Legenda celor o mie de sori

Cântul ierbii – legende – volumul I: Povestea celor o mie de sori

În cartea Luminilor, undeva printre nenumăratele pagini albe, se află o pagină galbenă. Nimeni nu știe de ce este diferită de restul cărții; nu pare a fi adăugată pe parcurs. De altfel, pagina pare a fi chiar prima pagină a cărții. Totuși, pagina galbenă nu deschide cititorului nicio poartă – este complet goală. S-ar crede că a fost lăsată acolo ca un punct de reper, ca un sfârșit de capitol… dar povestea de pe pagina anterioară, una albă, se întrerupe, iar continuarea de pe pagina albă, cea care urmează după pagina galbenă, este o continuare ambiguă, unde se observă firul întrerupt. Cumva, cuvintele au trecut peste foaia galbenă, fără a lăsa o urmă, și și-au continuat povestea mai departe, fără a se sinchisi de faptul că au rămas pierdute pe veci ochiului uman.

Dar să vă spun eu despre ce este povestea. Cum toată lumea știe, cartea Luminilor ascunde povești întunecate. Nu neapărat cu final în care sunt devorate formele de Viață, nu astfel de povești… ceea ce găsește cititorul în cartea Luminilor ascunde umbre reci și crude în orice întâmplare, umbrele călăuzind spre trecut, spre istoria unei familii sau a unui oraș. Nimeni, nimeni nu și-ar dori să afle toate misterele ascunse în spatele foilor albe; foia galbenă, în schimb, ascunde o taină de care le este frică și bătrânilor…

Legenda celor o mie de sori este povestea care se întrerupe pe pagina galbenă. Se povestește despre o familie care-și sorbea energia de la Soare. Noaptea toată lumea intra în casă, fiecare membru își înconjura patul cu lumină și adormea, ca dimineața să întâmpine soarele cu zâmbetul pe buze și cu mintea limpezită.

Cartea nu pomenește aproape nimic despre familie, decât faptul că aceștia erau elfizi de viță nobilă, că se închinau soarelui și că erau cei mai respectați și învățați din ținut. Se menționează că tatăl era cel care servea Soarele – căci lui i-a vorbit pentru prima dată. Ce i-a spus, nu se știe, însă după această întâlnire, în familie venise prosperitatea.

Familia avea cinci membri – tatăl, mama și copiii lor – trei fete gemene. Fata cea mare era frumoasă, zglobie și deseori o puteai vedea jucându-se cu animalele pădurii pe malul apei. Fata cea mică era un bebeluș zâmbăreț, cu părul de aur, ca și surorile ei. Fata cea mijlocie însă era o fire tăcută, cu ochi albaștri ca cerul senin, dar reci și înfricoșători: mintea ei ascundea ceva de care trebuia să-ți fie frică.

Familia înflorea. Soarele răsplătea vița de nobili cu mese îmbelșugate, avere adunată de prin cele mai neașteptate surse și relații cu lumea de vază din ținut. Elfizii aveau tot ce își doreau – Soarele era darnic și puțin îndrăgostit de fata cea mare. Elfida, proaspăt ieșită din adolescență, era încântată de acest fapt – îl privea toată ziua și-i spunea cuvinte frumoase.

De aici, în cartea Luminilor apare pagina galbenă, care ascunde continuarea poveștii. Pe pagina următoare însă, încep să se contureze cuvinte neclare. Este scris ceva despre o femeie cu ochii negri ca smoala și cu părul întunecat ca noaptea; că această femeie va aduce teroare, va dezbina familii, va distruge orașe… și că numele ei este învăluit în întuneric, un nume pe care părinții îl rostesc pentru a-i speria pe copiii neascultători: Khara. Mai jos, în fila albă din carte sunt scrise cu sânge următoarele rânduri:

Secolele vor deveni clipe; cele cinci zeități vor deveni praf; leul își va pierde coama, sirena își va sfâșia coada; libelula își va arde aripile, câinelui i se vor scoate colții și necunoscutul va dispărea; cele două Case se vor contopi; ființele cu chip de felină vor trăda; ființele cu aripi vor fi distruse; dulăii vor ucide și vor dăinui; peștii și melcii vor sta la fund, căci nimeni și nimic nu le mai poate salva.Câinele va ucide fluturele, iar trădătorul va fi o omidă neagră; eu sunt cea care își va pecetlui profeția în aceste mâini; voi schimba viața pentru moarte, voi distruge rodul zeilor pentru liniștea câinilor; îmi voi îndeplini promisiunea dată în Labirintul Stelelor; voi deveni Apă și Pământ și voi ucide Regele! Voi stăpâni această lume prin ochii ei! Voi deveni lumea ce va schimba soarta universului! Îmi sacrific viața pentru acest ultim omagiu adus Lui! Am numit-o în numele lui și am pregătit-o pentru schimbare! Ea e speranța mea, Omida Neagră!

Cartea Luminilor încheie aici această poveste. O poveste stranie, la sfârșitul căreia se întrevede o profeție despre care niciun învățat nu a putut spune nimic. S-a dedus însă că există un loc pe Pământ, un loc crucial unde s-ar ascunde nenorocirea – Labirintul Stelelor, căruia unii îi mai zic și Khara. Unele forme de Viață cred că anume acolo se ascunde așa-zisa Omidă Neagră – o entitate despre care nu se cunoaște nimic, dar care inspiră doar gânduri tulburi.

(c) Imagine – Blood glaze by Ruanjia on DeviantArt.

Reclame

Cartea I: Unde cântă vântul (X)

VII.

-Maestre Caylus, povestiți-ne ceva despre nimfele din Țara Irisului!

-De ce despre nimfe, Gridelin?

– Pentru că sunt niște creaturi despre care am auzit că s-ar zice că nu sunt tocmai bune…

Bătrânul trase un fum, lăsând un nor alb să alunece printre ramurile copacului la poalele căruia stătea.

-Depinde ce înțelegi tu prin bune, micuțule. Totul este relativ… Dar cred că am o poveste pentru tine, Gridelin. Să știi însă că nu este tocmai frumoasă.

Bătrânul a deschis cartea veche, pe care o avea mereu la îndemână. Copilul, curios cum sunt toți copiii, a tras cu ochiul, să vadă ce anume caută maestrul. Printre foile vechi și îngălbenite, maestrul a dibuit o foaie ce părea mai nouă, desprinsă din carte, cu un scris ciudat, dar oarecum diferit de acela din tom. Gridelin și-a zis că e o scrisoare, sau un document mai nou, ceea ce s-a și adeverit, mai târziu. În liniștea nopții, cu țârâitul greierilor, lampa fumegândă în beznă și ochii copilului, privind fix spre maestru, vocea lui Caylus răsuna ca o șoaptă înnăbușită.

”Nu știu de cât timp mă aflu aici; sau mai bine zis, nu știu cât timp mai am. Dar o va plăti, VA PLĂTI!

Stau într-o beznă deplină, fără un pic de viață în vene. Scriu cu ultima sforțare, dar știu că cei ce sunt vinovați vor plăti pentru tot, în special ea.

Timpul meu s-a sfârșit… dar al ei abia începe, începe atât de frumos și promițător! Îmi vine să urlu, dar nu am pic de vlagă în mine; sunt un corp al cărui suflare nu s-a îndreptat încă spre Nor. Dar timpul meu va veni, va veni… și al ei se va termina, pentru totdeauna!”

-Ciudată scrisoare, maestre. Nu am înțeles nimic.

-Ești un copil isteț Gridelin. Dacă nu știi cine este omul ce a scris-o, dar mai ales povestea din spatele ei… atunci totul se rezumă la un petec de hârtie.

Persoana care a scris această scrisoare se presupune a fi o nimfă, una dintre nimfele care au trăit înaintea venirii elfului în pădure. Asta n spune scrisul, dar nu avem de unde ști; poate că în ultimele sale clipe, nimfa a decis să scrie în limba străveche, cunoscută până nu demult doar clanului ei. Nu știe nimeni ce s-a întâmplat, iar această scrisoare rămâne a fi o enigmă.

Ai zis că nimfele nu sunt creaturi bune… și nu te-ai înșelat. Căci în timpul războaielor străvechi a existat o luptă crâncenă între două clanuri de nimfe, iar urmările acestui act nesăbuit a distrus o dinastie întreagă, cât și armonia din Pădurea Nopții; de atunci, pădurea freamătă, spiritele malefice s-au cuibărit în adâncurile ei, iar o rază de lumină pură nu a mai străbătut acest loc de foarte mult timp…

-Nu înțeleg, maestre. Nu am auzit despre un război între nimfe, credeam că sunt creaturi pașnice.

-Sunt, copile, sunt. Dar nu toate, și nu de foarte mult timp. Nu uita că lumina are și o latură întunecată. Să revenim la poveste. Acest document a fost văzut și de nimfele din palatul elfizilor, însă acestea nu au putut dezvălui nimic: istoria de dincolo de Nor nu le este cunoscută, mai ales atunci când aceasta se întâmplă înaintea nașterii lor cu mii și mii de ani. Dar semnătura a fost identificată: numele nimfei ce a scris acest răvaș este Arhemira; în limba străveche a nimfelor, ”arhem” înseamnă ”scut”, ceea ce ne face să credem că Arhemira era o creatoare de scuturi.

-Adică fierar?

-Nu, scuturi energetice, magice, nu se știe sigur, dar acele tipuri de scuturi ce te învăluiesc ca o aură, protejându-te de ceva anume, sau chiar orașe întregi. În timpul unui război, aceste talente erau foarte apreciate.

-Și credeți că era o apărătoare a unui oraș?

-Nu știu ce să cred Gridelin, probabil că era, dar cine știe dacă a unui oraș, sau a unui singur om… sau poate că numele ei nu înseamnă neapărat că poseda această forță; poate era doar o coincidență, o vanitate…

-Deci asta e toată povestea pentru astăzi?

Dar i-a răspuns liniștea, căci bătrânul Caylus era din nou undeva printre stele, fumându-și neîncetat pipa ce părea a fi plină tot timpul. Nerăbdător. Gridelin a luat foaia ciudată din tom, încercând să descopere ceva. În liniștea nopții, s-a auzit un fluierat, însă nu era vântul; copilul și-a ciulit urechile, și un sentiment straniu îl copleși; nu, nu era înspăimântat, deși povestea Arhemirei, toată taina din jurul ei ar fi creat fiori oricui. Se întâmpla ceva.

-Maestre, vântul…

Dar se opri. Maestrul nu era lângă el, iar la poalele copacului nu se vedea niciun semn că ar fi stat cineva aici o clipă în urmă. Gridelin și-a întors capul să se uite în direcția satului, dar uimirea îl copleși: în fața lui nu se vedea peisajul mult cunoscut, cu copaci înalți și verzi și case risipite la marginea Miosului; în fața lui se așternea un câmp gol, ars de foc malefic, plin de trupuri arse și însângerate de nimfe, animale mari, ce semănau a lupi și păreau a fi partenerii unor alte creaturi, cu coarne răsucite, chip de cerbizi, dar oarecum foarte diferite de cele a cerbizilor văzuți de Gridelin. Deși totul părea atât de real, copilul simțea că nu face parte din peisaj; nu visează, dar participă la eveniment, ca în spatele unui perete de sticlă. Aparent, nimeni nu îl lua în seamă, iar lupta între cele două forțe nu se mai termina; nimfele aruncau cu raze albastre de lumină, care păreau a fi gheață, dar totodată și energie; creaturile ce semănau cu cerbizii aruncau cu foc, iar fiarele acestora îi duceau în spate, alergând direct spre nimfe, scuipând foc din gură, ca niște dragoni.

Deodată, imaginea s-a schimbat; era același câmp, dar oarecum o altă porțiune, căci aici vuietul nu era atât de mare, iar salvele de foc și gheață mult mai rare. Gridelin se gândi că trebuie să fie dincolo de linia frontului, câci în jur erau doar nimfe și nimfi, care morți, care răniți, care doar distruși. Se evidenția totuși ceva mai la stânga. Imaginea se mută, iar copilul a văzut câteva nimfe și nimfi, însă discuția cea înflăcărată avea loc între două nimfe.

Păreau a fi de același statut social, căci armura lor era diferită de cea a poporului lor văzut pe câmpul morții. Una dintre ele părea a fi o conducătoare soldaților din linia întâi, căci în mâna dreaptă ținea o sabie mare, încă roșie și caldă, îmbibată cu sânge. Părul îi cădea, scurt și țepos, peste fruntea înaltă, cu riduri de nervozitate. Cealaltă stătea în fața ei, cu părul lung și bucălat căzându-i peste umeri, peste armura răvășită, și în special, peste fața tânără, dar plină de semne ale unei poveri grele.

-Arhemira, nu înțelegi, avem nevoie de scutul tău!

Prima nimfă era furioasă, atmosfera era tensionată.

-Nu, nu aveți… și-a acoperit fața cu palmele, într-o disperare ce i se citea în tremurul vocii.Scutul nu v-ar salva… și nu l-aș folosi peentru a-și salva ție oamenii!

-Arhemira, țipă furioasă cealaltă, fără scutul tău avem șanse slabe de tot, înțelegi?!!!

– Înțeleg foarte bine, dar nu eu am pornit acest război, ci familia ta, și o știi foarte bine… iar eu nu îmi voi folosi scutul pentru jocurile tale, Sphira! Oamenii noștri mor doar pentru că tu ai vrut să îți mărești domeniile!

În aer se opri o tăcere ciudată, și doar focul din depărtare mai anima atmosfera. Sphira nu a spus nimic, dar s-a întors, pe neașteptate, și și-a ridicat sabia: capul unui nimf, îmbrăcat mai modest, dar evident un comandant, se rostogoli cu un șuierat strident prin praful roșietic, stârnind un strigăt de groază ce s-a ridicat, ca un vultur flămând, din pieptul Arhemirei.

-Vezi, nu mai este; nu mai ai pe cine apăra, Arhemira, nu mai ai nicio scuză pentru scutul tău nenorocit; acum salvează-ne pe toți.

Nimfa continua să se uite fix, îngrozită, spre chipul ce i-a fost drag, ce acum o clipă o privea atent, gata să o salveze de Sphira, dacă aceasta ar fi încercat ceva; dar prea târziu.

-Nu… nu, nu, nu, niciun scut, nimic, nemernico, ucigașo!!!

Strigătul disperat, plin de durere și groază al Arhemirei a străbătut aerul îmbibat cu miros de sânge. Sphira nu s-a mișcat, doar buzele ei se transformaseră într-o semilună întoarsă. Zâmbetul triumfător și crud au speriat pe cei ce erau de față, nimfi și nimfe fără nume, a căror corpuri aveau să putrezească mult și bine pe acel pământ al morții.

-Ba da, micuță Arhemira, îmi vei face un scut, cu sau fără voința ta.

Cu aceste cuvinte, nimfa se teleportă fix în fața Arhemirei, iar aceasta nu a avut timp să își revină; o mână caldă, cu ghearele ascuțite, îi penetra pieptul, ajungând spre inimă, pe care a înșfăcat-o cu putere, rupând fiecare legătură cu corpul Arhemirei. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât nimfa nu simți durerea, nu simți când corpul a cedat, căzând în nisipul îmbibat cu sânge; tot ce vedea era cealaltă, triumfătoare, malefică, ținând inima ei, încă vie, în palmă, transformând energia rămasă în scut.

-Mi-ai furat scutul, atât reuși Arhemira să spună. Dar nu a auzit-o nimeni, căci buzele, deja vineții, nu se mai mișcau.

Brusc, totul redeveni la loc. Gridelin se trezi lângă copac, ținând scrisoarea în mână. Era nedumerit, încă afectat de ceea ce văzuse. A fost oare un vis?

-… o vei plăti, tu și urmașii tăi… îi voi nenoroci pe toți, pe toți, până când neamul tău va fi extirpat de pe acest pământ!

Gridelin a început să tremure. Imaginile acelea, două morți violente, peretele de sticlă prin care a văzut trecutul l-au speriat; dar vocea ei, o voce plină de ură, furie și blestem ce îi umplea capul era ultima picătură. A căzut în genunchi, ținând foaia în mână, încercând să deslușească scrisul, sensul, a înnebunit?

-Gridelin, copile, ce ai?

Vocea lui Caylus l-a trezit. Ridicând ochii, copilul întâlni chipul bătrânului, mai blajin ca niciodată. Foaia din mâinile lui a dispărut imediat; deci știa ceva bătrânul, știa. Dar ce știa? Gridelin nu a reușit să descopere, căci întunericul se năpusti din nou deasupra lui, iar el se cufundă în beznă, de data aceasta, fără nicio imagine, fără niciun sunet.

(c) Sursă imagini: 1. Dusted  de Android Jones, 2. Death and the Maiden de P. J. Lynch.

***

Aici se termină prima carte din Culoarea vântului. Continuarea va urma într-un viitor nedefinit. Vă mulțumesc pentru că ați trecut pe aici 🙂