Tag Archives: speranţă

Legenda celor o mie de sori

Cântul ierbii – legende – volumul I: Povestea celor o mie de sori

În cartea Luminilor, undeva printre nenumăratele pagini albe, se află o pagină galbenă. Nimeni nu știe de ce este diferită de restul cărții; nu pare a fi adăugată pe parcurs. De altfel, pagina pare a fi chiar prima pagină a cărții. Totuși, pagina galbenă nu deschide cititorului nicio poartă – este complet goală. S-ar crede că a fost lăsată acolo ca un punct de reper, ca un sfârșit de capitol… dar povestea de pe pagina anterioară, una albă, se întrerupe, iar continuarea de pe pagina albă, cea care urmează după pagina galbenă, este o continuare ambiguă, unde se observă firul întrerupt. Cumva, cuvintele au trecut peste foaia galbenă, fără a lăsa o urmă, și și-au continuat povestea mai departe, fără a se sinchisi de faptul că au rămas pierdute pe veci ochiului uman.

Dar să vă spun eu despre ce este povestea. Cum toată lumea știe, cartea Luminilor ascunde povești întunecate. Nu neapărat cu final în care sunt devorate formele de Viață, nu astfel de povești… ceea ce găsește cititorul în cartea Luminilor ascunde umbre reci și crude în orice întâmplare, umbrele călăuzind spre trecut, spre istoria unei familii sau a unui oraș. Nimeni, nimeni nu și-ar dori să afle toate misterele ascunse în spatele foilor albe; foia galbenă, în schimb, ascunde o taină de care le este frică și bătrânilor…

Legenda celor o mie de sori este povestea care se întrerupe pe pagina galbenă. Se povestește despre o familie care-și sorbea energia de la Soare. Noaptea toată lumea intra în casă, fiecare membru își înconjura patul cu lumină și adormea, ca dimineața să întâmpine soarele cu zâmbetul pe buze și cu mintea limpezită.

Cartea nu pomenește aproape nimic despre familie, decât faptul că aceștia erau elfizi de viță nobilă, că se închinau soarelui și că erau cei mai respectați și învățați din ținut. Se menționează că tatăl era cel care servea Soarele – căci lui i-a vorbit pentru prima dată. Ce i-a spus, nu se știe, însă după această întâlnire, în familie venise prosperitatea.

Familia avea cinci membri – tatăl, mama și copiii lor – trei fete gemene. Fata cea mare era frumoasă, zglobie și deseori o puteai vedea jucându-se cu animalele pădurii pe malul apei. Fata cea mică era un bebeluș zâmbăreț, cu părul de aur, ca și surorile ei. Fata cea mijlocie însă era o fire tăcută, cu ochi albaștri ca cerul senin, dar reci și înfricoșători: mintea ei ascundea ceva de care trebuia să-ți fie frică.

Familia înflorea. Soarele răsplătea vița de nobili cu mese îmbelșugate, avere adunată de prin cele mai neașteptate surse și relații cu lumea de vază din ținut. Elfizii aveau tot ce își doreau – Soarele era darnic și puțin îndrăgostit de fata cea mare. Elfida, proaspăt ieșită din adolescență, era încântată de acest fapt – îl privea toată ziua și-i spunea cuvinte frumoase.

blood glaze_by_ruanjia-d6j787l

De aici, în cartea Luminilor apare pagina galbenă, care ascunde continuarea poveștii. Pe pagina următoare însă, încep să se contureze cuvinte neclare. Este scris ceva despre o femeie cu ochii negri ca smoala și cu părul întunecat ca noaptea; că această femeie va aduce teroare, va dezbina familii, va distruge orașe… și că numele ei este învăluit în întuneric, un nume pe care părinții îl rostesc pentru a-i speria pe copiii neascultători: Khara. Mai jos, în fila albă din carte sunt scrise cu sânge următoarele rânduri:

Secolele vor deveni clipe; cele cinci zeități vor deveni praf; leul își va pierde coama, sirena își va sfâșia coada; libelula își va arde aripile, câinelui i se vor scoate colții și necunoscutul va dispărea; cele două Case se vor contopi; ființele cu chip de felină vor trăda; ființele cu aripi vor fi distruse; dulăii vor ucide și vor dăinui; peștii și melcii vor sta la fund, căci nimeni și nimic nu le mai poate salva.Câinele va ucide fluturele, iar trădătorul va fi o omidă neagră; eu sunt cea care își va pecetlui profeția în aceste mâini; voi schimba viața pentru moarte, voi distruge rodul zeilor pentru liniștea câinilor; îmi voi îndeplini promisiunea dată în Labirintul Stelelor; voi deveni Apă și Pământ și voi ucide Regele! Voi stăpâni această lume prin ochii ei! Voi deveni lumea ce va schimba soarta universului! Îmi sacrific viața pentru acest ultim omagiu adus Lui! Am numit-o în numele lui și am pregătit-o pentru schimbare! Ea e speranța mea, Omida Neagră!

Cartea Luminilor încheie aici această poveste. O poveste stranie, la sfârșitul căreia se întrevede o profeție despre care niciun învățat nu a putut spune nimic. S-a dedus însă că există un loc pe Pământ, un loc crucial unde s-ar ascunde nenorocirea – Labirintul Stelelor, căruia unii îi mai zic și Khara. Unele forme de Viață cred că anume acolo se ascunde așa-zisa Omidă Neagră – o entitate despre care nu se cunoaște nimic, dar care inspiră doar gânduri tulburi.

(c) Imagine – Blood glaze by Ruanjia on DeviantArt.

Anunțuri

The glimpses of the moon(1922) de Edith Wharton

gl moonA-ți alege cărțile ”de citit în viitorul apropiat” poate fi urmat de două lucruri: fie îți place cartea, și te bucuri că ai ales-o, fie realizezi că tot ce ți s-a părut frumos se conține doar în titlu, iar printre rânduri – niște lucruri plictisitoare, cum a fost în cazul acesta. Romanul lui Edith Wharton, în schimb, face parte din ”am făcut o alegere bună!”, deoarece s-a potrivit de minune cu atmosfera și programul încărcat din ultimele săptămâni.

Nu am găsit o traducere în română, iar titlul Luna ne privește, adaptat, ar suna cam sec, dar în același timp se înscrie perfect în primul capitol al cărții, o imagine eminesciană chiar – chipul a doi îndrăgostiți pe un mal de lac, privind luna. Discuția, ce-i drept, nu una foarte romantică – banii fac Pământul să se miște…

Personajele principale sunt Nick și Susy, a căror tinerețe înflorește în anii 1920, pe când într-un alt univers, un alt Nick relatează viața unui prieten foarte drag. Dar să revenim la subiectul romanului lui Wharton – cei doi îndrăgostiți, ambii săraci și fără nicio speranță de a primi moștenire de la vreo rudă, decid să se căsătorească, scopul fiind unul mai puțin romantic – căutarea unei trăsuri pline cu aur. Cum anume? Foarte simplu, deși cam greu de inclus în societatea din ziua de azi. Fiind mereu în cercurile oamenilor bogați, cei doi știu că tinerii însurăței sunt invitați să stea la vila vreunui prieten mai bogat, li se oferă drum liber în saloanele exclusiviste, unde poți întâlni o partidă mai bună. Mânați de acest gând mercantil, cei doi se căsătoresc, iar de aici începe drumul plin de obstacole spre ținta mult dorită.

Romanul lui Edith Wharton(de altfel, laureata premiului Pulitzer în 1920 pentru opera Vârsta inocenței) este despre universul a doi oameni mânați de setea banilor, dar în același timp, despre problema ce apare necontenit într-un cuplu: lipsa de comunicare, de unde rezultă și restul problemelor.

”Luna ne privește” a fost ușor de citit, cu un scris plăcut, focalizând imaginea mai mult pe Susy, pe când Nick apare mai mult ca o entitate din umbra eroinei. Susy este un personaj feminin interesant, suav, dar în același timp indecis, nesigur, gingaș și mercantil, fără însă ca acest defect să îl transforme într-un portret al unei femei neplăcute. Nick, pe de altă parte, apare mai mult conturat din perspectiva altor personaje, deși face parte din acțiune – este mai mult sau mai puțin prezent. Per total, lectura mi-a plăcut datorită stilului interesant, a firului narativ ușor de urmărit, dar și a finalului, oarecum neașteptat.


Floarea-soarelui oarbă de Alberto Mendez

floarea-soarelui oarba copertaÎncă o carte cumpărată după copertă și ținând cont de denumire, editată de grupul editorial Corint, Leda, deși nu am nici cea mai vagă idee cine este autorul. Ca la multe alte cărți, pe spatele acesteia scrie ce premii a obținut, cât de apreciat este autorul de anumiți critici literari, deși pentru mine aceste rânduri nu au nicio valoare, căci nu-mi place să judec o carte după ce zic alții.

Astfel, Floarea-soarelui oarbă tratează o temă ce-mi place nespus de mult în literatură: războiul. Fiind împărțită în patru părți, care deși au o oarecare legătură între ele, pot fi citite și separat, căci firul narativ nu este unul continuu. Aceste patru părți se numesc  Înfrângeri.

Prima înfrângere:  1939, intitulată și Dacă inima ar gândi, ar înceta să bată, oferă o viziune asupra unui militar ce se predă trupelor ce au pierdut chiar în ultima zi. Torturat, amenințat și blestemat, acesta nu va dezvălui niciodată motivele, dar moartea lui va fi una chinuitoare și tragică, menționată, de altfel, în a treia înfrângere.

A doua înfrângere: 1940 sau Manuscris găsit în uitare este partea ce mi-a plăcut foarte mult. Îmi plac romanele tip jurnal, iar această secvență reprezenta jurnalul unui mort. Într-o iarnă rece, pe un munte părăsit, deținătorul jurnalului împarte o soartă tragică cu cei pe care-i iubește: soția sa, Elena, o tânără de nici 18 ani, moare la naștere, aducând pe lume un băiețel ce mai târziu va primi numele de Rafael. Tatăl acestuia, un tânăr abia ieșit din adolescență, încearcă să salveze măcar această ființă firavă, dar iarna grea și disperarea pun capăt oricărei încercări de a se agăța de viață.

A trei înfrângere: 1941 sau Limba morților nu mi-a plăcut la fel de mult ca celelalte părți: relatează povestea unui deținut ce reușește să obțină câteva zile de viață doar datorită faptului că îl cunoștea pe fiul ucis al colonelului. Acesta dorea să afle despre copilul său, iar deținutul avea de ales: să-i zică unui părinte îndurerat cât de perfect și inteligent și corect era fiul său, sau să-i relateze unui colonel ce canalie și hoț laș era fiul acestuia, închis și împușcat pentru violență asupra populației civile. Acest zbucium va aduce adevărul la suprafață, punând totul la locul său.

A patra înfrângere: 1941, având și titlul de Floarea-soarelui oarbă mi-a plăcut cel mai mult, poate pentru că era un fel de povestire în ramă, căci planul narativ se împarte în gândurile unui personaj, o scrisoare al altuia, cât și o privire din interior al naratorului omniprezent. Astfel, Elena locuiește cu fiul ei mai mic într-un cartier sărăcăcios. A avut și o fiică mai mare, Elena, care a fugit cu logodnicul ei, povestea acestora fiind relatată în a doua înfrângere. Lorenzo, băiatul Elenei, merge la o școală catolică, unde este atent supravegheat de preotul-dascăl. Cu timpul, acesta o cunoaște pe mama băiatului și în suflet i se aprinde o patimă puternică, un sentiment interzis. Suava văduvă, Elena ascunde un secret, pe care doar ea și Lorenzo îl știu; soțul ei, tatăl copilului, nu este mort; el locuiește cu ei, ascunzându-se în șifonier. De aici, evenimentele iau o întorsătură sumbră, marcantă pentru toate personajele.

Mi-a plăcut în special felul în care sunt portretizate personajele, fără a fi făcut abuz de adjective și pasaje descriptive. La fel, consider că autorul-narator a reprezentat lumea și atmosfera în cele mai fidele culori, fără elemente pitorești, dar și fără scene grotești, ci a fost cât mai apropiat de realitate.

O carte savuroasă ce relatează partea de dincolo de front, Madridul civil, cu oamenii și fricile lor, cu aresturile abuzive, sărăcia, umilința și mizeria din fiecare zi, din fiecare casă, din fiecare suflet. Alberto Mendez reușește să intrige cititorul, înfățișând o realitate dură, fără a interveni în cursul evenimentelor.


Mirajuri de gri

Îmi amintesc  de  o fâşie vagă din viaţa mea. Care a însemnat ceva mai mult pentru mine şi ceva mult mai puţin pentru lume. Un mic univers pe care l-am creat, pe care tot eu l-am distrus.

Doare foarte mult atunci când dintr-o dată, dintr-o singură imagine reînvie o amintire dureroasă. Una extrem de dureroasă, care s-a uitat parcă, care nu mai afecta viaţa de zi cu zi, şi la un moment pac! Şi s-a rupt sigiliul…şi parcă totul e la fel, şi totuşi imaginile revin şi distrug zidul proaspăt renovat al încrederii şi siguranţei tale. Zidul pe care l-ai construit cu frânturi din suflet, piatră lângă piatră, nuanţe de gri pronunţat de zilele ploioase din sufletul tău; efecte de gri strecurate în lacrimile tale neplânse; griul din eternul Regret sau Empty care îţi tot ţipă în urechi ca un blestem…regreţi?  Şi ce dacă!  Amintirile rămân, nu contează că urăşti ziua când v-aţi intersectat.

…Şi te doare o rană spălăcită şi prost bandajată, o rană care se deschide în fiecare zi. Devii tot mai tristă şi abătută, chiar dacă încerci să maschezi totul cu eternul zâmbet fals, mască învechită pe care nu mai ştii să o porţi cum trebuie. De când nu te-ai văzut zâmbind sincer! Şi ce auzi? Un râs forţat sau un rânjet în semn de „sunt bine”, O pălăvrăgeală fără sens şi pierderea timpului într-un spaţiu virtual, chiar crezi că astfel vei scăpa de realitate? Crezi că dacă încerci să te ridici nu-ţi va reuşi? Sau preferi să te menţii pe poziţia de „sunt bine”, să râzi fals şi să debitezi tot ce-ţi vine prin cap, să continui să trăieşti în aceeaşi monotonie sufletească şi să  să îţi reciteşti amintirile?

Deschide ochii, sprijinându-te de pământ cu palma, ridică-te încet, dar sigur, desfă-ţi frumuseţea în vânt, mergi cu capul ridicat, cu ochii limpezi şi cu sufletul ascuns adânc, fără a permite cuiva să-l invadeze. Nu mai zâmbi fals, arată că de fapt te doare şi fii onestă. Fii aşa cum eşti, nu aşa cum vor alţii să te vadă.

Sau îţi este frică să nu mai ai nuanţe de gri?…


Oare de ce?!!

Mă simt groaznic pentru că nu am procedat corect.Nu este un lucru banal sau ceva.Este  o fracţiune din viaţă dăruită neantului.Nu am făcut nimic bun şi nici măcar nu am încercat să realizez,până acum.Sufăr enorm pentru că suferă cineva care-mi este drag.Oare câţi dintre noi suferă mai mult pentru alţii,decât pentru sine?Nu ştiu.Cert este însă faptul că sufăr acum pentru el,el,singurul care mă înţelege,iar eu,ca o laşă,am fugit de durerea lui.Pentru ce?O seară pustie,o privire dojenitoare…mai bine ar fi strigat la mine,m-iar zice ceva ce m-ar răni.Dar nu,o simplă privire.Această „simplă” mă doboară şi îmi distruge toată dorinţa de a mă distra,alergând cu vântul şi interesele banale a unui adolescent necopt.

Vreau să-l văd din nou zâmbind.Vreau să aud cuvintele lui dojenitoare,glumele zeflemitoare şi râsul acesta tâmpit,care pentru mine a însemnat însăşi viaţa.Vreau să fiu din nou acea ea şi el acel el din vremurile din trecut,de atunci când nu exista lumea,ci doar o mică fărâmă de existenţă.Să schiţez zâmbete copilăreşti şi să fiu certată,cu o bruscheţe prefăcută,observată doar de mineVreau să mă scald în puritatea lui şi să-l îmbrăţişez numai cum eu ştiu,să-l apăr de griji şi durere…de ce nu am reuşit şi de data aceasta,de ce?!!

Niciodată nu aş fi crezut că mă autodistrug prin propria nesimţire.Mai am dreptul să zic că trăiesc pentru cineva,pentru fericirea cuiva?Mai am dreptul să cred în calităţile mele,dacă evit să găsesc  sâmburele suferinţei lui şi să-l distrug?De ce lucrurile sfinte din viaţa mea le ignor?De ce nu sunt în stare să le privesc în faţă şi să înfrunt greutăţile?De ce mă ascund?…


Crezând că voi fi…

…Ştiam că mă sufoc şi nu încercam să caut o sursă de scăpare.Ştiam că voi muri lent,fără să fiu observată sau ajutată.Ştiu şi acum că doar eu sunt în stare să înţeleg ce se petrece,deşi uneori îmi vine să urlu de neputinţă şi ciudă că anume eu sunt cea care simte toate aceste gânduri năvalnice.

Gândurile îmi sunt împrăştiate,trezindu-se în momentele când sper că am scăpat,sufocându-mă şi mai mult,îngropându-mă în propriul purgatoriu,de unde nu cred că mai am şansa să ies.Corbii îmi plâng sufletul,cu acel cântec sinistru,pe care îl pot înţelege doar eu,eu,acum,în această stare.Piatra funerară deja pusă pe mormântul meu îmi apasă ceea ce rămâne,făcându-mi dificilă simpla trecere în lumea celor ce nu mai simt.

Sufăr de plumb,ceaţă şi pământ.Înot în Stixul desprins din sufletul Elenei din Troia şi păcatele ce o urmează  pe celălalt tărâm.Plâng pentru Michelangelo,pentru toţi acei ani dăruiţi eternităţii.Tac pentru Sebastian,pentru romantismul spulberat în cea mai frumoasă clipă.Încerc să am încredere în Emilie,pentru că am impresia că doar ea m-ar înţelege.Deşi,ciuma mea mintală doar universul e capabil să o perceapă.Eu nu pot…

Înghit noduri de ceva timp,pentru că altfel gândurile nerostite ar năvăli peste ceilalţi din jurul meu.Le-ar cauza coşmaruri şi dezgust.Le-ar impune să fugă şi să încerce să uite ce înseamnă a auzi. Ar închide ochii şi s-ar preface că nu mă cunosc.De ce?pentru că nu vor să ştie ceea ce ştiu doar monştrii din raţiunea mea.

Sugrum tăcerea şi fac un mare efort să fac bunătatea să vorbească.Resping încrederea şi accept cu braţele deschise singurătatea.Zâmbesc fals frumosului şi mă îngrop în dezamăgire.Respir,din nou,acel aer îmbibat cu neânţelegere şi mă joc cu optimismul.Gânguresc cuvântul “dragoste” şi fac un pact cu ura.Diavolul mă conduce spre acele drumuri,cunoscute doar lui.Nu mă opun.Acum,totul s-a şters în amalgamul gândurilor contropitoare,emoţiilor criminale şi dispoziţiei strangulate pe o foaie de sânge închegat.Suflu de pe inimă resturile neâncrederii şi încerc să-mi aduc aminte ce este îngăduinţa.Formez numărul uitării şi uit numărul speranţei.

…Nu a mai rămas nimic pe acest pământ,în acest corp şi în adâncul acestui suflet.Nimic,nimic..


%d blogeri au apreciat asta: