Tag Archives: panza

Anton Cehov – un maestru al dramaturgiei rusești

Chekhov_1898_by_Osip_Braz– În piesele mele nu se întâmplă nimic; oamenii vorbesc și beau ceai.

(c) Anton Cehov

Întâlnirea mea cu Cehov a avut loc într-o toamnă târzie, când stăteam, precum personajele sale, la o masă încărcată de prăjituri și o ceșcuță de ceai ( deși sunt sigură că dacă l-aș fi cunoscut acum *zeci de ani, pe masa mea ar fi și un samovar imens). Cu fiecare sorbitură de ceai negru, puternic și aromat, dramaturgul mă făcea să mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de personajele lui.

Piesele lui Cehov sunt ca un fel de ceai nou, creat dintr-o combinație necunoscută de plante, o combinație pe care nu a mai folosit-o nimeni, niciodată. Și totuși, Cehov a reușit să formeze o îmbinare nouă de personaje, care, luate fiecare în parte, sunt niște tipaje obișnuite. Împreună însă, puși în anumite decoruri și situații, personajele dramaturgului rus prind o nuanță nouă, inducând spectatorul într-un decor inedit.

Piesele lui Anton Cehov sunt savuroase, datorită personajelor, majoritatea reprezentanți ai micii burghezii de la țară, dar și a decorului și a realității ce este întinsă ca o pânză de către dramaturg, prinzând personajele și în primul rând, distrugându-le moral. Suferința umană, tragedia sufletelor de artiști și iubirea plină de viclenie sunt veșmintele pe care le îmbracă piesele lui Cehov, transformând o învălmășeală de replici într-un portret al societății situate la un sfârșit de veac.

În opinia criticilor, Cehov este un dramaturg cu o influență mare asupra realismului contemporan, piesele lui fiind reprezentantele teatrului absurdului. Fenomen literar tulburător, greu de înscris într-un curent, Cehov este un creator al operei absurde, cu personaje la fel de absurde, dar reale în același timp. Totuși, intervine întrebarea: cât de reale sunt personajele lui? Câte dintre ele s-ar comporta la fel în situații similare, dar plasate în afara teatrului?

Un fapt interesant legat de Cehov este profesia lui – dramaturgul era și medic, sau poate doctorul era și dramaturg? Poate din acest motiv viziunea sa asupra creației are o notă realistă, adânc înfiptă în credința că viața nu este veșnică, iar dincolo de moarte omul nu este așteptat de nimeni. La fel, cinismul unui doctor care știe că viața nu se construiește pe idei efemere este evidențiat în replicile anumitor personaje, ca la rândul său să lipsească în totalitate la personajele care nu acceptă natura telurică a omului.

Majoritatea personajelor din piesele lui Cehov se sinucid, drept protest împotriva vieții nedrepte. Evident, motivul este iubirea, influența, refuzul, distrugerea imaginii idilice despre viață. Opera ce mi-a plăcut cel mai mult este Salonul nr. 6, dar și Livada cu vișini, Platonov sau Pescărușul sunt la fel de cutremurătoare, sumbre, presărate cu peisaje idilice ale naturii, în inima căreia se întâmplă tragedia umană.

Absurdul, umanul, inumanul, iubirea, ura, frivolitatea și strălucirea ființei umane se evidențiază în ochii acelor personaje, care conform autorului nu fac nimic, doar stau și beau cai. Anton Cehov a reușit să mă captiveze prin acele personaje ce nu fac nimic, dar în același timp trăiesc, suferă, gândesc și iubesc, știind totuși, în adâncul lor, că sfârșitul se apropie…

Portretul lui Chehov, pictat în 1898 de Osip Braz.

Reclame

Fragment

Ferdinand Knab~ Pavilion near the water. 1892Îi plăcea să deseneze păsări. Oriunde, oricând; chiar dacă era prea frig pe blacon, chiar dacă nu era nicio pasăre acolo, chiar dacă celelalte nimfe știau că este puțin cam… sărită.

Adrasteia era trecută de vârsta tinereții. Anii nu i-au nins părul, căci a rămas la fel de albastru-strălucitor, ca un safir rar, o culoare ce era pe placul copiilor din capitală și mamelor tinere, abia ieșite din adolescență. Prea bătrână ca să se mai plimbe, zâmbăreață, cu celelalte nimfe prin oraș; prea tânără ca să-și îngroape trupul într-un loc uitat de lume.

În odaia ei, după ce plesace pentru totdeauna, s-au găsit albume cu păsăsri de diferite mărimi, culori, expresii… ”sigur era dusă cu pluta”, își zise Dione,  pe chipul căreia, deși frumos, se vedea limpede o răutate nemascată, o cruzime total atipică neamului nimfelor; noua locuitoare a acestei camere, tânăra Hevajra, admiratoarea cea mai înfocată al zeiței artelor, o privi necruțător pe Dione, dar nu spuse nimic. ”Hm, se pare că și asta e la fel, țăcănită”, și plecă, închizând ușa cu un dezgust imens pentru omenire.

Hevajra nu schimbă nimic în acea cameră. O săptămână nu-și despachetă bagajele, ci, înarmată cu o lupă, o foaie de hârtie și niște bucăți de lemn, a studiat fiecare foaie găsită în acea cameră cu privirea spre mare. Iar peste ceva timp, în palat au început să apară păsări exotice, colorate, maiestuoase, poziționate pe holuri, în rame aurite sau argintii; nimeni nu s-ar fi gândit că Adrasteia, nimfa cea bătrână și puțin ursuză, avea atâtea perle ascunse în camera ei.

Cea mai frumoasă era totuși pasărea albastră, desenată pe o pânză sidefie, o pânză rară, a cărei origine era necunoscută; nici pictorii regelui nu mai văzuseră așa material bun. Dar Adrasteia era nimfă, iar puterile ei nu au fost cunoscute niciodată… totuși, pasărea albastră era cea mai frumoasă lucrare a ei. Nu se știa despre existența unei astfel de păsări în regat: mare, cu o coadă lungă, formată din câteva pene sidefii, cu marginile mov; aripi mari, gata-gata să înalțe corpul suav, lunecos, spre înălțimile cerului. Ceea ce o frăpase pe Havjra erau ochii: rubinii, așa cum nu mai văzuse vreodată. Gilla, nimfa a cărei voce răsuna foarte rar în palat, privi tabloul cu ochii ei nevăzători, și ajungând la ochii pasării se înfioră: ”sunt ochii ei!”. Degeaba încercă Hevajra să o iscodească, ochii cui?; Gilla nu mai spuse nimic.

Misterul nu a fost rezolvat, și totuși, pânza îi plăcu atât de mult regelui, încât următoarele zile aceasta a fost pusă într-o ramă de cristal în sala tronului, încântând pe toți cei care ajungeau aici. Gilla, ai cărei ochi nu vedeau decât o lume distorsionată și difereită de cea a poporului ei, evita cu delicatețe acea bucată de pânză.

Hevajra se dovedi a fi o admiratoare înfocată a pergamentelor prăfuite din bibliotecă. Deseori, era văzută savurând o ceațcă aromată de ceai pe veranda spațioasă, plină de soare a palatului. Pe masă, lângă nelipsita vază cu biscuiți și ciocolată, mereu se găsea câte un pergament, două, sau chiar un volum scris într-o limbă prea puțin cunoscută. Atunci când nu o găseai pe verandă, o vedeai în atelierul regelui, făcând cele mai sigure măsurători, combinând cele mai frumoase mătăsuri, schițând cele mai interesant și armonioase veșminte, căci Hevajra era nimfa care era în stare să creeze cele mai frumoase rochii – pentru doamne, și cele mai minunate robe – pentru domni.

Într-una din zile, atunci când treburile regatului nu o deranjau, când atelierul era prea sufocant, nimfa își luă ceașca de ceai de fructe și un pergament vechi, mai firav decât toate celelalte. Nu desluși scrisul, căci era un scris străvechi, necunoscut ei. Se îndreptă spre bibliotecă, căutându-l pe Llassar, bătrânul ministru ce era cunoscut pentru faptul că cunoștea toate limbile vorbite, de la înființarea regatului până în prezent. Dar nu-l găsi; în biblioteca vastă, mirosind a pergamente, praf și cuiburi de șoareci, o văzu pe Gilla, ai cărei companie nu-i aducea prea mare satisfacție; după incidentul cu pasărea albastră, Gilla părea prea puțin interesată de a petrece timpul cu Hevajra. Decisă să nu o deranjeze, se îndreptă spre ușă, dar nimfa cu părul roz îi vorbi:

-Ce ai acolo?

Se întoarse încurcată:

-Îl căutam pe maestrul Llassar, dar văd că nu este aici…

-Hevajra, ce pergament ai în mână?

Vocea ei, de obicei calmă, prea rar auzită, o intrigă.

-Nu știu; nu deslușesc cuvintele. E o limbă ce nu îmi este cunoscută.

Gilla se ridică de la masă, închise cartea și se îndreptă spre Hevajra. Îi luă pergamentul din mână, îl privi atentă. O umbră de mirare îi trecu pe față; doar atât. După care se încruntă.

-Este povestea celor șapte nimfe.

-Povestea celor șapte nimfe? Nu auzisem niciodată despre ea…

-Nu aveai cum; ești prea tânără. Oricum, nu este ceva demn de povestit.

Dar tremurul ușor al mâinilor, atunci când încercă să împăturească pergamentul, o trădă.

-Zi-mi, Gilla, despre ce este această poveste?

Nimfa își fixă privirea oarbă spre Hevajra, iar chipul ei, în lumina palidă a lumânărilor, în atmosfera plină de praf și curenți de aer rece o înfioră; era ceva ascuns în acea bucată de pergament…

(c) Imagine: Ferdinand Knab~ Pavilion near the water. 1892


%d blogeri au apreciat asta: