Tag Archives: Eliade

Ielele sau Zânele rele. Studii folclorice de Lazăr Șăineanu

IeleleAm cumpărat cartea la un târg( să fi fost un Librex, prin 2011?) cu scopul de a mă informa cu privire la o carte pe care nu am mai scris-o. Citisem de curând Noapte de Sânziele a lui Mircea Eliade și eram foarte încântată când am citit Ielele pe copertă; a început să mă fascineze folclorul românesc.

Am reușit să citesc cartea lui Șăineanu abia anul acesta. Deși nu este un roman, ci o tonă de explicații cu privire la mai multe subiecte, cu note de subsol kilometrice și fraze scrise în limba greacă, carea de față a fost o lectură relativ ușoară, dar foarte plăcută.

Ielele sau Zânele rele reprezintă titlul unui capitol, sau mai bine zis, a unui întreg studiu. Pe lângă acestea, Lazăr Șăineanu include în lucrarea de față mitul meșterului Manole, căpcăunii, legenda mărțișorului, dar și studii legate de anumite tradiții, sărbători și în general, viața țăranilor români din diferite regiuni ale țării. Fiecare studiu prezintă un incipit – o legendă – de exemplu, cea a meșterului Manole, apariția ei în diferite țări sub anumite forme, dar cu același miez, dar și etimologia anumitor cuvinte sau proveniența anumitor elemente dintr-o legendă. Este impresionantă munca depusă pentru crearea acestei cărți, deoarece autorul este foarte bine informat cu privire la anumite subiecte și detalii ce sunt practic imposibil de descifrat în ziua de azi.

Nu vreau ca această postare să pară a fi o recenzie; este mai mult o părere despre o carte de specialitate, și nu cred că un cititor de romane s-ar aventura să citească un studiu – doar în cazul în care-l interesează subiectele dezbătute. Mie personal mi-a priit lectura, deoarece m-am lămurit cu privință la anumite detalii, am aflat multe lucruri despre așa-zisele Iele, dar și principalele spirite rele ce bântuie folclorul românesc.


Oceanografie(1934) de Mircea Eliade

oceanografieSă te reîntâlnești cu un autor preferat, după ce i-ai citit romanele și studiile despre diferite religii ale lumii este o întâlnire presărată cu multă melancolie. În același timp, este o regăsire, o redescoperire chiar, iar cartea de față mi l-a arătat pe Eliade într-o postură diferită de acea pe care (credeam că) o cunosc.

Volumul de față este o colecție de eseuri, tratând numeroase subiecte – prietenia, ura, dragostea, supremația unuia dintre sexe, vanitatea, motivația, armonia și altele. Mie mi-a inspirat o prelegere, sau mai degrabă un curs tip TED, doar că fără camere video, fără public; doar geniul lui Eliade și tu, cititorul, lăsat în voia minții tale, motivat să recepționezi și să prelucrezi mesajul fără implicarea unei alte minți.

Oceanografie a nimerit în biblioteca mea în ziua în care am împlinit 20 de ani. Nu mi-aș fi amintit asta dacă nu aș fi notat în acea zi, undeva pe ultimele pagini ale cărții, că volumul respectiv este un cadou… de la mine. Și nu cred că aș fi putut să îmi aleg un cadou mai potrivit. Pe rafturile pline dintr-o librărie ce îmi place mult, Oceanografia lui Eliade stătea pitită printre câteva cărți cu nume neștiute, autori necunoscuți, niște umbre pe care nu le-am observat vreodată. Dar Eliade era acolo, cuminte, așteptând un cititor dornic de un dialog interior cu umbra aceluia ce în anul 1934 gândea pe hârtie.

Trecând peste legătura emoțională pe care o am cu acestă personalitate și lucrările sale, Oceanografie este un volum destul de accesibil, fără însă a fi plin de adevăruri universale, ci de idei personalizate, modificate, regândite chiar. Pentru cei cărora le place să citească înainte de somn, un eseu-două pe noapte – cred eu – este o alegere potrivită.


Cum să-ți amintești de zâmbetul lui

–          Și florile adormeau odată cu noaptea, iar Crăiasa fugi în pădure, ascunsă de ochii Prințului pentru vecie. Sfârșit.

–          De ce, mamă, de ce? Nu îl iubea pe Prinț?

–          Nu draga mea, îl iubea sincer.

–          Și atunci?

–          Nu știu… așa a vrut autorul, zise Gina, ridicând nedumerită din umeri.

–          Nu e corect! Se bosumflă Sânziana, trăgând plapuma portocalie până la nas. Gina zâmbi.

–          Corect sau nu, acum hai la culcare! Și, sărutând-o pe obraz, îi prinse imaginea zâmbetului cu o clipă înainte să stingă lumina.

Au trecut ani buni de atunci. Fetița zglobie, cu un zâmbet ștrengar așternut pe chipul gingaș, a devenit femeie. Astăzi,  lovind ușor dalele străzii cu tocurile pantofilor, Sânziana  își amintea de mama, o ființă ce i-a dăruit cele mai frumoase clipe din copilărie. Era ziua ei, voia să o sune, dar gălăgia de pe stradă nu permitea astfel de mici plăceri. Era o căldură nebună, nebună de tot; de parcă era miezul verii și nu un mai care se presupunea să fie răcoros. Sânziana grăbi pasul: cursul începea într-o jumătate de ora, iar ea tot avea să întârzie.

Brusc, o rafală de vânt i-a lovit obrazul cu un aer fierbinte, arzându-i pielea mată, albă. Praful de ciment de pe șantierul alăturat a început să valseze pe bulevardul aproape gol la acea oră. Dus de vânt, i s-a ascuns printre buclele aurii, făcând-o să îi pară rău că a ales să  scurteze calea pe aici. Vântul, neîmpăcat cu ceea ce a făcut, îi fură câteva file din geantă și le-a traversat peste drum, lăsând posesoarea pe trotuarul celălalt.

-Licența mea!

Iar ca ziua să fie și mai frumoasă, pe asfaltul înfierbîntat au început să se plimbe roțile unor mașini apărute de nicăieri, blocând singura cale de a recupera foile. Iar vântul le tot ducea, trecând peste parc, fântâna arteziană, cealaltă stradă… Într-un sfârșit, Sânziana reuși să traverseze strada, să treacă de parc, să ajungă pe cealaltă stradă, locul unde pentru ultima dată și-a văzut foile furate. Și nu a mai găsit nimic. Doar vântul, care se domoli și se plimba printre coroanele copacilor leșinați de căldură. Întristată, s-a întors în parc, lângă havuz, și s-a așezat pe o bancă. La curs nu mai reușea să ajungă. Afară era prea cald, prea mult soare și un cer prea albastru, întrecând culoarea ochilor ei la capitolul strălucire. Dezmăgită, voia să vadă ce foi i-au dispărut. Abia luase poșeta în mână și auzi o voce calmă, puțin răgușită:

-Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Sânziana și-a întors privirea spre voce. Pe banca de lângă un ulm imens stătea un tânăr, ținând în mâini acele câteva foi pierdute de ea, citind cu glas tare poezia ce-i era atât de dragă. Nesigură, totuși, s-a apropiat.

-Mă scuzați, cred că foile din mânile dumneavostră îmi aparțin…

Tânărul își ridică ochii, întâmpinând-o cu o privire rece, de culoarea cafelei tari, ceea ce o deranjă puțin pe Sânziana. Dar imediat pe chipul lui a înflorit un zâmbet larg.

-Nu domnișoară, sunt ale mele. Mi le-a adus vântul!

Veni rândul femeii să zâmbească, un zâmbet încurcat, nuanțat de purpuriul ce i-a apărut în obraji.

-Vântul e un hoț, căci mi le-a furat.

-Ce-i pierdut, pierdut rămâne! Și, ridicându-se, i-a întins mâna: Numele meu este Eliad.

-Sânziana, i-a răspuns, strângând mâna cu finețe. Totuși, aș avea nevoie de ele.

-Văd că vă place Blaga, i-a răspuns, așezându-se înapoi pe bancă, invitând-o și pe tânără să-i urmeze exemplul. Și, pe de-asupra, aveți un scris foarte frumos!

Era o zi prea caldă, prea caldă ca să mai plece, căci răcoarea ce o emana ulmul și apa din havuz i-au indus o stare de lene și de calm în sufletul ei. Alături de un străin, ascunsă de praful de pe boulevard, de oamenii neplăcuți din viața ei, de tristețea ce o cuprindea de ceva timp, Sânziana simți că totul în sufletul ei își regăsește calmitatea în momentul acesta, alături de un om necunoscut. Într-un târziu, fu trezită de aceeași voce:

-Aveți un nume frumos, domnișoară.

-Vă mulțumesc, i-a răspuns. Nici ea nu știa de ce, dar a simțit nevoia să-i împărtășească taina acestuia. ”Noaptea de Sânziene” de Eliade este romanul preferat al mamei. Eu am avut norocul să mă nasc în acea noapte.

Tânărul o privi mirat, după care începu să râdă, fapt ce o intimidă pe Sânziana. Era jenată de situația creată. Văzându-i expresia, tânărul se grăbi să o lămurească:

-Nu, nu mă amuz de numele dumneavostră; doar că e ciudat, nu credeți? Și eu am fost numit Eliad în cinstea lui.

Aici îi veni rândul Sânzienei să se mire, după care, atmosfera parcă s-a mai destins, iar vântul îi lovi ușor cu prospețimea apei de alături. Eliad îi întinse foile, după care se ridică.

-Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnișoară Sânziana. În cinstea părinților noștri ”eliadofili”, vă pot invita la o cafea?

Propunerea tânărului îi aminti de mama, de faptul că nu o sunase încă.

-Sigur, îi zâmbise.

-Atunci, propun să…

Noaptea o prinsese lângă universitate, clădirea veche ducând-o cu gândul la femeia cu păr roșu din alt oraș. În sfârșit, liniște. Zâmbi. Niciun puști amator de stat până târziu în oraș nu ar alege un astfel de loc sobru și vechi. În sfârșit, o poate suna.

-Bună, mamă, la mulți ani!

La capătul firului s-a auzit o voce blândă, scăldată în lacrimi abia ascunse.

-Mulțumesc dragă, așteptam sunetul tău! A văzut profesorul lucrarea ta?

-Nu mamă, nu am ajuns azi la facultate. A intervenit ceva…

Vocea visătoare a fiicei a făcut-o pe Gina să se neliniștească. Oare s-a întâmplat ceva?

-Sânziana, ești bine?

-Da mamă… se auzea vântul și strada pustie. Am întâlnit pe cineva…

-Sânziana? Mai ești?

-Da, voiam să-ți zic doar că nu am ajuns la destinație. Am ajuns pe o bancă cu cineva numit de părinții săi în cinstea lui Eliade…

Gina începu să râdă, amintindu-și de o zi de martie, înțelegând ce se petrece în sufletul fiicei ei.

-Se pare că nu am fost cea mai originală mamă, nu?

La capătul celălalt se auzi râsul zglobiu al fetei ei. După care au urmat câteva fraze, urări, un noapte bună. Gina veni în sufragerie, zâmbind. Soțul ei o privi cu interes:

-Cine era?

-Sânziana, m-a felicitat. Mai ții minte cafeneaua unchiului tău?

-Cum să nu țin minte… dar de ce întrebi? S-a întâmplat ceva cu fiica noastră?

-Mircea, cred că Sânziana… îmbrățișându-și soțul, Gina îi zâmbi – cred că Sânziana a găsit un nufăr din lacul plin cu noroi…


Despre artă și sensibilitate

Nu te panica! Textul tău este aici 😀


Maitreyi, jocul între sentimentalism şi feminitate

…Totul va trece, totul trece, mi-am spus. (De atunci am învăţat eu refrenul acest , care a ajuns mai târziu un adevărat laitmotiv al vieţii mele).

O carte frumoasă, dar prea zaharisită. O carte pe care chiar am vrut să o citesc şi una dintre puţinele opere incluse în programa şcolară pe care am citit-o nu  „din obligație”, ci pentru că pur și simplu am vrut să o citesc. Prima încercare de a pătrunde în lumea Maitreyiei a avut loc prin clasa a cincea. Atunci, de altfel, m-a plictisit enorm începutul. Aveam un fel de repulsie față de tot ce era legat de India (şi acum mai am). Acum, când am recitit cele câteva capitole şi le-am început pe celelalte, înţeleg că pe acele timpuri, când eram mai mică, nu aş fi fost în stare să înţeleg ceea ce am înţeles peste ani. Cultura, religia, datinile şi obiceiurile pe care încearcă să le cunoască un tânăr european sunt într-atât de exotice, încât cititorul caută răspunsul în permanență, în paginile care urmează mereu.

Ce ar putea să-l atragă pe un european tânăr, plin de viaţă, cu o educaţie europeană şi cu gusturi rafinate, într-o țară care este atât de departe spiritual? Nimic, la fel cum credea eroul, Allan, la început. Călătorind în India anilor ’30 ai secolului trecut, viaţa îi ia o întorsătură neaşteptată când se mută în casa lui Narendra Sen, ca ucenic al acestuia. Aici este întâmpinat de familia acestuia, de doamna Sen şi de cele două fiice, Chabu şi Maitreyi. Prima impresie despre Maitreyi este negativă. Allan încearcă să vadă ceva frumos în tânără, dar nu reuşeşte. Urâta bengaleză se dovedește a fi mult mai importantă în viaţa lui Allan decât acesta se aşteptase.Toate orele de franceză, de caligrafie, de fizică şi de comentariu de carte devin un spațiu de manifestare al dragostei pe care tânărul o nutreşte pentru Maitreyi. Jocurile ei copilăreşti, spiritul rebel şi talentul pentru scris îi îl fascinează pe Allan, purtându-i sufletul spre o dragoste care îi va marca existența.

Sentimentul  este reciproc, Maitreyi îndrăgostindu-se de Allan și trăind cu pasiune iubirea. Iubirea platonică și dragostea carnală se împletesc într-un singur fir care aluncă dureros pe panta suferinței pricinuite de incapacitatea celor din jur de a accepta faptul că iubirea nu cunoaște religie, cultură sau tradiție.

Maitreyi este o carte a îndrăgostiţilor, în paginile căreia se resimte aerul unei uşoare voluptăţi exotice. Informații despre India stăpânită de coloniile engleze, puritatea femeilor, misticismul tradiţiilor, impactul cu religia hindusă şi viaţa unui străin printre localnici împânzesc lectura, făcând imaginea celor doi îndrăgostiţi plauzibilă.

Exotismul, misticismul şi puritatea acestui roman par să fie argumente care nu pot fi negate pentru ideea că dragostea există mai presus de orice altceva. Fialul deschis al romanul dă motiv de gândire oricărui cititor sceptic față de puterea iubirii…

…şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei…