Tag Archives: sumbru

Parfumul(1985) de Patrick Süskind

parfumul_1_fullsizeRomanul începe într-o piață murdară, într-un Paris al mirosurilor vulgare, înăbușitoare și corupte, la taraba unei femei fără niciun strop de instinct matern, căci aceasta își aruncă noul-născut sub maldărul de mațe de pește, continuând să-și curețe marfa în căldura soarelui dogoritor. Spre nenorocul ei(căci tot astfel a scăpat de celelalte progenituri ale sale), micuțul își permite să scoată un sunet ce o va aduce pe nenorocită la spânzurătoare, iar pe bebeluș, după un drum îndelungat din brațele unei doici în grija unui preot, soarta îl va aduce la casa doamnei Gaillard.

Protagonistul, al cărui nume, Grenouille, s-ar traduce ca ”broască”, crește într-un mediu ostil, în care oamenii din jurul său nu îl observă, iar întâlnindu-i chipul, se feresc din calea lui, lăsând un miros puternic de frică. Grenouille îl simte, pentru că mirosul este singurul simț ce-l ghidează în viață: el simte mirosul Parisului murdar, a oamenilor jegoși, a țăranilor plini de sudoare, a florilor de pe câmp, și un miros ce-l fascinează, ducându-l spre zidul unei case în care locuiește tinerețea cu părul roșu…

Parfumul lui Patrick Süskind este o carte ce m-a fascinat de la prima pagină până la ultimul cuvânt; nu am întâlnit în alte cărți o descriere atât de fidelă a mirosului, și cred că nici ecranizarea nu a fost capabilă să aducă cititorul în atmosfera de mirosuri ademenitoare, puternice, neplăcute sau feerice. Citind alte impresii legate de carte, observ o tendință de a-l transforma pe Grenouille într-un ucigaș fără suflet; pe de altă parte, consider că fără a ține cont de drumul său în viață, ”căpușa” Grenouille voia un singur lucru: voia iubire, ceea ce își dorește orice ființă umană.

Mi-a plăcut foarte mult personajul, sumbru, urât fizic, cum era și Quasimodo, dar cu un suflet și mai urât, lucru ce se trage din singurătate, respingerea oamenilor din jur ce nu au loc pentru el în micile lor comunități. Și așa, iubirea și singurătatea sunt capabile să transforme întunericul în lumină, dar și să ardă poduri și să ucidă tot ce mai rămâne frumos într-un om.

Pe cât de minunată a fost lectura, pe atât de misterioasă este soarta autorului: în prezent, Patrick Süskind locuiește undeva retras de pe scena literară, fără a avea vreo tendință de a păși din nou în lumina reflectoarelor, la fel cum era și Grenouille, închistându-se în mica lui lume, în lumea lui de căpușă…

Reclame

Pădurea norvegiană (1987) de Haruki Murakami

Haruki-Murakami-Padurea-Norvegiana[4]Japonia într-o perioadă întunecată. Tineri ce ascultă The Beatles, beau nopțile și dorm prin hoteluri în îmbrățișări străine, revolte și revoluții în facultăți. În centrul acestui torent îl găsim pe Watanabe, un tânăr al cărui viață este prea complicată până și pentru autorul cărții.

Mă întrebam de ce cartea se numește ”Pădurea norvegiană”. Mă așteptam la o poveste de dragoste, cu momente romantice într-o pădure în plină iarnă, lumini de licurici în vară, mici secrete și locuri de întâlnire. Așa cum scria și autorul în postfață, cartea trebuia să fie o curtă poveste de dragoste, în schimb a rezultat ceva mult mai complicat. Deși titlul se potrivește de minune, însă o altă latură a acestuia.

Să revenim la Toru Watanabe, student retras, dar inteligent, pasionat de muzică bună, obsedat de Marele Gatsby, pe care-l recitește la nesfârșit, și femeile, în special o fostă colegă de liceu, Naoko, legătura dintre ei fiind Kizuki; Midori, o colegă de facultate ce pare a fi foarte agasantă, ciudată, chiar perversă, dar în același timp naivă ca un copil. Și Reiko, o pianistă aflată în floarea vârstei, dar care preferă să se ascundă în spatele muzicii la chitară în nopțile reci, la o sticlă de vin bun cu Naoko. Alte personaje importante din viața lui Toru este cavaleristul, colegul de cameră cu tabieturi fixe, Nagasawa, un tânăr deștept, cu țeluri bine prestabilite, dar un om egoist; domnul Kobayashi, a cărui umbră a rămas o enigmă pentru Toru.

Romanul lui Murakami este unul sumbru, cu evenimente legate în lanț, care până la urmă închid un cerc vicios, în urma căruia se văd trei sinucideri. Prima – Kizuki, care schimbă pentru totdeauna viața lui Naoko, dar și a lui Watanabe, care și-l va aminti ca pe un adolescent ce va avea veșnic 17 ani. A doua – care pare a fi mai puțin importantă, este moartea surorii lui Naoko. A treia – moartea lui Hatsumi, cauzată, indirect, de Nagasawa, care devine o umbră pentru Watanabe. Și o a patra moarte, una a cărei iminență era scrisă de soartă.

Pădurea norvegiană este un roman dureros, oricât de ciudat nu ar suna asta. Cu personaje conturate în culori întunecate, depresive, sau exagerat de optimiste, romanul ilustrează povestea unor destine inevitabile, ce se reflectă unul în celălalt, se contopesc, sau se despart pentru totdeauna.

1304604633Watanabe si NaokoNu am văzut filmul, dar citind câteva păreri, am observat că Watanabe și Naoko sunt un cuplu ce nu evoluează pe placul cititorilor până la final. Așa ar fi, dar mie personal nu mi-a plăcut în mod special de Naoko, chiar dacă personalitatea complexă a acesteia a sensibilizat cititorul. Mie mi s-a părut o fire slabă, iar deznodământul poveștii ei a întârziat cu câteva zeci de pagini. În schimb, Midori mi se pare un personaj luminos, cu propriile văluri negre, dar care nu îi afectează viața ei și nici a celor din jur. Sensibilă, copilăroasă, cu apucături ciudate, Midori mi s-a părut singura persoană adecvată din roman, iar deznodământul mi s-a părut firesc, natural.

Nu știu nimic despre popularitatea acestei cărți, însă pot să spun că este o operă marcantă, traumatizantă chiar, sumbră în cel mai concret mod, dar fascinantă și cu o lumină optimistă la sfârșit. Nu știu dacă ar fi pe gustul majorității, dar ceea ce este de necontestat e faptul că indiferent de faptul că ți-a plăcut sau nu, rămâi marcat pentru o perioadă de timp.

Imagine: Watanabe(Kenichi Matsuyama) și Naoko(Rinko Kikuchi), secvență din film (2010).


%d blogeri au apreciat asta: