:

-Bertrand nu este marfă!

La care copilul, cu ochii încă înlăcrimați, sări în apărarea grifonidului:

– Nu sunt marfă, Iorgovan este fratele meu! Noi venim din Mios…

elf_child_by_sakimichan-d4oxa56Iorgovan îl întrerupse:

-Nu este necesar să știe asta de unde venim.

Anahita îl privi îndelung, cu dispreț, și la fel de neașteptat cum își scoase iataganul, la fel de neașteptat se întoarse și își continuă drumul. Grifonidului nu-i plăcu acest gest. O ajunse din urmă, încă amenințând-o:

– Ce crezi că faci? Pleci așa, fără să spui nimic?

– Ce treabă am eu cu voi?

– Suntem în pădure, ilegal… după care, într-un sfârșit, realiză: – tu nu ești din oamenii regelui…

Anahita nu-i răspunse, ci-și continuă drumul în tăcere. Iorgovan însă, cu o piatră luată de pe inimă, continua să meargă lângă ea, punând sabia în teacă. Bertrand, văzând că nu se mai întoarce, alergă spre el, luându-l de mână. Astfel, toți trei merseră un timp în tăcere. Anahitei nu-i plăcuse această companie ciudată. Se opri brusc și-i întrebă:

-Ce vreți?

-Ah, nimic, îi răspunse Iorgovan, zâmbind.

-Cum, nimic? De ce mă urmărești?

-Mă gândeam să-ți arăt drumul, se pare că nu-l cunoști.

-Ba-l cunosc foarte bine…

-De aceea ai înconjurat de două ori luminișul?

Anahita se opri încurcată: întâlnirea cu acești doi ciudați o debusolă, astfel că pierduse poteca pe care o urmărea; și doar era așa de aproape de poteca principală!

– Treaba mea ce fac, și se îndepărtă în tăcere. Grifonidul însă nu se opri, ci trăgându-l pe Bertrand după el, continua să calce pe urmele elfidei.

– Nu vrei să îți arăt drumul, totuși? Noaptea nu este un prieten sigur în acest loc…

– Ce vrei în schimb?

Grifonidul zâmbi mulțumit, căci aici voia să ajungă:

-Nu ai nevoie de un cavaler? Drumul tău pare lung…

– Cavaler? Cu un copil după el? Și Anahita zâmbi, în acel mod rece și sinistru ce-l sperie pe Bertrand.

– Glumeam, glumeam… mă refeream la un tovarăș de drum; mânuiesc destul de bine sabia, să știi. Și fratele meu, Bertrand, nu e chiar așa de neputincios: îl învăț acum arta meseriei.

Anahita nu răspunse. O vreme, cugetă dacă acest cuplu ciudat îi va folosi la ceva; până la urmă, drumul ei într-adevăr este foarte lung…

-Bine, fie. Dar doar până când ajungem la destinație. Care sunt condițiile tale?

– Atât voiam să știu, dragă doamnă. Restul, facem noi rost și singuri.

Anahita strâmbă din nas, și privindu-l cu un oarecare dispreț, îl înștiință:

– Nu te adresezi cu ”doamnă” la mine; nu îmi pui întrebări, nu faci nimic din ce nu-ți spun eu; ai înțeles?

– Da doa… Bertrand o privi încurcat; numele tău?…

Cei trei își continuară drumul în liniște, înfundându-se tot mai mult în pădurea care începea să se rărească.

Sursă imagini: 1. Fenris dragon age II de Sakimichan și 2. Elf child de Sakimichan, pe Deviantart.


Cartea I: Unde cântă vântul (III)

Aivazovsky_Ivan_Constantinovich_landscape_With_WindmillsAnahita tăcu. Sekhmet părea nedumerită:

-Și care este finalul?

-Finalul?

-Anahita, nu știu ce poveste este asta… dar este una urâtă. Știi ce se spune despre Pădurea Nopții?

Tânăra zâmbi obosită.

-Ce-i cu pădurea?

Bătrâna se ridică să miște câteva lemne, căci focul începea să se stingă.

-Se spune că Pădurea Nopții a fost cândva un loc frumos, iar orice creatură, orice elfid, grifonid, cerbid, sau ce o fi, putea să treacă prin ea, fără a da peste forțele malefice ale zeului grifonizilor. Dar asta a fost demult, înainte de război; căci după război, zeul lor deveni ursuz, a pus gardieni la orice intrare, a ridicat bariere, și orice creatură ar încerca să intre, nu mai iese niciodată…

-Zeul lor? Cronobog?

-Da, Cronobog. Se spune că a murit.

Anahita se încruntă.

-Cred că greșești; este un zeu, nu poate muri…

Sekhmet o privi nedumerită:

– Cronobog a murit, fetițo, căci altfel nu s-ar fi ridicat bariera; gardienii lui totuși mai umblă prin Pădure, găsind suflete rătăcite și sfâșiindu-le…

Anahita o privi neîncrezătoare, dar apoi se uită spre foc, vorbind de parcă o auzea doar cerul:

-Cum poate muri un zeu?

-Nu se știe sigur; dar se spune că lui Cronobog i-a fost furată inima, iar fără inimă, nu poate trăi nicio ființă…

Atunci Anahita se ridică se pe scaun, o privi în ochi pe bătrână, iar o licărire stranie îi lumină, pentru o clipă, ochii negri ca acea noapte:

-Și ce ar fi dacă ți-aș spune că am inima zeului, și scoțând la iveală din nou acel pandativ straniu, îl arătă bătrânei: ce-ar fi dacă ți-aș spune că am o parte din inima lui?

Sekhmet scăpă vătraiul și o privi pe elfidă îngrozită:

-Dar… povestea… copacul… Anahita?

Elfida îl ascunse la loc, și se așeză din nou pe scaun, invitând-o și pe bătrână să facă la fel.

-Da Sekhmet, e adevărată. Eu am fost acea fată care și-a văzut tatăl arzând: eu am văzut-o pe mama mea făcând un lucru groaznic, dar nu am reușit să o opresc, căci nu știam ce face. Acea lumină roșie din foc, care i-a ars complet mâna, a fost inima lui Cronobog. Și uite că am o parte din ea – celelalte două sunt la ele.

Sekhmet privea uluită focul, încercând să înțeleagă ceea ce auzea. În toată viața ei, de om simplu, de femeie de la țară, pustnică și milostivă cu orice străin ce-i călca pragul, nu auzise ceva mai înfricoșător decât ceea ce se petrecuse în viața elfidei.

Anahita mai așteptă puțin până ce bătrâna își mai reveni, după care o întrebă:

-Zi-mi, ce să fac? Dacă le găsesc, dacă le iau pandativele, cum repar greșeala vrăjitoarei?

-Mi-e frică, Anahita, mi-e frică de faptul că nu ai cum; Cronobog dispăru de prea mult timp de pe acest pământ. Există totuși un loc unde ai putea găsi…

Ochii elfidei se aprinseră, iar aceasta sări de pe scaun, pierzându-și pentru o clipă atitudinea rece; după care, încercând să pară mai calmă, o întrebă:

-Ce loc?

-Un loc groaznic, într-adevăr înfricoșător, draga mea; ai auzit de Labirintul Stelelor?

sanctuary_by_leslieannodell-d5xmu3aElfida părea dezamăgită.

-M-am gândit și eu la acest loc, dar…

-Nu mă întrerupe, fetițo; știi unde este ieșirea din acest labirint?

-Din câte știu, nimeni nu a reușit să iasă vreodată din acel labirint…

-Oamenii de vârsta ta nu mai știu nimic, iar cei de vârsta mea demult nu mai sunt printre noi… Labirintul Stelelor nu este doar un loc groaznic; labirintul este drumul spre tărâmul meduzinilor, sau mai degrabă, spre cimitirul meduzinilor.

-Interesant… ce voi găsi acolo? Ce legătură au un alt popor cu zeul grifonizilor?

– Locul este un cimitir pentru ființe ce au fost cândva vii; dar nu și unul pentru lucrurile ce nu au fost vii niciodată…

-Vorbește, femeie!

– Meduzinii au avut cea mai vastă bibliotecă dintre toate popoarele, iar pergamentele străvechi, ce au fost scrise de zeii însuși, se pierd în acel loc lipsit de viață… asta dacă serenizii au lăsat ceva în urmă.

Anahita se ridică brusc, își puse pardesiul pe umeri, și lăsând-o pe bătrâna perplexă, dispăru în întunericul nopții.

-Ciudată ființă, într-adevăr; ciudată, și atât, atât de nefericită… bătrâna își clătină capul albit și stinse lumânarea de pe masă, adâncindu-și oasele bătrâne într-un somn adânc, ce într-o bună zi nu va avea sfârșit.

Sursă imagini: 1. Aivazovsky Ivan Constantinovich – Landscape with windmills; 2. Sanctuary de Leslieannodell pe Deviantart.


Cartea I: Unde cântă vântul (II)

tumblr_mlcoh9lj1Y1qhttpto3_500” Cândva, într-un loc izolat de lume, apropiat de pădure, trăia o familie: mama, tata, trei fete ale lor, un câine, niște animale pe lângă curte. Trăiau atât de izolat, încât bărbatul când mergea la tăiat lemne, și întâlnindu-se cu alți bărbați, îi saluta, dar nu primea niciun răspuns, căci lumea de prin împrejurări considera că nevasta lui este o vrăjitoare. Ceea ce și era, de fapt, doar că cinstitul om nu știa; poțiunile magice, cu gust și aromă de ceai de mușețel, îi adormiră toate simțurile.

Pe când bărbatul era la muncă, femeia se închidea în camera ei, o cameră în care nu putea să intre nimeni, nici măcar acele trei fete ale ei, care, de altfel, nu erau tocmai fetele ei. Doar cea mai mare, cu ochii și părul ca tăciunea, purta pe chip asemănarea cu acea ființă ce se ascundea în camera ei, lăsând pe celelalte două fete în grija surorii mai mari. Sora cea mijlocie era și ea o elfidă, cu ochii albaștri-violeți și păr castaniu-deschis, prins într-o manieră ciudată. Sora cea mai mică era cea mai frumoasă dintre ele, dar și cea mai nenorocită. Avea părul bălai, ochii albaștri-azurii, dar suferise când era mică: i s-au tăiat urechile, iar de sub păr se vedeau două cioturi bandajate mereu. Ființa nenorocită, pe de-asupra, era și mută, căci prea târziu văzu sora mai mare că muțenia ei nu este din naștere, ci drept urmare al tăierii limbii. Un alt lucru interesant legat de mica creatură nefericită era coroana de metal ce-i strangula fruntea; vrăjitoarea i-o fixase prea bine, astfel încât nicio vrajă nu putea să o detașeze.

Când vrăjitoarea își petrecea veacul închisă în odaia ei, fetele se jucau afară, îți petreceau zilele împreună, și totuși fiica mai mare se simțea mai izolată, mai diferită de celelalte două surori; pe chipul ei au început să răsară umbre de întrebări, iar gândurile ce o frământau o duceau spre acea cameră în care vrăjitoarea, mama ei, își petrecea veacul, uitând de existența bietelor copile.

Într-o seară, când tatăl se întoarse de la muncă, mama ieși din camera ei și spuse că trebuie neapărat să meargă în Pădurea Nopții, în acea clipă; bărbatul, obosit după muncă, încercă să riposteze, dar o lumină ciudată, surprinsă doar de ochii atenți ai fetei mai mari, îl făcură să accepte cu mare bucurie. Lumina arzătoare din ochii mamei o atacă și pe ea, dar nu avu niciun efect: fetița nu deveni inspirată să meargă în acea noapte, întunecată și rece, în Pădurea Nopții. Totuși, ceva din făptura mamei o făcu să înțeleagă că nu are de ales.

Plecară toți trei, lăsând pe micile surori să doarmă liniștit în pătuțurile lor. Noaptea era rece, adâncă, iar pe cer nicio stea: vântul dădea de înțeles că în curând furtuna își va face apariția, dar mama îi tot grăbea pe cei doi, iar fiica ei o auzea șoptind cuvinte neînțelese sub nas.

tumblr_mjpvlqYzHf1qhttpto1_500Într-un târziu, au ajuns în fața unui copac mare, gros, ce se ridica falnic în mijlocul unui spațiu gol, căci se vedea cerul ca-n palmă. Mama îi spuse atunci tatălui că în acest copac cresc fructe ce apar odată pe an, iar acea dată era atunci. Fetei i se păru ciudat că au venit aici, noaptea, ca să culeagă niște fructe. Dar ochii mamei sclipeau în noapte, poruncind bărbatului ei să urce în copac și să culeagă câte fructe va putea. Omul, aflându-se sub vraja acelei femei malefice, începu să se urce în copac. Un sunet înăbușit scutură pădurea: a început furtuna, rupând câteva crengi, după care încă câteva. Adăpostite sub un alt copac, femeia și fata priveau cum bărbatul, ghidându-se mai mult după forme decât după lumină, se urca în acel copac. Femeia îl îndemna să tot urce, iar de aici, strângând cu putere mâna fetei în a sa, murmur niște cuvinte neînțelese, care o speriau pe mica făptură.

O lumină căzu din cer și în următoarea clipă copacul mare, falnic, se clătină, iar un foc groaznic, apărut parcă de nicăieri, începu să înghită cu nesaț coaja copacului, crengile, și pe bietul bărbat, căruia fulgerul – căci el a fost acea lumină – îi străpunse inima, rupând din inima fetiței un urlet de groază. Femeia însă, rămase nemișcată, zâmbind cu satisfacție. Răutatea de pe chipul ei o sperie pe fetiță, care începu să plângă și să o implore să-l salveze pe bărbat. Dar vrăjitoare zâmbi și mai larg, lăsă mâna fetiței din a sa și porni calm spre copac, țipând în gura mare cuvinte neînțelese. Focul devenea din ce în ce mai mare, iar figura arsă al bietului tată se pierdu în maldărul de crengi carbonizate ce tot cădeau. În lumina jăratecului, sclipi ceva roșu, ceva spre care se îndreptă femeia. Ajunsă la acea flacără ce se întindea spre ea, femeia își întinse mâna ca să ia acel foc roșu din mijloc, și fără a ține cont de faptul că mâna îi era înghițită de flacără, vrăjitoarea dibui lumina și o trase spre ea. În acel moment, toată pădurea se trezi zguduită de un urlet înfricoșător, de animal rănit, iar vrăjitoarea începu să râdă ca o nebună, ținând strâns în mână acea lumină roșie, fără a observa sau simți că toată mâna ăi era carbonizată, că semăna a mână de mort: îi rămaseră întregi doar oasele.

Într-un târziu, luând-o pe fetiță de mână, se îndepărtă cu pași grăbiți de acel loc blestemat, uitând parcă de bărbatul carbonizat, pierdut printre crengile copacului ce în întuneric, ardea cu o flacără ce le-a luminat tot drumul spre casă.”

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat.


Cartea I: Unde cântă vântul (I)

aaaabbbb_by_realitydream-d78zsnz

I.

Drumul mai făcea odată la stânga și se sfârșea. A ajuns la destinație.

Un apus roșu, colorând cerul abia albastru, inunda timid lumea ce se întindea în fața sa. Pădurea, verde încă, fremătând, lăsă să-i scape un oftat. Un stol de păsări gălăgioase își luară zborul spre inima pădurii, pentru a-și găsi un culcuș la noapte. În jur, liniște. Lanul de grâu se unduia ușor în bătaia vântului. Casa mică, din lemn vechi, se pregătea și ea de adâncirea în somn. Dar în noaptea asta nu va dormi; în noaptea asta, mica locuință sihastră va fi vizitată de un oaspete neașteptat.

O bătrână cerbidă, cu pielea cenușie, părul aspru, strâns neglijent la spate, a deschis ușa șopronului de alături, într-o mână ținând o căldare, în cealaltă – un ulcior și o cârpă. Se apropie de animalul ce stătea într-un colț, rumegând iarbă, și se apucă să-i spele ugerul, ștergându-l cu prosopul. După care, apropie căldarea de animal și începu să-l mulgă, adâncită în gândurile ei. O umbră în lumina soarelui ce apunea o făcu să tresară; nu aștepta pe nimeni, iar în locurile acestea pustii nu se aventurează nimeni…

Umbra nu se mișcă până ce bătrâna nu-și termină treaba. Se șterse pe mâini și se întoarse spre ușă; și-a dat seama cine e, dar surpriza nu-i fu mai mică când o văzu; trecu ceva timp.

-Uite cine a venit la mine la apus de soare, zâmbi oarecum răutăcios. Trebuia să mă anunți cumva, pregăteam o masă pe cinste!

Umbra s-a dat la o parte, lăsând bătrâna să treacă. Aceasta îi făcu semn cu capul să o urmeze, și cele două umbre în apus intraseră în casă. La lumina focului, noul venit și-a dat jos gluga neagră, descoperind un chip pe care bătrâna îl recunoscu înainte să-l vadă.

În mijlocul încăperii sărăcăcioase stătea o elfidă de o vârstă fragedă, deși pe chip i se citeau niște ani pe care nu i-a trăit niciodată. Părea prea matură pentru vârsta ei; nimic din vioiciunea fetelor tinere, numai bune de sărutat, nu se găsea în acea făptură îmbătrânită prea devreme. Părul negru, des, dat pe spate, prins într-o împletitură tipică elfizilor, îi ajungea până la genunchi. Fruntea ei lată, de un alb mat, contrasta cu nuanța părului și a ochilor, la fel de negri, un lucru total neobișnuit pentru rasa ei. Aceștea erau mici și oarecum răutăcioși, cu o licărire ce aducea a nebunie. Gura la fel de mică, cu buze subțiri și prea roșii, confirmau răutatea din ochi. Totuși, nasul ei ascuțit și potrivit îi conferea un aer de guvernantă. Dar în ansamblu, noua venită avea un chip nici plăcut, nici antipatic; inspira puțină frică și contrastul dintre culori, cât și culorile în sine, atipice elfizilor, nu o făceau un chip ușor de uitat. De sub capot, se ivi o făptură înaltă, cu un corp suplu, dar nu de doamnă de la curte, ci mai degrabă un caracter genetic, tipic în general rasei ei. Era mai înaltă decât femeile elfide, dar avea un corp plăcut, oarecum ascuțit, fiind într-o armonie perfectă cu nasul și mai puțin cu buzele. Elfida își aruncă capotul pe un scaun, dezvăluind o talie înconjurată de o curea lată, maronie, a cărei rost era să prindă o fustă lungă, neagră cu modele aurii, ce-i cădea liberă până la glezne. Bluza albă, cu modele roșii la gulerul strâns pe gât și la mânicile lungi, bufante, demonstrau că tânăra într-adevăr este guvernantă.

Bătrâna făcea focul, în timp ce tânăra vizitatoare se așeză comod pe scaun. Din mantoul ei negru se vedea ieșind un mâner de ceva, cu neputință de identificat. Când termină cu focul, bătrâna aranjă masa, scoase niște pâine neagră, o bucată de cașcaval și turnă laptele aromat și cald în două cești de lut.

-Cred că ți-e foame, Anahita; dar altceva nu am ce-ți oferi, dacă mă anunțai că vii…

-Nu aveam cum, Sekhmet. Nu trebuie să se știe că am fost aici…

Bătrâna o privi pe tânără, a cărei companie îi fu plăcută acum mai mulți ani, când femeia din fața ei era doar o copilă, pe chipul căreia înflorea cândva zâmbetul. Acum, totul s-a transformat într-o răceală calculată, lipsită de ceva viu. Ar fi examinat-o mai mult, dacă Anahita nu și-ar fi terminat cina.

-Cam pusitiu pe aici; de când au plecat…?

Bătrâna oftă; pe lângă Anahita, în curtea ei, cândva plină de iarbă verde și de mișcare, mai alergau alte două copile. Dar vremurile acelea au trecut demult…

– De ceva timp, dar simt de parcă s-ar fi întâmplat acum o eternitate… mai știi ceva de ele?

Anahita tăcu. Sigur știa ceva, dar nu voia să-i spună bătrânei. După o clipă de tăcere, se întoarse spre cerbidă, trecând la motivul vizitei sale:

– Pădurea nu este liniștită, Sekhmet; o simt cum geme, cum mă cheamă… O aud în vise, o văd cum îmi arată acel drum, din nou și din nou, mă cheamă să-l parcurg din nou; uneori, aud vocea ei, și mă trezesc cu gândul că vrea ceva de la mine. Sekhmet, pădurea mă cheamă; ce vrea acea pădure întunecată de la mine?

878c704188c8efb167b3017c3c9b9ede-d3hmhkbSekhmet tăcea. Pe chipul ei se așternu o umbră rău prevestitoare. Pădurea Nopții, acea monstruoasă forță din est, a cărei existență dăinuie în mintea răvășită a elfidei , nu prevestea nimic bun.

-Zi-mi, bătrână Sekhmet, dacă nu am uitat eu – și, scoțându-și din sân un medalion roșu, sferic, plin de ghimpi – el este cauza?

Sekhmet privi acea bucată de materie cu ochii uimiți:

– Fructul lui Cronobog? Dar, cum?

Anahita îl ascunse înapoi, după care își îndreptă privirea spre geamul negru, căutând parcă ceva în zare. Și-a rezemat bărbia într-o palmă și privind spre acel întuneric neînțeles, vorbi încet, de parcă nu se adresa nimănui.

-Știi povestea celor trei surori?

Sekhmet nu se aștepta la o astfel de întrebare; o privi nedumerit.

-Povestea celor trei surori? Nu, nu am auzit de ea…

Anahita zâmbi amar.

-Sigur nu o știi, dar va ieși la iveală cândva, când… în fine.

Și își începu povestirea cu o voce calmă, făcând pauze scurte, continuând să privească în neantul de dincolo de sticla ferestrei.

Sursă imagini: 1. aaaabbbb de Realitydream; 2 autoare Sakimichan, pe Deviantart.


%d bloggers like this: