Tag Archives: mircea

Cum să-ți amintești de zâmbetul lui

–          Și florile adormeau odată cu noaptea, iar Crăiasa fugi în pădure, ascunsă de ochii Prințului pentru vecie. Sfârșit.

–          De ce, mamă, de ce? Nu îl iubea pe Prinț?

–          Nu draga mea, îl iubea sincer.

–          Și atunci?

–          Nu știu… așa a vrut autorul, zise Gina, ridicând nedumerită din umeri.

–          Nu e corect! Se bosumflă Sânziana, trăgând plapuma portocalie până la nas. Gina zâmbi.

–          Corect sau nu, acum hai la culcare! Și, sărutând-o pe obraz, îi prinse imaginea zâmbetului cu o clipă înainte să stingă lumina.

Au trecut ani buni de atunci. Fetița zglobie, cu un zâmbet ștrengar așternut pe chipul gingaș, a devenit femeie. Astăzi,  lovind ușor dalele străzii cu tocurile pantofilor, Sânziana  își amintea de mama, o ființă ce i-a dăruit cele mai frumoase clipe din copilărie. Era ziua ei, voia să o sune, dar gălăgia de pe stradă nu permitea astfel de mici plăceri. Era o căldură nebună, nebună de tot; de parcă era miezul verii și nu un mai care se presupunea să fie răcoros. Sânziana grăbi pasul: cursul începea într-o jumătate de ora, iar ea tot avea să întârzie.

Brusc, o rafală de vânt i-a lovit obrazul cu un aer fierbinte, arzându-i pielea mată, albă. Praful de ciment de pe șantierul alăturat a început să valseze pe bulevardul aproape gol la acea oră. Dus de vânt, i s-a ascuns printre buclele aurii, făcând-o să îi pară rău că a ales să  scurteze calea pe aici. Vântul, neîmpăcat cu ceea ce a făcut, îi fură câteva file din geantă și le-a traversat peste drum, lăsând posesoarea pe trotuarul celălalt.

-Licența mea!

Iar ca ziua să fie și mai frumoasă, pe asfaltul înfierbîntat au început să se plimbe roțile unor mașini apărute de nicăieri, blocând singura cale de a recupera foile. Iar vântul le tot ducea, trecând peste parc, fântâna arteziană, cealaltă stradă… Într-un sfârșit, Sânziana reuși să traverseze strada, să treacă de parc, să ajungă pe cealaltă stradă, locul unde pentru ultima dată și-a văzut foile furate. Și nu a mai găsit nimic. Doar vântul, care se domoli și se plimba printre coroanele copacilor leșinați de căldură. Întristată, s-a întors în parc, lângă havuz, și s-a așezat pe o bancă. La curs nu mai reușea să ajungă. Afară era prea cald, prea mult soare și un cer prea albastru, întrecând culoarea ochilor ei la capitolul strălucire. Dezmăgită, voia să vadă ce foi i-au dispărut. Abia luase poșeta în mână și auzi o voce calmă, puțin răgușită:

-Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Sânziana și-a întors privirea spre voce. Pe banca de lângă un ulm imens stătea un tânăr, ținând în mâini acele câteva foi pierdute de ea, citind cu glas tare poezia ce-i era atât de dragă. Nesigură, totuși, s-a apropiat.

-Mă scuzați, cred că foile din mânile dumneavostră îmi aparțin…

Tânărul își ridică ochii, întâmpinând-o cu o privire rece, de culoarea cafelei tari, ceea ce o deranjă puțin pe Sânziana. Dar imediat pe chipul lui a înflorit un zâmbet larg.

-Nu domnișoară, sunt ale mele. Mi le-a adus vântul!

Veni rândul femeii să zâmbească, un zâmbet încurcat, nuanțat de purpuriul ce i-a apărut în obraji.

-Vântul e un hoț, căci mi le-a furat.

-Ce-i pierdut, pierdut rămâne! Și, ridicându-se, i-a întins mâna: Numele meu este Eliad.

-Sânziana, i-a răspuns, strângând mâna cu finețe. Totuși, aș avea nevoie de ele.

-Văd că vă place Blaga, i-a răspuns, așezându-se înapoi pe bancă, invitând-o și pe tânără să-i urmeze exemplul. Și, pe de-asupra, aveți un scris foarte frumos!

Era o zi prea caldă, prea caldă ca să mai plece, căci răcoarea ce o emana ulmul și apa din havuz i-au indus o stare de lene și de calm în sufletul ei. Alături de un străin, ascunsă de praful de pe boulevard, de oamenii neplăcuți din viața ei, de tristețea ce o cuprindea de ceva timp, Sânziana simți că totul în sufletul ei își regăsește calmitatea în momentul acesta, alături de un om necunoscut. Într-un târziu, fu trezită de aceeași voce:

-Aveți un nume frumos, domnișoară.

-Vă mulțumesc, i-a răspuns. Nici ea nu știa de ce, dar a simțit nevoia să-i împărtășească taina acestuia. ”Noaptea de Sânziene” de Eliade este romanul preferat al mamei. Eu am avut norocul să mă nasc în acea noapte.

Tânărul o privi mirat, după care începu să râdă, fapt ce o intimidă pe Sânziana. Era jenată de situația creată. Văzându-i expresia, tânărul se grăbi să o lămurească:

-Nu, nu mă amuz de numele dumneavostră; doar că e ciudat, nu credeți? Și eu am fost numit Eliad în cinstea lui.

Aici îi veni rândul Sânzienei să se mire, după care, atmosfera parcă s-a mai destins, iar vântul îi lovi ușor cu prospețimea apei de alături. Eliad îi întinse foile, după care se ridică.

-Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnișoară Sânziana. În cinstea părinților noștri ”eliadofili”, vă pot invita la o cafea?

Propunerea tânărului îi aminti de mama, de faptul că nu o sunase încă.

-Sigur, îi zâmbise.

-Atunci, propun să…

Noaptea o prinsese lângă universitate, clădirea veche ducând-o cu gândul la femeia cu păr roșu din alt oraș. În sfârșit, liniște. Zâmbi. Niciun puști amator de stat până târziu în oraș nu ar alege un astfel de loc sobru și vechi. În sfârșit, o poate suna.

-Bună, mamă, la mulți ani!

La capătul firului s-a auzit o voce blândă, scăldată în lacrimi abia ascunse.

-Mulțumesc dragă, așteptam sunetul tău! A văzut profesorul lucrarea ta?

-Nu mamă, nu am ajuns azi la facultate. A intervenit ceva…

Vocea visătoare a fiicei a făcut-o pe Gina să se neliniștească. Oare s-a întâmplat ceva?

-Sânziana, ești bine?

-Da mamă… se auzea vântul și strada pustie. Am întâlnit pe cineva…

-Sânziana? Mai ești?

-Da, voiam să-ți zic doar că nu am ajuns la destinație. Am ajuns pe o bancă cu cineva numit de părinții săi în cinstea lui Eliade…

Gina începu să râdă, amintindu-și de o zi de martie, înțelegând ce se petrece în sufletul fiicei ei.

-Se pare că nu am fost cea mai originală mamă, nu?

La capătul celălalt se auzi râsul zglobiu al fetei ei. După care au urmat câteva fraze, urări, un noapte bună. Gina veni în sufragerie, zâmbind. Soțul ei o privi cu interes:

-Cine era?

-Sânziana, m-a felicitat. Mai ții minte cafeneaua unchiului tău?

-Cum să nu țin minte… dar de ce întrebi? S-a întâmplat ceva cu fiica noastră?

-Mircea, cred că Sânziana… îmbrățișându-și soțul, Gina îi zâmbi – cred că Sânziana a găsit un nufăr din lacul plin cu noroi…

Reclame

Cum să te îndrăgostești de vocea lui

Gina  își curăța cizmele de noroiul ce l-a strâns de pe bulevard. Deși era sfârșit de martie, după câteva săptămâni de soare și înmugurire, brusc a revenit iarna și în două zile orașul s-a prefăcut într-o mocirlă imensă de zăpadă și noroi. Pe bulevard a trecut în viteză o mașină ce a stropit cu noroi câțiva pietoni. Cineva înjură.

Nu era ziua ei. De dimineață la cursuri venise profesorul Iordache ce bolmojea ceva sub nas în loc să predea. Din nou va trebui să copie cursul de la Dia, colega ei de apartament ce anul trecut a avut și ea norocul să-l cunoască pe ”bunicul”, cum i se zicea profesorului. În amfiteatru era frig și cât a durat cursul cineva din spate tușea în intervale foarte scurte; timpul se scurgea lent și totul în jur o stresa.

Gina se îndreptă spre stație ca să ia tramvaiul. Zăpada frumoasă și lină de dimineață s-a transformat în noroi. Tot trotuarul era plin de urme de apă și în această clipă și-ar fi dorit să aibă și ea mașină ca să nu străbată orașul adunând noroi. Că doar nu avea ce face cu el acasă!

Orașul murdar (sursă: tumblr)

În stație era multă lume, la toneta RATP s-a făcut o coadă kilometrică. Ce noroc de setul de bilete găsit în fața blocului săptămâna trecută! Venise un tramvai care pe loc s-a umplut cu studenți; 17-le mergea foarte rar și acum îl vedea cum se îndepărtează. Nu e ziua ei. A auzit un răs strident în spate și o voce prea bine cunoscută:

-Păi dacă ești țucă! Cum să scrii ”eurocromatină” în loc de ”eucromatină”?! Sau te consideri mai așa, mai valoroasă?

Cuplul trecuse fără să o observe. Tipa cu părul negru, mult mai scundă decât el râdea cu un râs tâmpit; tipul cu fularul verde-închis continua să o certe, alintând-o în același timp. Gina s-a întors cu spatele la ei; fularul acela i-l dăruise acum câțiva ani, iar astăzi sunt doi străini… Ziua asta într-adevăr era cu ghinion.

-Cred că ar fi mai bine să merg pe jos, a zis; oricum durează o eternitate până ajunge tramvaiul…

Mergând pe o stradă lăturalnică, plină de gropi și bâltoce, Gina depăna niște amintiri nu tocmai plăcute. Avea 26 de ani, cizmele murdare de noroi, un pisoi acasă și o pustietate imensă în suflet. Tipul cu eșarfă verde a avut cândva un nume; astăzi însă e doar un străin al cărui chip l-a uitat în ploaia din septembrie, când ținând-o pe domnișoara brunetă de mână i-a zis că totul e inutil.

-Mai dă-l dracului! murmură; fix astăzi trebuia să-l întălnesc! Parcă nu era destul de urâtă ziua mea… urăsc martie! De s-ar termina odată!

Așa nervoasă și învăluită în amintiri neplăcute, Gina își ridică privirea spre cer: un cer imens de un gri spălăcit se reflecta în ochii ei; aceeași culoare. Oftă; se simțea singură și parcă inutilă acestei lumi, dar s-a împăcat demult cu ideea. Și-a amintit de ziua în care împlinise 22 de ani: era un noiembrie rece și urât, cu un cer la fel de indiferent. Era cu tipul a cărui nume a preferat să-l uite. Și totuși, își amintise de ce i-a spus atunci: ”Îmbrățișează-mă! Îmbrățișează-mă strâns la pieptul tău!”

–        …Chiar dacă într-o zi vom fi doi străini, nu asta voiai să zici, fătucă proastă? Continuă ea, coborându-și ochii spre  trotuarul murdar, iuțind pașii.

Se ura pentru faptul că a fost atât de naivă atunci; că a fost prea puțin onestă cu el; că în primul rând nu a fost onestă cu propriile sentimente. Dar totul e în trecut; și-a scuturat capul și a ieșit din nou pe bulevard. Sunetul tramvaiului ce tocmai s-a oprit la semafor a trezit-o: trebuie să meargă să-i cumpere mâncare lui Momo, motanul ei.

În petshop s-au adus animăluțe noi: un Beagle și doi pui de Shih tzu. Papagalii  au început să strige, se luaseră la ceartă. Canarii din coliviile alăturate își etalau penele și vocile. Hamsterii pitici dormeau în grupuri mici, formând ghemotoace ce trezeau zâmbete pe buzele copiilor. Gina se uita la ei, uitându-se totodată în oglinda din spate: o priveau niște ochi gri și obosiți. Avea părul de un ruginiu șters și ciufulit; ar fi timpul să se vopsească, și-a zis.  A cumpărat o pungă cu mâncare pentru Momo și a ieșit. Regăsindu-se pe stradă, s-a gândit că n-ar fi potrivit să meargă acasă; oricum urma să se uite la un film și să nu facă nimic.

-Ar trebui să mă mai plimb; traseul cursuri-casă a devenit obositor. A ajuns pe o străduță de existența căreia a uitat; când era la liceu, aici era un magazin drăguț de suveniruri. Oare mai este?

După câțiva pași a văzut vitrina de cleștar pierdută parcă printre zidurile gri și dărăpănate a caselor vechi ce o străjuiau. A început din nou să ningă. În tăcerea acestei străduțe vechi și pavate,  înconjurate de case cu zeci de ani mai în vârstă decât Gina, vitrina părea  a fi ruptă dintr-o poveste. Lângă geamul imens, plin de nimicuri frumoase și strălucitoare, se pitea o ușă din lemn bordo, ce pe loc i-a amintit de Alice în Țara Minunilor. Se auzea o liniște plăcută în jur; mânerul ușii era rece. Gina a apăsat pe el și ușa s-a deschis cu un scârțâit ușor…

Parcă nimerise în atelierul unui vrăjitor: ultima dată când a fost aici pereții erau acoperiți cu ziare vechi, prăfuite, iar patronul răspundea sec la întrebări. Era un om tânăr, plictisit de viață și mai mult ca sigur își ura jobul. Astăzi însă, Gina a găsit pereții rubinii, o muzică plăcută și un bătrânel drăguț ce văzând-o a lăsat ziarul la o parte și s-a apropiat de ea.

-Bună ziua domnișoară, cu ce vă servesc astăzi?

Tânăra se uită la el. O invita să ia loc la o măsuță mică de lemn, pe care nu o observase; data trecută nu era. Se pare că localul a devenit și cafenea… Văzând-o nedumerită, bătrânelul i-a zâmbit amabil și a ajutat-o să-și dea jos paltonul. Gina s-a așezat pe scaun și citit meniul de pe masă: cafea, cafea și capucino.

-Un capucino cu aromă de fragi, vă rog.

Bătrânul s-a îndreptat spre tejghea, în spatele căreia se vedea un aparat mic de măcinat boabe de cafea, un fierbător și foarte multe pliculețe colorate. În acest timp, Gina își opri privirea pe peretele din fața ei. Acesta era vopsit în maro, unindu-se cu podeaua printr-un fel de prag din lemn de nuc. Pe perete se afla o compoziție ce i-a atras atenția: semăna cu un ceas privit din interior. Se auzea un ticăit ușor, iar acesta era produs de rotițele mici și mari ce se învârteau fiecare în ritmul său. În centru era o rotiță mică, aurită; de ea se prindeau câteva mai mari. În stânga, o roată mare, argintie, unea câteva mai mici, mișcându-se lent, în ton cu viteza fulgilor ce cădeau după geam.  Bătrânul s-a apropiat cu ceașca aromată și prinzându-i semnul de întrebare din ochi i-a zâmbit:

-Vă place ”ceasul” nostru, nu-i așa?

-Da, nu l-am văzut data trecută când am fost aici… a trecut foarte mult timp de atunci, știți…

Bătrânelul a pus ceașca pe masă, uitându-se visător pe geam:

–        Aveți dreptate, când am venit în localul acesta nu era mașinăria; nepotului meu i-a venit ideea să decoreze peretele. Și apoi, întorcându-se spre Gina – știți, e arhitect, l-am rugat să mă ajute cu localul…

Capucino (sursă: tumblr)

Nu-și sfârși vorba, căci s-a auzit scârțâitul ușii și a apărut un personaj scuturându-și paltonul de fulgi. Părea un tânăr de treizeci de ani, înalt, cu un palton lung și gri (ca cerul de afară, observă Gina). Avea părul de un blond spălăcit, lung până la bărbie, bucălat. Bătrânul îl salută:

-Despre tine vorbeam, măi Mircea! Cum de ai ajuns pe la mine la ora asta?

Tânărul pe nume Mircea se uită câteva secunde la Gina și după la unchiul său:

-Aveam niște treabă în oraș, am decis să trec pe la tine. Și apoi, supărat: e atât de frig afară, mi-au înghețat mânile. Îmi faci o cafea?

Bătrânul s-a îndreptat spre tejghea, pornind aparatul. În jur se răspândea o aromă caldă de boabe proaspăt măcinate. Mircea s-a rezemat de tejghea,  uitându-se la Gina. Urmărindu-i privirea, s-a întors și a văzut peretele. A zâmbit.

-A, vă uitați la ceas? Ce părere aveți?

Gina i-a răspuns, privindu-l cu ochii limpezi:

-E ceva neobișnuit. Acest loc îmi trezește melancolia după anii din liceu, dar pare total diferit de cum era pe atunci. Și îmi place foarte mult ceasul dumneavoastră; inspiră lininște și totodată dă impresia că numără fulgi…

Tânărul râse.

–        Sunteți scriitoare?

–        Nu, de ce?

–        Vorbiți de parcă ați scrie un roman.

–        Ah, asta…

–        Vă rog să nu vă supărați pe el, interveni de undeva din spate bătrânul; așa e el, tachinează lumea.

Mircea rămase cu un zâmbet calm pe față. Se uita insistent la Gina și ea făcea la fel: era ceva în omul acesta cu ochi albaștri și amuzați. O întrebase:

–        Deci, ce vă inspiră ceasul?

Gina zâmbi împăciuitor:

–        Nu știu dacă va suna ca o replică dintr-un roman, dar mecanismul acesta îmi amintește de Spărgătorul de Nuci.

Mircea se uită mirat la ea. Apoi zâmbi larg, arătându-și dinții mici și sidefii:

–        Sunteți prima persoană care s-a gândit la Spărgătorul de Nuci! Să știți că opera asta mi-a fost inspirația!

Gina se uita nedumerită: o deranja puțin zâmbetul lui. Prea deschis și prea prietenos. Tânărul însă continua să zâmbească, fericit parcă de faptul că cineva i-a ghicit ideea. Unchiul i-a oferit cafeaua, iar cu acest prilej Gina și-a întors privirea spre geam.

Următoarele clipe s-au scurs în liniște. Pe fundal se auzea ticăitul mașinăriei, muzică ambientală și căderea lentă a fulgilor. Nimicurile dispuse pe vitrină colorau încăperea. Mirosul cafelei și a fragilor se înnecau în părul Ginei. Atmosfera semăna cu o feerie de iarnă; semăna cu un Crăciun demult pierdut. Mircea sorbi ultima înghițitură și își punea fularul. Unchiul s-a dus în camera din spate, care pe semne era bucătăria. Gina continua să se uite pe geamul imens, cu pervazul  plin de jucării de pluș, câteva lumânări roșii și funde argintii. Tânărul își încheie ultimul nasture de la palton și s-a uitat amuzat la Gina:

-Știți, nu mi-ați spus numele dumneavoastră!

Gina își îndreptă privirea spre el, ținând ceașca fierbinte în mâni. I-a răspuns cu o voce caldă, privindu-l în ochi:

-Gina.

Mircea zâmbi. Ginei i s-a părut că  se ascundea ceva ciudat în privirea lui amuzată.

–        Să știți Gina, aveți ochii foarte frumoși, de culoarea cerului de noiembrie! Și ieși, zâmbind larg, lăsând-o pe Gina confuză.

–        Ce-a fost asta? și-a zis; niciodată nu i-au fost comparați ochii cu cerul.

 A zâmbit: e singurul care i-a spus asta, la fel cum și ea a anticipat ideea mașinăriei de pe perete. Și-a îndreptat privirea din nou spre geam, sorbind licoarea aromată și zâmbind visător. Vocea și chipul arhitectorului îi stăruiau în minte; s-a gândit că ar trebui să treacă mai des pe aici.

–        Se pare că ziua de astăzi nu e chiar așa de rea…


%d blogeri au apreciat asta: