Tag Archives: ochi

Poezie despre tine

largeTu ești lumina ce-mi învăluiește întunericul, și nu invers; ai puterea să scapi de umbrele lungi și mâhnite din mine ce încearcă să te tragă la fund; reziști.

Tu ești după-amiaza caldă, cu mult soare ce alungă bruma dimineților reci și ploioase de toamnă ce se ascund în interiorul meu.

Tu ești Micul prinț al meu – și poate că nu știi, dar Micul prinț e cartea mea preferată.

Tu ești biblioteca cea plină de cărți cu foi îngălbenite, într-un colț al căreia există un fotoliu în care aș vrea să mă ghemuiesc pentru totdeauna.

Tu ești cafeaua neagră, tare și amară pe care o sorb în fiecare dimineață direct din ochii tăi.

Tu ești zidul ce mă protejează de mine însumi; când umbrele cresc, crești și tu, ascunzându-mă în brațele tale. Când dispar,

Tu ești zahărul meu pentru cafea; e destul să zâmbești ca să fac diabet. Cel puțin de șapte mii de ori pe zi.

Tu ești căldura ce mă învăluie pentru că tot timpul ai mâinile calde și inima fierbinte.

Tu ești muzica din interiorul meu când gândesc.

Tu ești dragul meu pentru că, mai nou, îmi place să calc cămăși.

Tu ești omul cu răbdare nelimitată, pentru că mă suporți așa, neîndemânatică cum sunt.

Tu ești un pictor desăvârșit, pentru că fiecare zi se transformă într-un peisaj din clipa în care deschid ochii.

Tu ești cerul meu plin de stele, pe care l-aș privi încontinuu, chiar dacă unele nopți sunt reci și stelele se ascund după nori.

Tu ești viteza de 300 km/h, pentru că îmi faci inima să-mi bată ca o nebună.

***

Scumpul meu cu miros de mare, de-ai ști, de-ai ști cât îmi ești de drag!

Anunțuri

Inspirație de un minut

1932194_10151985901218105_1799472140_nȘi l-am iubit cu ură, cu pasiune, cu groază, cu gânduri aruncate de-a valma. I-am smuls imaginea din propriul chip, dar expresia ochilor, rătăcitori prin stele și inconfundabili, albaștri-cărămizii, stăruiau să-mi țintuiască mintea în acel paradis situat între patru pereți, albi și cu unghiurile ascuțite, ce-ți intrau până la carne. Ah, cât l-am iubit, și câte zile nu aș răsturna cu tot cu soarele lor, cu zâmbetele celor din jur și cu cafelele nesfârșite la birou ca să-i revăd chipul!

Dar nu, timpul a furat ceea ce trebuia să îmi lase moștenire. Numele meu este Casandra, iar al lui nu îl știe nici gaura neagră ce îmi fură sufletul. Spațiul îmi este închisoare, în care sunt prinsă ca un animal rar în cușcă, doar că… nu mai știu să mușc.


Roșu, galben, portocaliu…

Laura Makabresku - FoxDin pământuri, o creatură fantastică își ridica ființa. Într-o dimineață rece, înmiresmată de ceața de pe lac, Creatura a deschis ochii mari, roșii ca fructele de măceș, acoperite de pleoape albe, din care genele cărămizii aruncau o umbră de melancoliei pe chipul ei. Nasul mic și ușor turtit a prins o culoare rozalie de la frig. Făptura își mușca buzele, însângerate de atâta frig și durere. O vulpe îi veni în întâmpinare, făcându-i-se milă de făptura gingașă și totodată, parcă ruptă dintr-o altă lume, vrăjmașă acesteia. Creatura o privi cu o tristețe nemăsurată; vulpea se apropie și cu botul ascuțit i-a dat la o parte o buclă ruginie de pe frunte; părul ei părea o cascadă dezordonată de fire de apă, curgând năvalnic peste frunte, obraji, umeri. Așa au stat o vreme, în tăcere.

Spre seară, sorele păli, plecând grăbit spre alte orizonturi. Vulpea presimți o noapte rece; așa și urma să fie. Pe lângă asta, ciorile negre, aducătoare de moarte, se împăienjeneau prin crengile gri ale copacilor din jur, devenind astfel gardieni înfricoșători. Creatura nu înțelegea nimic: pentru ea, mirosul pământului ud, în care a luat naștere, nu a învățat-o nimic despre cealaltă margine al acestuia, acoperită acum de frunze, iarbă și râme adormite. Vulpea, în schimb, căuta un adăpost pentru Creatură; frigul urma să muște cu poftă din tot sângele cald ce-i se va nimeri în cale.

Întunericul învălui lumea. Se vedeau doar stelele, corpuri pierdute în spațiu, de o culoare galbenă, morbidă, iar jos, somnul vulpii și a Creaturii era vegheat de lumânările pământului, mii de perechi de ochi galbeni și voci răgușite. Creatura se ghemui de frig. Vântul se înteți, aruncând în buclele ruginii frunze roșii, galbene, portocalii, moarte. Înspăimântată, Creatura îmbrățișă singura ființă ce era alături în prima ei zi de viață, vulpea. Așa au stat un timp, tremurând odată cu crengile uscate ale copacilor, vântul rece, aerul…

A doua zi, în pădure era o liniște morbidă. Ciorile au amuțit parcă, iar vântul s-a ascuns undeva, căci nu se simțea niciun tremur în aer. Vulpea se trezi: lângă ea, întinsă pe pământul umed, zăcea o Toamnă răvășită.


Cum să-ți amintești de zâmbetul lui

–          Și florile adormeau odată cu noaptea, iar Crăiasa fugi în pădure, ascunsă de ochii Prințului pentru vecie. Sfârșit.

–          De ce, mamă, de ce? Nu îl iubea pe Prinț?

–          Nu draga mea, îl iubea sincer.

–          Și atunci?

–          Nu știu… așa a vrut autorul, zise Gina, ridicând nedumerită din umeri.

–          Nu e corect! Se bosumflă Sânziana, trăgând plapuma portocalie până la nas. Gina zâmbi.

–          Corect sau nu, acum hai la culcare! Și, sărutând-o pe obraz, îi prinse imaginea zâmbetului cu o clipă înainte să stingă lumina.

Au trecut ani buni de atunci. Fetița zglobie, cu un zâmbet ștrengar așternut pe chipul gingaș, a devenit femeie. Astăzi,  lovind ușor dalele străzii cu tocurile pantofilor, Sânziana  își amintea de mama, o ființă ce i-a dăruit cele mai frumoase clipe din copilărie. Era ziua ei, voia să o sune, dar gălăgia de pe stradă nu permitea astfel de mici plăceri. Era o căldură nebună, nebună de tot; de parcă era miezul verii și nu un mai care se presupunea să fie răcoros. Sânziana grăbi pasul: cursul începea într-o jumătate de ora, iar ea tot avea să întârzie.

Brusc, o rafală de vânt i-a lovit obrazul cu un aer fierbinte, arzându-i pielea mată, albă. Praful de ciment de pe șantierul alăturat a început să valseze pe bulevardul aproape gol la acea oră. Dus de vânt, i s-a ascuns printre buclele aurii, făcând-o să îi pară rău că a ales să  scurteze calea pe aici. Vântul, neîmpăcat cu ceea ce a făcut, îi fură câteva file din geantă și le-a traversat peste drum, lăsând posesoarea pe trotuarul celălalt.

-Licența mea!

Iar ca ziua să fie și mai frumoasă, pe asfaltul înfierbîntat au început să se plimbe roțile unor mașini apărute de nicăieri, blocând singura cale de a recupera foile. Iar vântul le tot ducea, trecând peste parc, fântâna arteziană, cealaltă stradă… Într-un sfârșit, Sânziana reuși să traverseze strada, să treacă de parc, să ajungă pe cealaltă stradă, locul unde pentru ultima dată și-a văzut foile furate. Și nu a mai găsit nimic. Doar vântul, care se domoli și se plimba printre coroanele copacilor leșinați de căldură. Întristată, s-a întors în parc, lângă havuz, și s-a așezat pe o bancă. La curs nu mai reușea să ajungă. Afară era prea cald, prea mult soare și un cer prea albastru, întrecând culoarea ochilor ei la capitolul strălucire. Dezmăgită, voia să vadă ce foi i-au dispărut. Abia luase poșeta în mână și auzi o voce calmă, puțin răgușită:

-Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Sânziana și-a întors privirea spre voce. Pe banca de lângă un ulm imens stătea un tânăr, ținând în mâini acele câteva foi pierdute de ea, citind cu glas tare poezia ce-i era atât de dragă. Nesigură, totuși, s-a apropiat.

-Mă scuzați, cred că foile din mânile dumneavostră îmi aparțin…

Tânărul își ridică ochii, întâmpinând-o cu o privire rece, de culoarea cafelei tari, ceea ce o deranjă puțin pe Sânziana. Dar imediat pe chipul lui a înflorit un zâmbet larg.

-Nu domnișoară, sunt ale mele. Mi le-a adus vântul!

Veni rândul femeii să zâmbească, un zâmbet încurcat, nuanțat de purpuriul ce i-a apărut în obraji.

-Vântul e un hoț, căci mi le-a furat.

-Ce-i pierdut, pierdut rămâne! Și, ridicându-se, i-a întins mâna: Numele meu este Eliad.

-Sânziana, i-a răspuns, strângând mâna cu finețe. Totuși, aș avea nevoie de ele.

-Văd că vă place Blaga, i-a răspuns, așezându-se înapoi pe bancă, invitând-o și pe tânără să-i urmeze exemplul. Și, pe de-asupra, aveți un scris foarte frumos!

Era o zi prea caldă, prea caldă ca să mai plece, căci răcoarea ce o emana ulmul și apa din havuz i-au indus o stare de lene și de calm în sufletul ei. Alături de un străin, ascunsă de praful de pe boulevard, de oamenii neplăcuți din viața ei, de tristețea ce o cuprindea de ceva timp, Sânziana simți că totul în sufletul ei își regăsește calmitatea în momentul acesta, alături de un om necunoscut. Într-un târziu, fu trezită de aceeași voce:

-Aveți un nume frumos, domnișoară.

-Vă mulțumesc, i-a răspuns. Nici ea nu știa de ce, dar a simțit nevoia să-i împărtășească taina acestuia. ”Noaptea de Sânziene” de Eliade este romanul preferat al mamei. Eu am avut norocul să mă nasc în acea noapte.

Tânărul o privi mirat, după care începu să râdă, fapt ce o intimidă pe Sânziana. Era jenată de situația creată. Văzându-i expresia, tânărul se grăbi să o lămurească:

-Nu, nu mă amuz de numele dumneavostră; doar că e ciudat, nu credeți? Și eu am fost numit Eliad în cinstea lui.

Aici îi veni rândul Sânzienei să se mire, după care, atmosfera parcă s-a mai destins, iar vântul îi lovi ușor cu prospețimea apei de alături. Eliad îi întinse foile, după care se ridică.

-Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnișoară Sânziana. În cinstea părinților noștri ”eliadofili”, vă pot invita la o cafea?

Propunerea tânărului îi aminti de mama, de faptul că nu o sunase încă.

-Sigur, îi zâmbise.

-Atunci, propun să…

Noaptea o prinsese lângă universitate, clădirea veche ducând-o cu gândul la femeia cu păr roșu din alt oraș. În sfârșit, liniște. Zâmbi. Niciun puști amator de stat până târziu în oraș nu ar alege un astfel de loc sobru și vechi. În sfârșit, o poate suna.

-Bună, mamă, la mulți ani!

La capătul firului s-a auzit o voce blândă, scăldată în lacrimi abia ascunse.

-Mulțumesc dragă, așteptam sunetul tău! A văzut profesorul lucrarea ta?

-Nu mamă, nu am ajuns azi la facultate. A intervenit ceva…

Vocea visătoare a fiicei a făcut-o pe Gina să se neliniștească. Oare s-a întâmplat ceva?

-Sânziana, ești bine?

-Da mamă… se auzea vântul și strada pustie. Am întâlnit pe cineva…

-Sânziana? Mai ești?

-Da, voiam să-ți zic doar că nu am ajuns la destinație. Am ajuns pe o bancă cu cineva numit de părinții săi în cinstea lui Eliade…

Gina începu să râdă, amintindu-și de o zi de martie, înțelegând ce se petrece în sufletul fiicei ei.

-Se pare că nu am fost cea mai originală mamă, nu?

La capătul celălalt se auzi râsul zglobiu al fetei ei. După care au urmat câteva fraze, urări, un noapte bună. Gina veni în sufragerie, zâmbind. Soțul ei o privi cu interes:

-Cine era?

-Sânziana, m-a felicitat. Mai ții minte cafeneaua unchiului tău?

-Cum să nu țin minte… dar de ce întrebi? S-a întâmplat ceva cu fiica noastră?

-Mircea, cred că Sânziana… îmbrățișându-și soțul, Gina îi zâmbi – cred că Sânziana a găsit un nufăr din lacul plin cu noroi…


Verde – Apophsis: Femeia cu vocea de cleștar

Apophsis (sursă: tumblr)Ochii ei privesc lumea cum își macină gândurile pe străzile unui oraș murdar și trist. Și-a promis de atâtea ori să plece; de atâtea ori a renunțat…

Am cunoscut-o demult, pe când era copilă. Ochii ei de un verde crud priveau în suflet. Îi plăcea să vorbească mult pe atunci – despre bomboane de zahăr, mama ei ce-i zâmbește tot timpul, cerul albastru ce i se oglindea în rochia dantelată. Îi plăcea să râdă și să se ascundă după uși deschise, ca să-și surprindă prietenii. Pe mine însă nu mă putea păcăli; și astăzi trecând pe lângă o ușă deschisă încă mai sper să o văd răsărind într-un zâmbet cald. Mi-e dor de ea… A trecut atâta timp! Orașul și-a păstrat străzile pline de gropi, semafoare defecte, oameni reci și indiferenți, timpul ploios și trist. Mă întreb unde este acum? Unde-i sunt ochii verzi ce râdeau de după ploaie?

Și am revăzut-o. Am recunoscut-o dintr-o mare de oameni; credeam că i-am uitat chipul, dar, văzând-o, mi-am amintit fiecare trăsătură a feței. Și tenul măsliniu, și părul negru, drept, și sprâncenele arcuite, și ochii de smarald… ochi pe care nu i-aș putea uita vreodată. Era pe partea cealaltă a bulevardului, pășind atât de monoton și totuși atât de diferit de mulțime. Aș fi vrut să o strig, dar fluxul de mașini claxonând mi-ar fi dus cuvintele în cu totul altă direcție. Am rămas cu ochii pe ea. Avea un aer melancolic. Cred că se grăbea undeva.

… În jur era atâta liniște și frumusețe! Vara își desfăcea aripile și săruta cu briza dimineții orice floare, orice apă, orice zumzet. Harita cu ochii verzi cânta; lumina din jurul ei îi accentua privirea îndreptată spre cer. Pădurea ce o găzduia o îmbrățișă într-o răcoare de cristal. Păsările o ascultau îngândurate; un iepuraș s-a oprit din ronțăit o rădăcină. Apophsis se trezea din nou în acel loc în care nu este nimeni, în care vocea ei de cleștar nu se transformă în gânduri ciobite; vocea ei era bătaia inimii în paradisul pe care l-a creat. Și nici oamenii din oraș nu o puteau deranja; astăzi, ei erau atât de mici, atât de inexistenți, cu tot cu semafiarele lor defecte, cu mașinile claxonând, cu bulevardul murdar și trist…

Am văzut-o pentru o clipă, căci strângând un buchet de admirații din jur Apophsis a dispărut după o clădire impunătoare. M-am întrebat dacă am visat eu sau chiar a zâmbit; încă mă întreb dacă mai cântă în pădurea ei. Încă mai sper că ochii de un verde crud vor găsi alinarea; încă îmi doresc să o revăd când trec pe lângă o ușă deschisă…

Apophsis – în mitologia egipteană,  zeu al întunericului, al  răului și  a distrugerii.

Roșu – Enlil: Femeia cu gânduri triviale

Enlil (sursă: tumblr)Era un sfârșit de iarnă cald și totuși ningea încontinuu, prefăcând apoi zăpada albă într-o apă murdară, numai bună de călcat în ea și apoi în sufletul altuia. În jur stăruia o lumină absentă, de un alb spre gri, obositoare. Se auzeau țipetele unui animal rănit. Pădurea se trezea din amorțeală… Zarea era acoperită de nori grei, ducând doar durere și jale. Enlil se uită îngândurată: astăzi nu-i ducea dorul. Îi era dor de timpul în care norii păreau mai sus și mai îndepărtați; pe atunci, nu realiza că furtuna abia urma să distrugă totul în jur.

Aici și acum se așternea o liniște ce o speria. Ochii de un jad căprui încercau să găsească un punct colorat în marea albă și străină. Vântul o lovea cu furie în față, înroșindu-i nasul și obrajii ce acum aveau aceeași nuanță cu părul lung, drept, lăsat pe spate. A închis ochii și s-a cufundat într-o amintire demult uitată…

S-a trezit în fața unui turn din cărămidă portocalie roasă de ploi. Un turn înalt, cu o ușă masivă de lemn, fără nicio fereastră, înconjurat de câmpul gri și vântul ce șuiera printre țigle. În rest, nicio suflare, nicio urmă de viață; doar ea, un cer imens și trist, vântul și turnul ce părea că o chema. A împins ușa și aceasta s-a deschis cu greu; din interior o privea o beznă de nepătruns. Și totuși, Enlil a înaintat. Ușa s-a închis singură, cu un sunet strident. Femeia a tresărit.

 Era înconjurată de un negru accentuat, o aromă vagă, nedefinită din copilărie și o ușoară briză de vânt tomnatic. A stat pe loc ca să se obișnuiască cu întunericul. Deodată, în stânga apăru o luminiță ce prin pâlpâirea ei azurie încerca să-i spună să o urmeze, ceea ce a și făcut.

Whales and dolphins by Vincent Bruley

A lovit-o un albastru infinit și sunetul bulelor de aer ce ieșeau dintr-o scoică. Spațiul din jurul ei era imens, fără început și fără sfârșit, reflectând lumini pe podea. Era înconjurată de un acvariu în care domnea eternitatea. Tot ce o separa de liniștea ei interioară era peretele din sticlă ce o înconjura; ființele din jurul ei păreau că nu observă pata de culoare ce-i privește cu inima palpitând.

O meduză roz și-a etalat dansul leneș în fața ochilor de jad, mișcându-se lent spre cine știe ce colț al oceanului. Un grup de pești străvezii, mici și cu ochi ageri urmăreau o stea de mare ce părea a fi arbitrul; au mai apărut câteva grupuri de pești galbeni, verzi, portocalii… jucau ceva fascinant; își ascundeau culorile în scoici, bureți, algii; steaua părea că are grijă să nu se trișeze. Grupul de peștișori străvezii erau cei mai norocoși; un pește verde, din echipa adversară, trecuse pe lângă o piatră maro și nu observă ochii șireți ce-l priveau; peștișorul nu a fost văzut.

Brusc, ceva s-a întâmplat; peștișorii și-au curmat jocul și s-au ascuns cât mai adânc în nisip. S-a făcut liniște, toate celelalte viețuitoare păreau să se fi ascuns și ele. Din stânga au apărut doi delfini; râdeau zgomotos și își scuturau capul gri în semn de aprobare. S-au întors spre viețuitoare și au început să le vorbească; acestea însă și-au ridicat umil capul de sub nisip. Păreau cuprinse de un sentiment inexplicabil. Delfinii și-au unit cozile și s-au dat la o parte. Se auzeau doar bulele; apa începuse să se întunece. Se apropia ceva; peștișorii portocalii au început să tremure; ceilalți păreau cuprinși de curiozitate. Se auzi un sunet ciudat și din stâga apăru cea mai frumoasă creatură a mării: Balena Singuratică. Enlil a auzit de ea; a recunoscut-o după tristețea din ochii ei. Erau atât de asemănătoare. Balena și-a întors capul lent spre femeie și a privit-o. Și-au vorbit pe o undă de un verde cărpui al ochilor lor; și-au vorbit printr-o privire, într-o clipă, și-au destăinuit tristețea. Balena își aplecă capul mare în semn de respect și și-a continuat mersul lent, țipând de durere și singurătate. Steaua de mare de după o algie a început să plângă. Enlil stătea încremenită în mijlocul acestei lumi atât de îndepărtate și atât de reale în sufletul ei. Femeia a închis ochii înecați în lacrimi.

S-a trezit din nou în spațiul pustiu din care vântul voia să o alunge. Același cer imens și neprietenos; același șuierat strident. Și totuși, în sufletul lui Enlil domnea o pace desăvârșită: cineva i-a înțeles strigătul mut al ochilor de culoarea nucului; cineva este acolo, alături, mereu. Și vântul și-a continuat strigătul jalnic; din depărtare, i-a răspuns o voce la fel de îndurerată. Vântul și-a schimbat direcția pașilor spre zare. Se vedea oceanul. Se auzea chemarea. Enlil a zâmbit: în fața ei se regăsesc două lumi ce s-au căutat o eternitate. Drumul se deschidea în fața ei, ducând spre o zare în care norii se retrăgeau spre vest, eliberând culoarea cerului. În stânga ei, în depărtare, vântul se juca în valurile oceanului cu ființa a cărei ochi nu i-a putut uita. Enlil știa că trebuie să plece; știa că drumul ei o va duce spre o lume nouă; albastrul cerului din depărtare imita lumea din interiorul turnului…

  • Enlil – zeu al vântului, menționat în numeroase scrieri de pe tăblițe de piatră sau de lut hittite.

Albastru – Altjira: Femeia cu ochii ca marea

AltjiraÎn lumea de afară se auzea viața trecând pe lângă prima Harită. Era singură; ascunsă într-un oraș imens, pe o stradă lăturalnică, cu pavajul spălat de ploaia ce nu se mai oprea, Altjira a închis ochii și s-a regăsit într-un spațiu știut doar de ea.

Culoarea ochilor ei se contopea cu marea. Briza ușoară îi acoperea părul  de abanos cu un parfum proaspăt, sărat. În depărtare se auzeau pescărușii, plonjând în apa ce reflecta apusul. În jur era o liniște imensă, perturbată doar de cântul monoton al valurilor lovindu-se de mal.

Altjira se plimba ținându-și rochia lungă în mână. Apa îi atingea picioarele, sărutând pielea albă, catifelată. Vântul îi arunca în față părul ondulat, de un negru și el albăstrui. Ochii ei priveau în zare, căutându-și nuanța în orizontul ce unea cerul cu marea. Apusul îi colora buzele roșii într-o nuanță cărămezie. Altjira era cea mai frumoasă femeie ce contempla apusul în acel spațiu imens și pustiu.

Locuia într-un cort. Într-un cort mic, cenușiu, în care avea ascunsă o comoară. În nisipul rece de aici erau îngropate multe taine; borcane mici, pline cu refulări, frustrări, sentimente negative, ură, cuvinte urâte. Toate erau sigilate cu grijă și legate cu câte o panglică frumoasă, de satin. Prezentate astfel, acestea nu mai păreau să ascundă toată tristețea și durerea pe care Asera o simțea în viața ei de pe strada lăturalnică într-o ploaie urâtă și rece.

  • Altjira – în mitologia aborigenilor din Australia, acesta este zeul ce a creat Pământul și mai apoi s-a retras în Cer. 

%d blogeri au apreciat asta: