Tag Archives: femeie

Cartea care știa să citească gânduri

GânduriAvea un nume ciudat, și totuși strângea pielea posesoarei cu coperta ei verde de smarald, înfingându-și colțurile reci în cutele albe ale cărnii fragede, încă intacte. Avea o sută patruzeci și șase de file ticsite cu litere mici, negre, pe foii îngălbenite, mirosind a frunze de nuc sau insulină, cum a auzit vorbindu-se despre ea. Și se simțea foarte mândră știind că nu miroase ca toate cărțile, că este specială.

În cele câteva dimineți tărzii de iarnă se deștepta odată cu soarele rece ce-și plimba mânile pe părul castaniu al posesoarei sale. Îl avea la fel de castaniu ca o coajă de nucă strivită între bolovani de marmură. Ciudat lucru însă, nu mirosea nici a nuc, nici a praf vechi de pe rafturile pline cu cărți. Mirosea a cotor negru de la cartea ce mereu aștepta pe noptieră. Iar cartea, respirând adânc aerul stătut de somn zbuciumat, trezit de lumină, își ițea paginile, să le mai zvânture. Posesoarea o prindea atunci, printr-o mișcare leneșă și în același timp disperată, și o strângea la piept, zâmbind tăcut, cu ochii ațintiți în gol. Și așa, câteva eternități la rând.

Uneori, se trezea că este inundată de miros de fân proaspăt cosit, iar posesoarea cu părul castaniu își ascundea fața într-o căpiță imensă, dormind sau ignorând lumea. Alteori, i se făcea frig de la zăpada ce cădea și se topea pe paginile ei bătrâne; umezeala nu-i făcea deloc bine, dar îi plăcea să o vadă cum scoate aburi în formă de fum de țigară. Odată s-a trezit într-un loc misterios, înconjurat de lumini, muzică indecentă și umbre ce-și mișcau, diforme, corpurile pe zidurile înalte, reci. Nu îi vedea nicăieri chipul palid, dar simți cu ușurare când fu ridicată de pe pământ – câțiva pași au reușit să-i imprime un model nu foarte reușit pe copertă.

Locurile, timpurile și universurile erau mereu diferite, dar cartea exista, exista printre sutele de obiecte ce încercau să se apropie de sufletul posesoarei. Cartea însă, roasă deja de molii, de un verde spălăcit, cu un cotor pe jumătate dezlipit, tot pe noptieră era. Paginile i-au devenit mai fragile, literele incerte, speriate de timp și ascunse printre rânduri. Dar posesoarea continua să-și îndrepte mâinile firave, ca niște labe de păianjen, zbârcite și uscate de atâta timp scurs în van, spre marea ei oglindă a sufletului – asta a scris pe copertă. Deci așa se numea ea, cartea ce cândva avea culoarea smaraldului; așa a vrut ea, stăpâna.

În cameră miroase a ceva străin, ceva neobișnuit, ceva ce filele ei galbene nu au mai mirosit niciodată. Citește pe un ambalaj o denumire foarte ciudată, o aglomerare de litere ce nu știu nici ele ce semnificație au. Posesoarea nu mai este tristă: părul ei castaniu zâmbește odată cu ochii ce sunt închiși, ocrotiți de o ceață dulce, dulce, lăsată peste ea și mânile ei urâte, în care strânge, cu toată puterea, niște boabe albe, poșii, albastre și verzi, copiii tuturor sticluțelor și ambalajelor ce stau risipite prin cameră. Cu un oftat, își întinde mâna, din palma căreia cad boabele rostogolindu-se pe jos, și mângâie, pentru ultima oară, cotorul aproape căzul al cărții. Cu un ultim oftat, își ia rămas bun, zâmbind. Pentru prima oară, zâmbind.

După atâta timp…

Anunțuri

Cum să-ți amintești de zâmbetul lui

–          Și florile adormeau odată cu noaptea, iar Crăiasa fugi în pădure, ascunsă de ochii Prințului pentru vecie. Sfârșit.

–          De ce, mamă, de ce? Nu îl iubea pe Prinț?

–          Nu draga mea, îl iubea sincer.

–          Și atunci?

–          Nu știu… așa a vrut autorul, zise Gina, ridicând nedumerită din umeri.

–          Nu e corect! Se bosumflă Sânziana, trăgând plapuma portocalie până la nas. Gina zâmbi.

–          Corect sau nu, acum hai la culcare! Și, sărutând-o pe obraz, îi prinse imaginea zâmbetului cu o clipă înainte să stingă lumina.

Au trecut ani buni de atunci. Fetița zglobie, cu un zâmbet ștrengar așternut pe chipul gingaș, a devenit femeie. Astăzi,  lovind ușor dalele străzii cu tocurile pantofilor, Sânziana  își amintea de mama, o ființă ce i-a dăruit cele mai frumoase clipe din copilărie. Era ziua ei, voia să o sune, dar gălăgia de pe stradă nu permitea astfel de mici plăceri. Era o căldură nebună, nebună de tot; de parcă era miezul verii și nu un mai care se presupunea să fie răcoros. Sânziana grăbi pasul: cursul începea într-o jumătate de ora, iar ea tot avea să întârzie.

Brusc, o rafală de vânt i-a lovit obrazul cu un aer fierbinte, arzându-i pielea mată, albă. Praful de ciment de pe șantierul alăturat a început să valseze pe bulevardul aproape gol la acea oră. Dus de vânt, i s-a ascuns printre buclele aurii, făcând-o să îi pară rău că a ales să  scurteze calea pe aici. Vântul, neîmpăcat cu ceea ce a făcut, îi fură câteva file din geantă și le-a traversat peste drum, lăsând posesoarea pe trotuarul celălalt.

-Licența mea!

Iar ca ziua să fie și mai frumoasă, pe asfaltul înfierbîntat au început să se plimbe roțile unor mașini apărute de nicăieri, blocând singura cale de a recupera foile. Iar vântul le tot ducea, trecând peste parc, fântâna arteziană, cealaltă stradă… Într-un sfârșit, Sânziana reuși să traverseze strada, să treacă de parc, să ajungă pe cealaltă stradă, locul unde pentru ultima dată și-a văzut foile furate. Și nu a mai găsit nimic. Doar vântul, care se domoli și se plimba printre coroanele copacilor leșinați de căldură. Întristată, s-a întors în parc, lângă havuz, și s-a așezat pe o bancă. La curs nu mai reușea să ajungă. Afară era prea cald, prea mult soare și un cer prea albastru, întrecând culoarea ochilor ei la capitolul strălucire. Dezmăgită, voia să vadă ce foi i-au dispărut. Abia luase poșeta în mână și auzi o voce calmă, puțin răgușită:

-Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Sânziana și-a întors privirea spre voce. Pe banca de lângă un ulm imens stătea un tânăr, ținând în mâini acele câteva foi pierdute de ea, citind cu glas tare poezia ce-i era atât de dragă. Nesigură, totuși, s-a apropiat.

-Mă scuzați, cred că foile din mânile dumneavostră îmi aparțin…

Tânărul își ridică ochii, întâmpinând-o cu o privire rece, de culoarea cafelei tari, ceea ce o deranjă puțin pe Sânziana. Dar imediat pe chipul lui a înflorit un zâmbet larg.

-Nu domnișoară, sunt ale mele. Mi le-a adus vântul!

Veni rândul femeii să zâmbească, un zâmbet încurcat, nuanțat de purpuriul ce i-a apărut în obraji.

-Vântul e un hoț, căci mi le-a furat.

-Ce-i pierdut, pierdut rămâne! Și, ridicându-se, i-a întins mâna: Numele meu este Eliad.

-Sânziana, i-a răspuns, strângând mâna cu finețe. Totuși, aș avea nevoie de ele.

-Văd că vă place Blaga, i-a răspuns, așezându-se înapoi pe bancă, invitând-o și pe tânără să-i urmeze exemplul. Și, pe de-asupra, aveți un scris foarte frumos!

Era o zi prea caldă, prea caldă ca să mai plece, căci răcoarea ce o emana ulmul și apa din havuz i-au indus o stare de lene și de calm în sufletul ei. Alături de un străin, ascunsă de praful de pe boulevard, de oamenii neplăcuți din viața ei, de tristețea ce o cuprindea de ceva timp, Sânziana simți că totul în sufletul ei își regăsește calmitatea în momentul acesta, alături de un om necunoscut. Într-un târziu, fu trezită de aceeași voce:

-Aveți un nume frumos, domnișoară.

-Vă mulțumesc, i-a răspuns. Nici ea nu știa de ce, dar a simțit nevoia să-i împărtășească taina acestuia. ”Noaptea de Sânziene” de Eliade este romanul preferat al mamei. Eu am avut norocul să mă nasc în acea noapte.

Tânărul o privi mirat, după care începu să râdă, fapt ce o intimidă pe Sânziana. Era jenată de situația creată. Văzându-i expresia, tânărul se grăbi să o lămurească:

-Nu, nu mă amuz de numele dumneavostră; doar că e ciudat, nu credeți? Și eu am fost numit Eliad în cinstea lui.

Aici îi veni rândul Sânzienei să se mire, după care, atmosfera parcă s-a mai destins, iar vântul îi lovi ușor cu prospețimea apei de alături. Eliad îi întinse foile, după care se ridică.

-Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnișoară Sânziana. În cinstea părinților noștri ”eliadofili”, vă pot invita la o cafea?

Propunerea tânărului îi aminti de mama, de faptul că nu o sunase încă.

-Sigur, îi zâmbise.

-Atunci, propun să…

Noaptea o prinsese lângă universitate, clădirea veche ducând-o cu gândul la femeia cu păr roșu din alt oraș. În sfârșit, liniște. Zâmbi. Niciun puști amator de stat până târziu în oraș nu ar alege un astfel de loc sobru și vechi. În sfârșit, o poate suna.

-Bună, mamă, la mulți ani!

La capătul firului s-a auzit o voce blândă, scăldată în lacrimi abia ascunse.

-Mulțumesc dragă, așteptam sunetul tău! A văzut profesorul lucrarea ta?

-Nu mamă, nu am ajuns azi la facultate. A intervenit ceva…

Vocea visătoare a fiicei a făcut-o pe Gina să se neliniștească. Oare s-a întâmplat ceva?

-Sânziana, ești bine?

-Da mamă… se auzea vântul și strada pustie. Am întâlnit pe cineva…

-Sânziana? Mai ești?

-Da, voiam să-ți zic doar că nu am ajuns la destinație. Am ajuns pe o bancă cu cineva numit de părinții săi în cinstea lui Eliade…

Gina începu să râdă, amintindu-și de o zi de martie, înțelegând ce se petrece în sufletul fiicei ei.

-Se pare că nu am fost cea mai originală mamă, nu?

La capătul celălalt se auzi râsul zglobiu al fetei ei. După care au urmat câteva fraze, urări, un noapte bună. Gina veni în sufragerie, zâmbind. Soțul ei o privi cu interes:

-Cine era?

-Sânziana, m-a felicitat. Mai ții minte cafeneaua unchiului tău?

-Cum să nu țin minte… dar de ce întrebi? S-a întâmplat ceva cu fiica noastră?

-Mircea, cred că Sânziana… îmbrățișându-și soțul, Gina îi zâmbi – cred că Sânziana a găsit un nufăr din lacul plin cu noroi…


Povestea celor zece Harite și a tânărului Cer

Într-o lume în care realitatea zeilor se împletea cu cea a muritorilor, a apărut un nor gri pe cerul imaculat; era Tiamat, o harită cu o privire fulgerătoare și gânduri negre ascunse sub buclele de aur. Aceasta s-a plictisit de viața boemă pe care o ducea, și, plictisită, a aruncat o umbră pe chipul lui Dionis. Ademenindu-l cu ochii ei de un albastru șters de timpuri, aceasta i-a furat culoarea vie din ochi. Întrând în casa zeului, Tiamat s-a autodeclarat stăpână, devenind astfel regina Cerului. În timp ce tânărul Dionis, lipsit de culoarea dăruită de mama lui, Altjira, își pierdea timpul într-un univers decăzut și trist, Tiamat conducea regatul ei vast, rânjind răutăcios pe sub pleoape.

În lumea mică din realitatea muritorilor, Tiamat și-a îngropat, cu mult timp în urmă, unicul vlăstar, pe care l-a și uitat. Vlăstarul era harita Enlil, o ființă firavă și naivă ce de foarte mult timp călătorea prin lume, întâlnind oameni ce o urau sau le era frică de ea; trăind o eternitate, aceasta a ales să își petreacă timpul în singurătate. Părinții ce au crescut-o au murit; prietenii, la fel. A iubit în nenumărate rânduri suflete frumoase și le-a îmbrățișat la ultima suflare. Enlil suferea; timpul ei nu avea niciun rost, iar cei din jur nu-i puteau explica de ce viața ei s-a oprit la vârsta tinereții.

Harita a ajuns pe tărâmul iernii și a apelor. Înconjurată de liniște, aceasta a întâlnit-o pe Agni, o femeie frumoasă, brună, cu o privire maternă. Cunoscându-i originea, căci deținea istoria timpului, Agni i-a spus să caute turnul izolat din iarna din sufletul ei, căci acolo se află răspunsul. Enlil și-a reamintit toată tristețea, toată singurătatea ce o îmbrățișa cu o gheară ascuțită, neînduplecată. Într-un târziu, cerul și-a desprins aripile și a trezit-o în turnul care i-a descătușat tăcerea. Albastrul eternității din turn a vrăjit-o; o chema, o implora, prin licăririle sale, să-i găsească stăpânul. Ființa melancolică a schițat un zâmbet:  a apărut un țel în viața ei lipsită de lumină.

Pășind printr-o pădure ce se îmbrăca în primăvară, harita întâlni o creatură minunată, cu un zâmbet presărat cu sărutări de fluturi; era Amaterasu, harita ce aducea primăvara în sufletele rănite. Văzând-o, Enlil și-a amintit de o ființă care citește gândurile frumoase din inimile oamenilor, o ființă ce nu se arată nimănui decât celora care au un timp prețios. Dar de ce a văzut-o ea, o ființă neînțelească, cu un timp etern în urma ei, cu un timp ambiguu în fața ei? Bătăile de aripi au trezit-o, căci Amaterasu îi zâmbea enigmatic. Transmițându-i un zâmbet cald prin lumina ochilor, Amaterasu dispăru, lăsând în urmă praf mov de pe aripile fluturilor ei.

Noaptea, Enlil s-a aciuat sub un copac bătrân, gândindu-se la drumul ce se deschidea în față. Sub lumina calmă și rece a lunii, apa din lacul din apropiere începu să se miște lent, mânată de o forță inexplicabilă; s-a auzit un șuerat prelung a unei păsări adormite și pe oglinda apei apăru o femeie frumoasă, cu mânile albe, semănând mai mult a stafie. Era Sekhmet, care, admirând în tăcere bolta presărată cu iubiri ciobite, aștepta ceva. Într-un târziu, a apărut o altă harită; era Azeban, zâmbind drăgălaș. Mama și fiica au început să danseze, abia atingând apa, abia deranjând aerul. Enlil le privea cu admirație și, totodată, cu o ușoară nostalgie; nu mai ținea minte cum arăta mama ei, nici vocea ei, nici zâmbetul ei…

Dimineața o trezi devreme, odată cu soarele ce abia își arăta chipul somnoros de după orizont. În cer plutea un miros de liliac primăvăratic, iar saltul unui pește în lac trezi o harită a zorilor. Voltumna, căci ea era, și-a despletit părul de aur, ignorând prezența ființei cu părul roșu ce îi sorbea frumusețea cu ochii ei de chihlimbar stins. După ce-și termină toaleta, Voltumna își aminti de Enlil și, fără niciun cuvânt sau o emoție pe față, aceasta  îi întinse o agrafă făcută din pietre de smarald și ochi de pești aurii. Enlil a prins-o în păr, observând cu stupoare că devenise o pasăre mică, semănând cu o vrabie cu aripi mici și sidefii. Scoțându-și agrafa, harita își recăpătă chipul; Voltumna dispăruse odată cu rozul cerului.

Continuându-și drumul prin pădure, Enlil ajunsese într-un oraș mare, luminat de soarele imens de pe cer. Totuși, chipurile oamenilor nu păreau fericite; în palatul regal sălășuia o creatură ce fura zâmbete. Era harita Apophsis, cea care se hrănea din admirație. Secând orice privire a oamenilor din jur, aceasta deveni din ce în ce mai sumbră, înconjurând orașul cu un fum sumbru, otrăvit. Văzând pata neagră de pe pământ, Tiamat a ademenit-o pe Apophsis cu gânduri înșelătoare, cerându-i timpul în schimbul admirației eterne. Harita narcisistă s-a împotrivit; dar Tiamat știa ce știa, arătându-l pe Dionis ce-și petrecea siesta sub un pom de nufăr. Harita cu vocea de cleștar și-a pierdut inima în ochii albaștri ce o priveau absenți. De atunci, Tiamat a scăpat de grija lui Dionis, lăsându-l sub aripa protectoare a lui Apophsis, astfel păstrându-și sufletul curat al tânărului, otrăvindu-l doar cu răutatea ei ce aprea sub forma unor nori gri pe cer.

Enlil a auzit o melodie tristă venind dintr-un colț izolat al orașului. Îndreptându-și pașii spre sunetul melancolic, aceasta și-a oprit respirația ascultând de mânile ce tremurau pe corzile lirei; era Dionis, adâncit într-o contemplare a muzicii pe care o considera singura scăpare. De când Tiamat i-a furat sufletul și Apophsis îl sufoca cu dragostea ei, tânărul găsea liniște doar în lira dăruită cândva de Vesta, harita pe care nu a văzut-o nimeni și niciodată în afară de el, Cerul. Se zicea că aceasta ar fi nimerit în ghearele lui Tiamat, căci Vesta era soarele însuși, lumina ce dăruia pacea interioară Cerului.

Dionis privi spre cer; palatul lui Tiamat era tot acolo, gri și aproape transparent. Vântul îi gâdila părul bucălat, de culoarea spicului de grâu. Ochii, odată albaștri, erau de un gri spălăcit; culoarea a pierdut-o odată cu sufletul. O pasăre îl lovi cu aripa, făcându-l să-și întoarcă fața.

O clipă i-a fost de ajuns să înțeleagă că în fața lui se află Iubirea; Enlil plângea, ascultând atingerile ușoare ale degetelor pe strune. Văzându-i chipul întristat, Dionis a simțit o durere inexplicabilă acolo, acolo unde cândva era sufletul. Enlil și-a coborât ochii în pământ: a simțit o dorință mistuitoare de a îmbrățișa ființa din fața ei. Ce erau toate iubirile efemere de până atunci! Ce era timpul ei etern, timpul ce nu i-a păstrat nicio amintire despre chipurile dragi cândva.

Idila privirii celor doi a curmat-o Apophsis, apărută de undeva din nicăieri. Furioasă, văzând că tânărul nu mai este sub vraja ei, că ochii privesc o altă ființă, aceasta a văzut în Enlil o bucată de carne demnă de a fi aruncată în gura leilor. Văzând răutatea ochilor de smarald, harita și-a prins în păr clama dăruită de Voltumna; pasărea mică și-a luat zborul într-o direcție necunoscută.Era o lașă, fugind de sub privirea violentă a stăpânei regatului.

Câteva eternități Dionis a căutat-o. Acel ceva din interiorul lui nu putea să-i uite chipul și lacrimile stârnite de melancolia lui. Petrecerile, viața boemă și lipsită de sentimente l-a plictisit. Vraja lui Apophsis s-a stins, iar chipul ei devenea din ce în ce mai slut; timpul nu ierta. Ce s-a întâmplat, totuși, cu tânăra și suava ființă cu nume necunoscut? Se întreba Dionis, uitându-se cu tristețe în direcția în care a dispărut pasărea cu aripile sidefii. Un vis l-a trezit.

Se făcea că era mic, alintat de Altjira. În împărăția lui, în Cer, lucrurile păreau neschimbate: ape albastre, nimfe cu voci de miere, Vesta, zâmbindu-i cu toată căldura. Totuși, ceva părea diferit; harita, de obicei tăcută, i-a povestit despre lumea muritorilor, o lume pe care o vedea în fiecare zi, o lume despre care nu i-a spus niciodată tânărului Dionis. Zâmbindu-i, Vesta l-a îndemnat să caute o mare roșie de la capătul celui de-al doilea tărâm. Ciudat lucru, i-a uitat numele; i-a spus că și-l va reaminti la timpul potrivit.

Voltumna apăru în fața lui a doua zi. Cu o tristețe nemărginită în suflet, aceasta i-a înmânat agrafa lui Enlil. Tânărul se cutremură: pasărea pierise? Harinta însă îl liniști. Pasărea nu pierise, dar dispăruse. Plecându-și ochii, Voltumna i-a șoptit că Apophsis a găsit-o și i-a furat agrafa. Tiamat, înfuriată, a ascuns-o pe Enlil la fel cum a ascuns-o pe Vesta – într-un loc și timp și spațiu în care nimeni în afară de ea nu poate pătrunde.

S-a adeverit că visul nu a fost o iluzie, Vesta a găsit o modalitate de a-l îmbrățișa din nou pe tânăr. I-a spus să caute o mare roșie, dar unde ar fi găsit Dionis roșu în orașul lui Apophsis, femeia ce-l ținea captivă prin dorința ei d a fi admirată? Răspunsul a fost agrafa, căci într-o noapte s-a auzit țipătul înfricoșător al haritei: Dionis fugise, transformat fiind de agrafă într-o pasăre. L-a căutat zădarnic; s-a plâns lui Tiamat, dar nici aceasta nu putu să-l găsească. Ceea ce nu știau ele este faptul că agrafa nu pe toți îi transforma în păsări…

Câte decenii s-au scurs de la ultima privire a ochilor lui Dionis? Apohsis nu mai știa; Tiamat i-a uitat chipul; oamenii i-au uitat existența. Și totuși, undeva pe tărâmul oamenilor, o creatură veșnic tânără căuta o mare roșie. Zădarnic, căci nicio apă nu-i reamintea de părul ființei ce i-a lăsat o amintire dulce în minte. În fiecare noapte îi visa chipul, chipul înfrumusețat de un zâmbet trist, de ochi lăsați în jos, de păr roșu, ondulat, lăsându-se delicat pe umeri. Vesta nu a mai apărut nicioadtă; Dionis și-a pierdut speranța. Marea roșie nu exista; deci a murit Iubirea.

Dezamăgit și trist, acesta s-a aruncat în timp, străbătând pământul în neștire. Într-o noapte de primăvară, s-a trezit purtat spre un loc pustiu. Luna era absentă în noaptea aceea, stelele și-au ascuns chipul după nori. Într-un întuneric absolut, Dionis și-a îngropat chipul în palme și a jurat că își va recăpăta sufletul  odată cu ivirea zorilor, oferindu-i timpul său lui Tiamat în schimbul culorii ochilor săi; voia să moară.

Dimineața l-a trezit sub un cer imens, fără niciun nor: Tiamat plecase pe un alt tărâm, lăsându-și castelul gri suspendat undeva între cer și orizont. Imaginea ce i s-a deschis tânărului l-a frapat: în fața lui se întindea o mare imensă, de un roșu viu. Florile își întindeau delicat petalele spre cer. I-a trecut un gând fugar, că, poate, Vesta nu greșise, dar se sperie de speranța ce îi încolțea în locul în care îl durea dispariția haritei. Totuși, picioarele l-au dus singure spre flori; acestea, văzându-l, au început să se clatine, de parcă erau pe cale să leșine. Dionis s-a aplecat spreo floare, a îmbrățișat-o și a sărutat-o. Brusc, vântul îl lovi în față; simți că tulpina fragedă se transformă în piele albă, frunzele firave – în mâni subțiri, petalele în păr roșu, ondulat, mirosind a rododendron. Deschizând ochii, Dionis o privi pe Enlil, ființa cu ochii plecați în pâmănt. I-a ridicat bărbia și a a întrebat-o cum o cheamă. Auzindu-i numele, a prins-o și mai strâns în brațe și îi șopti toate gândurile ce îl frământau; despre imaginea ei pe care nu a putut să o șteargă din minte; despre fuga din palatul lui Apophsis; despre căutarea îndelungată și deznădejdea din nopțile reci, când credea că a pierdut-o pentru totdeauna. Enlil plângea cu fața îngropată în pieptul lui.

Așa se termină povestea, povestea unei regăsiri în afara timpului. Ce s-a întâmplat mai departe? Nimeni nu știe. Apophsis, cu toată ura ei, și-a ascuns sluțenia în palat, Tiamat și-a continuat domnia pe Cer. Vă întrebați dacă Dionis și-a recăpătat sufletul? Nu, căci cerul este la fel de albastru și stăpânit de harita cu gânduri negre. Dionis nu și-a recăpătat sufletul, dar și-a recăpătat culoarea ochilor: într-un vis, Vesta i-a zis pe nume: de fapt, îl chema Dagon, căci așa l-a numit Altjira, mama; Dionis era numele dăruit de Tiamat. Ce s-a întâmplat cu Enlil? Nimic trist, căci harita a găsit fericirea în ochii albaștri al sufletului ei pereche. Ce fac ei acum și unde sunt?…

Dagon  și Enlil

În fiecare vară, Enlil, cu părul ei roșu răsfirat pe pământ sub formă de maci, îl îmbrățișează, zâmbind, pe Dagon, care o privește cu ochii lui imposibil de albaștri și curați. Cerul îmbrățișează Pământul; Iubirea este veșnică.


Scrisoarea unui copil demult pierdut

X02 by tomasz alen kopera…Femeia ce avea grijă de mine nu îmi era mamă. În nopțile triste de noiembrie îi visez chipul: statură înaltă, piele împestrițată de o alergie urâtă, păr lung, mereu strâns în coadă și ochi aproape negri, mereu scrutători, mereu învrăjbiți. Femeia aceea mă ura. Copil fiind, consideram că replicile ei privind comportamentul meu sunt juste; că avea dreptate când mă numea ”porc nenorocit” dacă nu clăteam ceașca din care am băut ceai. Că eram un ”copil nerecunoscător” când educatoarea îi zicea că nu sunt printre primii.  Că eram un ”leneș” dacă nu mă trezeam la șase dimineața ca să duc bovinele la deal, să pască. Că eram ”o pocitanie” când mă uitam în oglindă. Îi țin minte și astăzi vocea ascuțită, rece, o voce ce-mi trezea lacrimi în ochi când o auzeam din depărtare, chemându-mă.  Mă întrebam adesea de ce chemând-o pe sora mea vocea aceea devenea dulce ca mierea.

Într-o vară trebuia să mergem la grătar. Mama m-a chemat afară, să o ajut să întind rufele. O vecină s-a apropiat de noi, a schimbat câteva vorbe cu femeia cu ochi scrutători, după care m-a întrebat ce mai fac. Țin minte totul de parcă ar fi fost ieri: o zi splendidă, cu iarba încă proaspătă de rouă, cu soarele cald, îmbietor, cu miros de mere coapte în aer. Eram fericit, i-am zâmbit și așa, dintr-o dată, i-am împărtășit o bucurie ce îmi poseda gândurile de mult timp: astăzi mergem la grătar!

Doamna mi-a zâmbit, după care, spunându-i ceva mamei, a plecat. Am continuat să-i întind hainele ude în tăcere. Când ultima bluză era pe sârmă, am luat ligheanul și am urmat-o în casă, zâmbind mie însumi. Odată ce s-a închis ușa, toată lumina a dispărut ca prin farmec. Nu știu dacă m-am speriat pentru că brusc a devenit întuneric, sau pentru că, la fel de brusc, am simțit urma unei mâni grele pe fața mea. În întuneric, i-am auzit vocea tăioasă: ”cine ți-a zis să spui că mergem la grătar? Ce, crezi că toată lumea trebuie să știe? Nu trebuie să zici la nimeni, la nimeni, ai înțeles?! Copil tâmpit…”. S-a auzit telefonul sunând undeva în altă cameră. Femeia m-a părăsit, lăsându-mă într-o beznă rece, cu obrazul arzând, cu nodurile din gât sufocându-mă.

Când am ajuns la gimnaziu, am fost întâmpinat de o clasă binevoitoare. Aveam colegi interesanți, timp liber în pauze pentru a ne cumpăra covrigi  și a-i ronțăi în ore sau pentru a ne bate cu bulgări de zăpadă sau sticle cu apă, după anotimp. Într-o zi însă am făcut o boacănă, mai mulți colegi, s-a făcut consiliu, au fost chemați părinții la școală. Mama a stat toată ședința tăcută pe scaun, fără să mă bage în seamă. Avea pe chip crispat un zâmbet ciudat. Nu a scos o vorbă până când nu am ieșit din clădire. Era o pauză, toată lumea stătea afară, colegii mă priveau cu interes. Mamas-a întors, brusc, aruncându-mi cuvinte grele, având grijă să o audă toată lumea. Mi-a zis cât de nenorocit sunt; că am făcut-o de rușine, că nu pentru asta m-a trimis la școală, că nu a muncit toată viața ca să ajungă să crească un copil atât de rău și tâmpit ca mine. Perechile de ochi din jurul meu îmi priveau fiecare parte din ființă; urechile din jur auzeau tot adevărul despre mine. Mama continua să mă certe, gesticulând nervos prin aer.  Voceai ei părea un cuțit imens ce mi se inplantează în suflet; continua să-mi zică cât de proastă a fost decizia să mă ia…

Au trecut ani buni de atunci, dar vocea ei îmi tot răsună în minte, în nopțile reci de decembrie când e frig și nu pot dormi. De undeva din timp mă cheamă, mă cheamă ca să-mi reproșeze cât de multă durere i-am adus. Mă cheamă ca să-mi spună cât de mult îmi urăște chipul. Sau poate că mă cheamă ca să-mi spună încă odată,  ca în seara în care am văzut-o la bucătărie cu sticla în mână, că sunt o povară pe capul ei, o povară pe care a adus-o în casă dobitocul de taică-meu…

Băiețelul a împăturit foaia și a scos o brichetă din buzunar. Stătea pe acoperișul unei clădiri părăsite, uitându-se în zare. A apropiat bricheta de foaie și s-a uitat cum literele albastre se topeau, încet, într-o masă cenușie ce mirosea a vise spulberate. Și-a aprins o țigară și a tras un fum, uitându-se îndelung la norii albi ce străbăteau lin cerul albastru, imens…


Verde – Apophsis: Femeia cu vocea de cleștar

Apophsis (sursă: tumblr)Ochii ei privesc lumea cum își macină gândurile pe străzile unui oraș murdar și trist. Și-a promis de atâtea ori să plece; de atâtea ori a renunțat…

Am cunoscut-o demult, pe când era copilă. Ochii ei de un verde crud priveau în suflet. Îi plăcea să vorbească mult pe atunci – despre bomboane de zahăr, mama ei ce-i zâmbește tot timpul, cerul albastru ce i se oglindea în rochia dantelată. Îi plăcea să râdă și să se ascundă după uși deschise, ca să-și surprindă prietenii. Pe mine însă nu mă putea păcăli; și astăzi trecând pe lângă o ușă deschisă încă mai sper să o văd răsărind într-un zâmbet cald. Mi-e dor de ea… A trecut atâta timp! Orașul și-a păstrat străzile pline de gropi, semafoare defecte, oameni reci și indiferenți, timpul ploios și trist. Mă întreb unde este acum? Unde-i sunt ochii verzi ce râdeau de după ploaie?

Și am revăzut-o. Am recunoscut-o dintr-o mare de oameni; credeam că i-am uitat chipul, dar, văzând-o, mi-am amintit fiecare trăsătură a feței. Și tenul măsliniu, și părul negru, drept, și sprâncenele arcuite, și ochii de smarald… ochi pe care nu i-aș putea uita vreodată. Era pe partea cealaltă a bulevardului, pășind atât de monoton și totuși atât de diferit de mulțime. Aș fi vrut să o strig, dar fluxul de mașini claxonând mi-ar fi dus cuvintele în cu totul altă direcție. Am rămas cu ochii pe ea. Avea un aer melancolic. Cred că se grăbea undeva.

… În jur era atâta liniște și frumusețe! Vara își desfăcea aripile și săruta cu briza dimineții orice floare, orice apă, orice zumzet. Harita cu ochii verzi cânta; lumina din jurul ei îi accentua privirea îndreptată spre cer. Pădurea ce o găzduia o îmbrățișă într-o răcoare de cristal. Păsările o ascultau îngândurate; un iepuraș s-a oprit din ronțăit o rădăcină. Apophsis se trezea din nou în acel loc în care nu este nimeni, în care vocea ei de cleștar nu se transformă în gânduri ciobite; vocea ei era bătaia inimii în paradisul pe care l-a creat. Și nici oamenii din oraș nu o puteau deranja; astăzi, ei erau atât de mici, atât de inexistenți, cu tot cu semafiarele lor defecte, cu mașinile claxonând, cu bulevardul murdar și trist…

Am văzut-o pentru o clipă, căci strângând un buchet de admirații din jur Apophsis a dispărut după o clădire impunătoare. M-am întrebat dacă am visat eu sau chiar a zâmbit; încă mă întreb dacă mai cântă în pădurea ei. Încă mai sper că ochii de un verde crud vor găsi alinarea; încă îmi doresc să o revăd când trec pe lângă o ușă deschisă…

Apophsis – în mitologia egipteană,  zeu al întunericului, al  răului și  a distrugerii.

Roz – Voltumna: Femeia cu părul de aur

Voltumna (sursă: tumblr)Apusul desena umbre sângeroase pe orașul în ruine. Clădirile vechi, dărâmate, servind drept casă pentru păsări sau viermi se profilau trist în soarele ce apunea. Din când în când se desprindea câte o țiglă sau o cărămidă și cădea jos, ridicând praful. În jur era o liniște deplină: păsările în acest loc blestemat erau mute. Le-a amuțit Voltumna.

Femeia știa de orașul dărâmat. Astăzi stătea într-o cafenea mică, drăgălașă, discutând de zor cu prietenele ei. Ținea în mâna delicată o țigară pe jumătate fumată. O învăluia mirosul de tutun și de mentă. Zâmbea. Voltumna avea buze roșii și savuroase care erau surprinse mereu într-un zâmbet, arătând dinții mici, sidefii. Când vorbea, își privea prietenele cu niște ochi frumoși, puțin oblici și de o culoare verde-cenușie. Ochii, buzele și pielea măslinie erau conturați de părul ei bogat, ondulat și lăsat pe spate, reflectând lumina galbenă din încăpere. Privită de afară, părea o zeitate cu părul de aur.

Stingând țigara, Voltumna și-a întors privirea spre stradă. Contempla asfaltul crăpat, oamenii grăbiți și ploaia ce urma să înceapă. Cineva mergea cu o umbrelă galbenă. Se auzeau clopoței undeva departe, acompaniați de răsete de copii. Fața femeii s-a crispat într-un zâmbet demonic, iar ochii au căpătat o licărire ciudată. Priveliștea din geam se schimbase brusc: vitrinele de pe partea cealaltă a străzii, frumoase și aranjate deveniseră ruine, cu denumirea ștearsă, geamurile crăpate și culoarea vie roasă de ploi. Asfaltul se prefăcuse în praf, iar oamenii își continuau drumul fără să observe demonul ce îi privea.

Voltumna ieși pe stradă. Norii au dispărut, iar soarele care era la zenit apunea cu viteză, oprindu-se la orizont. Oamenii din jur însă păreau că nu văd nimic. Semănau cu niște marionete fără suflet ghidate de niște ațe invizibile. Zâmbetul femeii devenise înfricoșător: se schimbase și ea. Părul de aur era strâns la spate cu o panglică din argint. În loc de hainele de oficiu avea zale sângerii, înfrumusețate cu pietre argintii. Pantofii i se prefăcuseră în bocanci grei de oțel. În mâna stângă  ținea o sabie cu mâner încrustat cu pietre argintii și rubine. Tăișul sabiei strălucea în lumina soarelui, înghițind focul din cer. Voltumna înainta pe bulevard, trecând lângă oamenii ce nu păreau să existe deloc. A ajuns într-un loc înconjurat de mai multe clădiri a căror țigle și cărămizi continuau să cadă. Aici erau mulți oameni cu fețe cunoscute. Bărbați, femei, copii, bătrâni… și toți păreau să fie diferiți de cei de pe stradă: știau cine este Voltumna și înțelegeau că aici le este sfârșitul. Femeia zâmbi.

***

Soarele continua să apună de o eternitate. Păsările priveau amuțite femeia demonică din mijlocul orașului. În jur, numai bucăți de carne, sânge închegat, fețe de copii terifiați, ochi ce păreau să prindă ultima fărâmă de viață. Seara însă era una frumoasă. Voltumna își ridică fața și întâmpină, cu ochii închiși și împăcați, briza caldă ce-i răsfira părul pe spate. Într-o baltă imensă de moarte femeia era fericită; mirosea a prospețime în jur și parcă totul revenise la locul său. Undeva în apropiere o cărămidă desprinsă căzuze, ridicând un nor de praf argintiu.

  • Voltumna – zeu al schimbărilor și al anotimpurilor în mitologia etruscă.

Albastru – Altjira: Femeia cu ochii ca marea

AltjiraÎn lumea de afară se auzea viața trecând pe lângă prima Harită. Era singură; ascunsă într-un oraș imens, pe o stradă lăturalnică, cu pavajul spălat de ploaia ce nu se mai oprea, Altjira a închis ochii și s-a regăsit într-un spațiu știut doar de ea.

Culoarea ochilor ei se contopea cu marea. Briza ușoară îi acoperea părul  de abanos cu un parfum proaspăt, sărat. În depărtare se auzeau pescărușii, plonjând în apa ce reflecta apusul. În jur era o liniște imensă, perturbată doar de cântul monoton al valurilor lovindu-se de mal.

Altjira se plimba ținându-și rochia lungă în mână. Apa îi atingea picioarele, sărutând pielea albă, catifelată. Vântul îi arunca în față părul ondulat, de un negru și el albăstrui. Ochii ei priveau în zare, căutându-și nuanța în orizontul ce unea cerul cu marea. Apusul îi colora buzele roșii într-o nuanță cărămezie. Altjira era cea mai frumoasă femeie ce contempla apusul în acel spațiu imens și pustiu.

Locuia într-un cort. Într-un cort mic, cenușiu, în care avea ascunsă o comoară. În nisipul rece de aici erau îngropate multe taine; borcane mici, pline cu refulări, frustrări, sentimente negative, ură, cuvinte urâte. Toate erau sigilate cu grijă și legate cu câte o panglică frumoasă, de satin. Prezentate astfel, acestea nu mai păreau să ascundă toată tristețea și durerea pe care Asera o simțea în viața ei de pe strada lăturalnică într-o ploaie urâtă și rece.

  • Altjira – în mitologia aborigenilor din Australia, acesta este zeul ce a creat Pământul și mai apoi s-a retras în Cer. 

%d blogeri au apreciat asta: