Tag Archives: praf

Culori și sunete difuze

__sleeping_beauty___by_strong_machine-d3ktr0vAș fi vrut să mă îndrăgostesc de o culoare. Una aparent simplă, și totodată, plină de strălucire, capabilă să lumineze sufletul unui muritor, transformându-l într-o pală de vânt.

Mi-ar plăcea să fie o culoare mistică, de nuanțe albăstrui, jucând feste pe pereții albi, imaculați, plini de amintiri prea puțin importante. Un albastru cald, care să se oprească în părul meu roșu și să-i neutralizeze furia și sentimentul de nimicnicie.

În orașul X astăzi a nins. În Y, soarele a luminat străzile prăfuite. În orașul meu, a plouat toată ziua. Un gri de martie apăsător, similar aceluia din anul trecut. Un martie rece, în care culorile se pierd toate în una singură și – cât de mult mi-aș dori! – ca această culoare să fie albastrul senin, eliberator!

Dar albastrul se ascunde undeva în spatele norilor grei, plini de cenușă. Știu că e acolo, că-l voi (re)vedea în curând, dar febra așteptării mănâncă prea lent secundele, minutele, orele și zilele ce se târăsc alene prin aer.

Un albastru va aduce cu el și aurul soarelui, și buzele dulci ale macilor, și rozul pal al florilor de cireș, și ochii de smarald al grădinii. Așteaptă, lumină pală, așteaptă-ți raza de culoare!

Reclame

Cum să-ți amintești de zâmbetul lui

–          Și florile adormeau odată cu noaptea, iar Crăiasa fugi în pădure, ascunsă de ochii Prințului pentru vecie. Sfârșit.

–          De ce, mamă, de ce? Nu îl iubea pe Prinț?

–          Nu draga mea, îl iubea sincer.

–          Și atunci?

–          Nu știu… așa a vrut autorul, zise Gina, ridicând nedumerită din umeri.

–          Nu e corect! Se bosumflă Sânziana, trăgând plapuma portocalie până la nas. Gina zâmbi.

–          Corect sau nu, acum hai la culcare! Și, sărutând-o pe obraz, îi prinse imaginea zâmbetului cu o clipă înainte să stingă lumina.

Au trecut ani buni de atunci. Fetița zglobie, cu un zâmbet ștrengar așternut pe chipul gingaș, a devenit femeie. Astăzi,  lovind ușor dalele străzii cu tocurile pantofilor, Sânziana  își amintea de mama, o ființă ce i-a dăruit cele mai frumoase clipe din copilărie. Era ziua ei, voia să o sune, dar gălăgia de pe stradă nu permitea astfel de mici plăceri. Era o căldură nebună, nebună de tot; de parcă era miezul verii și nu un mai care se presupunea să fie răcoros. Sânziana grăbi pasul: cursul începea într-o jumătate de ora, iar ea tot avea să întârzie.

Brusc, o rafală de vânt i-a lovit obrazul cu un aer fierbinte, arzându-i pielea mată, albă. Praful de ciment de pe șantierul alăturat a început să valseze pe bulevardul aproape gol la acea oră. Dus de vânt, i s-a ascuns printre buclele aurii, făcând-o să îi pară rău că a ales să  scurteze calea pe aici. Vântul, neîmpăcat cu ceea ce a făcut, îi fură câteva file din geantă și le-a traversat peste drum, lăsând posesoarea pe trotuarul celălalt.

-Licența mea!

Iar ca ziua să fie și mai frumoasă, pe asfaltul înfierbîntat au început să se plimbe roțile unor mașini apărute de nicăieri, blocând singura cale de a recupera foile. Iar vântul le tot ducea, trecând peste parc, fântâna arteziană, cealaltă stradă… Într-un sfârșit, Sânziana reuși să traverseze strada, să treacă de parc, să ajungă pe cealaltă stradă, locul unde pentru ultima dată și-a văzut foile furate. Și nu a mai găsit nimic. Doar vântul, care se domoli și se plimba printre coroanele copacilor leșinați de căldură. Întristată, s-a întors în parc, lângă havuz, și s-a așezat pe o bancă. La curs nu mai reușea să ajungă. Afară era prea cald, prea mult soare și un cer prea albastru, întrecând culoarea ochilor ei la capitolul strălucire. Dezmăgită, voia să vadă ce foi i-au dispărut. Abia luase poșeta în mână și auzi o voce calmă, puțin răgușită:

-Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Sânziana și-a întors privirea spre voce. Pe banca de lângă un ulm imens stătea un tânăr, ținând în mâini acele câteva foi pierdute de ea, citind cu glas tare poezia ce-i era atât de dragă. Nesigură, totuși, s-a apropiat.

-Mă scuzați, cred că foile din mânile dumneavostră îmi aparțin…

Tânărul își ridică ochii, întâmpinând-o cu o privire rece, de culoarea cafelei tari, ceea ce o deranjă puțin pe Sânziana. Dar imediat pe chipul lui a înflorit un zâmbet larg.

-Nu domnișoară, sunt ale mele. Mi le-a adus vântul!

Veni rândul femeii să zâmbească, un zâmbet încurcat, nuanțat de purpuriul ce i-a apărut în obraji.

-Vântul e un hoț, căci mi le-a furat.

-Ce-i pierdut, pierdut rămâne! Și, ridicându-se, i-a întins mâna: Numele meu este Eliad.

-Sânziana, i-a răspuns, strângând mâna cu finețe. Totuși, aș avea nevoie de ele.

-Văd că vă place Blaga, i-a răspuns, așezându-se înapoi pe bancă, invitând-o și pe tânără să-i urmeze exemplul. Și, pe de-asupra, aveți un scris foarte frumos!

Era o zi prea caldă, prea caldă ca să mai plece, căci răcoarea ce o emana ulmul și apa din havuz i-au indus o stare de lene și de calm în sufletul ei. Alături de un străin, ascunsă de praful de pe boulevard, de oamenii neplăcuți din viața ei, de tristețea ce o cuprindea de ceva timp, Sânziana simți că totul în sufletul ei își regăsește calmitatea în momentul acesta, alături de un om necunoscut. Într-un târziu, fu trezită de aceeași voce:

-Aveți un nume frumos, domnișoară.

-Vă mulțumesc, i-a răspuns. Nici ea nu știa de ce, dar a simțit nevoia să-i împărtășească taina acestuia. ”Noaptea de Sânziene” de Eliade este romanul preferat al mamei. Eu am avut norocul să mă nasc în acea noapte.

Tânărul o privi mirat, după care începu să râdă, fapt ce o intimidă pe Sânziana. Era jenată de situația creată. Văzându-i expresia, tânărul se grăbi să o lămurească:

-Nu, nu mă amuz de numele dumneavostră; doar că e ciudat, nu credeți? Și eu am fost numit Eliad în cinstea lui.

Aici îi veni rândul Sânzienei să se mire, după care, atmosfera parcă s-a mai destins, iar vântul îi lovi ușor cu prospețimea apei de alături. Eliad îi întinse foile, după care se ridică.

-Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnișoară Sânziana. În cinstea părinților noștri ”eliadofili”, vă pot invita la o cafea?

Propunerea tânărului îi aminti de mama, de faptul că nu o sunase încă.

-Sigur, îi zâmbise.

-Atunci, propun să…

Noaptea o prinsese lângă universitate, clădirea veche ducând-o cu gândul la femeia cu păr roșu din alt oraș. În sfârșit, liniște. Zâmbi. Niciun puști amator de stat până târziu în oraș nu ar alege un astfel de loc sobru și vechi. În sfârșit, o poate suna.

-Bună, mamă, la mulți ani!

La capătul firului s-a auzit o voce blândă, scăldată în lacrimi abia ascunse.

-Mulțumesc dragă, așteptam sunetul tău! A văzut profesorul lucrarea ta?

-Nu mamă, nu am ajuns azi la facultate. A intervenit ceva…

Vocea visătoare a fiicei a făcut-o pe Gina să se neliniștească. Oare s-a întâmplat ceva?

-Sânziana, ești bine?

-Da mamă… se auzea vântul și strada pustie. Am întâlnit pe cineva…

-Sânziana? Mai ești?

-Da, voiam să-ți zic doar că nu am ajuns la destinație. Am ajuns pe o bancă cu cineva numit de părinții săi în cinstea lui Eliade…

Gina începu să râdă, amintindu-și de o zi de martie, înțelegând ce se petrece în sufletul fiicei ei.

-Se pare că nu am fost cea mai originală mamă, nu?

La capătul celălalt se auzi râsul zglobiu al fetei ei. După care au urmat câteva fraze, urări, un noapte bună. Gina veni în sufragerie, zâmbind. Soțul ei o privi cu interes:

-Cine era?

-Sânziana, m-a felicitat. Mai ții minte cafeneaua unchiului tău?

-Cum să nu țin minte… dar de ce întrebi? S-a întâmplat ceva cu fiica noastră?

-Mircea, cred că Sânziana… îmbrățișându-și soțul, Gina îi zâmbi – cred că Sânziana a găsit un nufăr din lacul plin cu noroi…


Numele meu este… (Ştii de ce nu găseşti lumina?)

Deschid ochii şi văd doar negru.

***

Astăzi am realizat că sunt o floare a soarelui. Nu sunt bălaie şi nu am ochi de smoală. Mă ghidez după soare, îl urmez de fiecare dată, îl iubesc, mă uit doar la el, dar astăzi… astăzi m-am  trezit într-o cameră îmtunecată. Nu văd nimic, dar ştiu că aici e locul căruia îi aparţin şi de care-mi este frică cel mai mult.

De când mă ţin minte, sunt blocată într-o casă. Într-o casă imensă, care  seamănă mai mult a puşcărie: gratii, lumânări de seu, pietre umede din zid, picături de apă din tavan care picură, spărgând liniştea; geamuri închise, obloane trase, frig, frig şi iar frig… iar eu merg pe un coridor lung, strâmt, cu tavanul scund. Mi-e frică.

Am crescut în această casă. Am crescut mergând  pe acest coridor, lung cât o eternitate. Câteodată coridorul se termină într-un fel de salon, de unde încep altele, nenumăratele coridoare ale căror prizonieră sunt. Rareori, dar se mai întâmplă, ies dintr-un coridor într-o cameră întunecată. Aici mă opresc, pentru că mi-e frică de spaţii strâmte. Găsesc în această încăpere o alinare.

Odată, am intrat într-o încăpere luminată de o lumânare. Era o lumânare de seu. Stătea în faţa unei oglinzi imense, vechi şi crăpate. În colţul din dreapta un păianjen îşi ţesea lăcaşul. Cred că e prima dată când am văzut o fiinţă la lumină. Tot atunci a fost prima dată când mi-am văzut chipul. Nu ştiu ce sunt, nu ştiu dacă sunt vie sau nu. Nu ştiu dacă sunt urâtă sau frumoasă, nu ştiu dacă sunt tânără sau bătrână; nu ştiu dacă trăiesc sau am murit deja; nu ştiu dacă simt sau doar cred că simt; nu ştiu dacă am suflet sau doar febră în piept; nu ştiu dacă-mi curge sânge în vene sau doar praf de gheaţă… M-au speriat ochii mei. Sunt enormi, iar în contrast cu pielea albă, vineţie, şi părul lung, bucălat, de un roşu spălăcit m-au făcut să tresar. Am genele extrem de lungi, sprâncenele arcuite, nasul drept, cu o nuanţă de roz. Cred că e de la frig, sau poate de la faptul că îmi curge sângele prin vene; poate.

M-a speriat fiinţa pe care am văzut-o. Am fugit, alunecând pe podeaua rece, plină de scoici fărâmiţate ce mi-au zgârâiat tălpile, genunchii şi palmele  când am încercat pentru prima dată să păşesc. Am uitat să iau lumânarea cu mine, dar cred că m-ar fi speriat şi mai mult să o iau cu mine. Am preferat să continui să rătăcesc prin labirintul meu ce mă va duce, cel mai probabil, spre moarte.

Într-o noapte am avut un vis. Am visat o zi însorită, un cer albastru, un vând ce adia uşor, un lan de linişte în faţa mea, un aer uscat şi un orizont ce se contopea cu soarele. Cred că erau florile, florile a căror nume port. Îşi ridicau capetele blonde spre cer şi-l priveau fix cu ochii lor de smoală. Tăceau, iar în tăcerea lor se răsfrângea toată dragostea pe care acestea o dăruiau soarelui. Am simţit prezenţa cuiva în spatele meu, dar nu puteam să mă mişc. A fost prima şi ultima voce pe care am auzit-o vreodată, dar mi-a vorbit.

-Ştii cine eşti? Ştii ce vrei? Ştii de ce eşti închisă în casa cu labirinturi? Ştii de ce ţi-e frică? Ştii de ce păianjenii îşi ţes pânza pe oglindă? Ştii de ce nu găseşti lumina?

Vocea se apropie de urechea mea şi îmi şopti, mult mai încet decât prima dată:

– Eşti tânără, eşti frumoasă; ai un păr superb, ai ochii fiinţei ce se cere iubită; ai pielea palidă, de moartă, care cere un piept şi  o pereche de braţe pentru a fi încălzită; eşti tânără, plină de viaţă şi numai bună de venerat; curaj! În casa ta există o cameră care te va duce spre lumină; aceea este camera ta, plină de soare, cer albastru şi vise; e camera ta, a florii de tinde spre soare… caut-o!

M-am trezit.

***

Nu am ieşit niciodată din casă, nu am vorbit cu nimeni, nu am ştiut alte culori decât negrul de abanos, negrul cenuşiu şi negrul mortuar, dar visul mi le-a pictat pe celelalte, iar vocea îmi vorbea în continuare, îmi zicea aceleaşi cuvinte…

De atunci am decis să caut camera. Bâjbâiam în continuare, prin întuneric, frig, apă picurând din tavan, camera care mă va elibera, camera în care mă aşteaptă soarele. Continui să cred că vocea nu a fost un miraj, continui să cred că voi putea desluşi albastrul, verdele, galbenul şi libertatea. Continui să cred că voi găsi mirajul, că voi desluşi după un perete o altă lume, una pe care am visat-o. Continui să cred vocea că sunt frumoasă aşa cum sunt; continui să cred că numele meu este floare a soarelui.

***

Cred că văd ceva, o lumină de… lumânare de seu? Lumină palidă, abia vizibilă în ceaţa deasă din jurul meu. Iuţesc pasul, alunec şi cad, dar nu-mi pasă. Mă ridic şi continui să merg-alerg, respir din ce în ce mai greu şi până la urmă, dau de mânerul unei uşi, prin crăpătura căreia se iuţeşte lumina slabă. Apăs clanţa şi intru în cameră. O cameră pe care am mai văzut-o, dar nu vreau să cred că e aceeaşi. Oglinda e la locul ei, prăfuită deja, plină de păianjeni şi pânzele acestora. Lumânarea de seu arde, dar e pe sfârşite. Mă apropii, tremurând, şi întind palma. În aceeaşi clipă, păianjenii îşi mută pânza ca pe o cortină, luând cu ei praful. Mai întâi apare o umbră de la lumânare, pe urmă…

Un trup gol, zbârcit. Păr roşcat-cenuşiu, plin de fire albe, aruncat haotic pe umeri. Mâni pline de încreţituri, unghii vinete. O frunte tranşată, o faţă brăzdată. Ochii de un verde spălăcit. Sunt… eu? Dar, când? Când am îmbătrânit atât de mult? Când am reuşit să mă transform? Când am visat? Oare a trecut atât de mult timp?

Arătarea din oglindă mă priveşte în continuare, fix şi necruţător. Din ochiul stâng i se prelinge  o lacrimă, iar eu îmi simt obrazul arzând. E prima dată, după vis, când simt căldura. Ridic braţul ca să o ating; ea face la fel. Degetele îngheţate lent se apropie de suprafaţa netedă a oglinzii. Arătarea continuă să mă mimeze. Ating uşor, uşor de tot oglinda; în cameră devine frig, într-o clipă îmi îngheaţă picioarele, apare, din neant, un vânt nebun, stinge lumânarea de seu, iar himera mea se sparge, cu tot cu oglindă. Deschid ochii şi văd doar negru. Încerc să mă dezmeticesc, să mă obişnuiesc cu întunericul, crezând că ar trebui doar să mă adaptez într-o cameră întunecoasă. Sper să mă acomodez şi să pot desluşi obiectele din cameră, dar… a trecut o clipă, o oră, o eternitate, iar eu nu sunt în stare să desluşesc ceva. Sunt într-un întuneric desăvârşit, unul în care …

…Sunt copila cerului şi a soarelui. Sunt copila floarei care se îndreaptă spre soare, răpită în vis şi ferecată într-o casă al întunericului nedesluşit. M-am născut în lumina palidă a lumânării de seu, mi-am visat dorinţa, am hoinărit o viaţă prin labirintul întunecat din inima mea şi… am murit.


%d blogeri au apreciat asta: