Tag Archives: impresie

Ielele sau Zânele rele. Studii folclorice de Lazăr Șăineanu

IeleleAm cumpărat cartea la un târg( să fi fost un Librex, prin 2011?) cu scopul de a mă informa cu privire la o carte pe care nu am mai scris-o. Citisem de curând Noapte de Sânziele a lui Mircea Eliade și eram foarte încântată când am citit Ielele pe copertă; a început să mă fascineze folclorul românesc.

Am reușit să citesc cartea lui Șăineanu abia anul acesta. Deși nu este un roman, ci o tonă de explicații cu privire la mai multe subiecte, cu note de subsol kilometrice și fraze scrise în limba greacă, carea de față a fost o lectură relativ ușoară, dar foarte plăcută.

Ielele sau Zânele rele reprezintă titlul unui capitol, sau mai bine zis, a unui întreg studiu. Pe lângă acestea, Lazăr Șăineanu include în lucrarea de față mitul meșterului Manole, căpcăunii, legenda mărțișorului, dar și studii legate de anumite tradiții, sărbători și în general, viața țăranilor români din diferite regiuni ale țării. Fiecare studiu prezintă un incipit – o legendă – de exemplu, cea a meșterului Manole, apariția ei în diferite țări sub anumite forme, dar cu același miez, dar și etimologia anumitor cuvinte sau proveniența anumitor elemente dintr-o legendă. Este impresionantă munca depusă pentru crearea acestei cărți, deoarece autorul este foarte bine informat cu privire la anumite subiecte și detalii ce sunt practic imposibil de descifrat în ziua de azi.

Nu vreau ca această postare să pară a fi o recenzie; este mai mult o părere despre o carte de specialitate, și nu cred că un cititor de romane s-ar aventura să citească un studiu – doar în cazul în care-l interesează subiectele dezbătute. Mie personal mi-a priit lectura, deoarece m-am lămurit cu privință la anumite detalii, am aflat multe lucruri despre așa-zisele Iele, dar și principalele spirite rele ce bântuie folclorul românesc.

Reclame

Capacitatea de a fi diferit

537927_484343251601921_812725184_nNoi gândim diferit. E un lucru minunat, de altfel, chiar dacă aparent suntem atât de ”la fel”.

Pe când gândurile mele iau o întorsătură  spre est, ale tale zboară în altă direcție. Putem privi împreună un obiect, și totuși, să-l vedem într-o formă cu totul diferită, eu să-l văd alb, tu să-l vezi ca o aglomerare de puncte. Pot să zic o fază, să menționez ceva anume, iar tu să înțelegi cu totul altceva. Iar de aici, doar un pas în a ajunge la concluzii pripite, cuvinte nespuse, neînțelese… și la un sentiment de neînțelegere. Dar e bine așa; e bine, căci învățăm pe parcurs să analizăm mai bine ceea ce auzim, să nu mai dramatizăm anumite situații, să alegem cuvintele cât mai neutru pentru a nu le conferi o tentă personală. Și așa, poate ajungem și noi să ne înțelegem, chiar dacă gândim diferit.

Și totuși, îmi place că gândim diferit. Căci astfel realizăm că trăim; astfel ne putem îmbogăți lumea interioară, comparând-o; putem vedea mai multe lucruri dacă avem și un orizont deschis, cu un cer curat, presărat cu impresii și păreri diferite despre același lucru. Putem astfel să creăm universuri paralele, care întâlnindu-se creează o lume necunoascută, colorată, în care se îmbină sentimentele, fricile, zâmbetele și iubirile.

Îmi place că suntem capabili să gândim diferit; îmi place pentru că distanța aceasta ne apropie. Pe mine, pe tine, pe cei ce au mintea închisă și o deschid încet, cu neîncredere, dar spațiul dintre întuneric și lumină devine din ce în ce mai difuz, mai colorat, mai liber. Gândurile străine zboară, se intercalează, se pierd într-un tangou nebun, nebun de tot, evaporându-se, formând nori ce aruncă cu sete idei noi pe pământul uscat al umanității.

Îmi place că noi știm să gândim diferit. Îmi place să aud idei noi, să pictez viziuni noi ale oamenilor străini. Să transform banalitățile în lucruri nemaipomenite, în cristale de cărbune, în pietre nestemate ce plutesc în ocean alături de meduze.

Știu că în universul acesta există mii și mii de gânduri ce zboară libere, absorbind praful ignoranței, transformându-l, prin procesul de „iluminosinteză” în idei geniale, menite să schimbe omul și timpul. Îmi place că suntem atât de diferiți și că la capătul orizontului meu începe infinitul tău; că în lumina mea se naște întunericul tău; că în lumea mea înfloresc ideile tale. Îmi place că gândim ca două entități incompatibile, căci universul capătă o cu totul altă culoare atunci când ne aruncăm în el…


Bună, numele meu este Leo și sunt un animal chinuit

După o dimineață în care totul mergea pe dos, neținând cont de durerea de cap, am mers totuși la… circ. Da, la circ, în parcarea de la Carrefour Era, deși habar nu aveam unde merg – căci era o surpriză. Și chiar a fost; dar să detaliez.

Intrând în cort, fiecare vizitator este asaltat de vânzătorii de fleacuri multicolore, lucruri pe care părinții le cumpără pentru copiii lor, care mai apoi, plictisindu-se, aruncă jucăria în debara. Mai târziu, vizitatorul de rând observă că vânzătorii, de fapt, sunt și artiștii, dresorii, femeile de serviciu și oameni normali, ce fumează în pauze în spatele scenei.

Trecând de această etapă a acostării, vizitatorul începe să-și caute locul, care se ”prinde” după principiul primul venit, primul servit, astfel încât au fost și persoane ce au plătit pentru locurile din față și s-au trezit undeva în spate.

Pe o scenă ce se vrea a fi o corabie, apare Mosul – sau, cel puțin, asta am înțeles din limba aia ciudată pe care o vorbeau ”pirații”. (La drept vorbind, italiana mi se pare o limbă foarte urâtă, mai ales când este combinată cu româna, căci sună ca naiba, nu poți înțelege cuvintele românești spuse cu intonația lui ”bella  grazia”).  La început are loc comunicarea cu publicul, după care și spectacolul propriu-zis. Nu prea am înțeles tot ce se întâmplă, firul narativ, căci limba ostilă mie părea să încurce și mai mult ițele… dar, în fine, circul este circ și am venit să râdem. Spectacolul a fost împărțit în două părți – acrobații și animale.

ScenaPrima parte mi-a plăcut, partea cu numere de acrobație, acompaniate de Mosul, care anima atmosfera. După, a urmat o pauză de 10 minute, care a durat ceva mai mult. În timpul pauzei, publicul a fost invitat să vadă mica grădină zoologică. Pe lângă copiii ce țipau ”uau mami uite”, pe mine m-a întristat decorul: animale chinuite, plictisite de atâta atenție, slabe sau flămânde – era și un câine mic și pufos, care încerca să se contopească cu pământul văzând atâția oameni în jur; ochii lui păreau să ceară un adăpost de priviri, un ”lăsați-mă-n pace!”.

După ocolul micului ”parc” plin de animale nefericite, am revenit în sală, unde pe scenă se afla același Mosul cu un nene ce ținea crocodilul. Pe scări, stătea ”caserița”, tot ea fiind și acrobata, și regina, și, și… care, pe lângă vocea din boxe, explica mecanismul: 10 (sau 20?) de lei și poți face poza cu crocodilul. Cred că a strâns o sumă frumușică, având în vedere că pauza a durat ceva mai mult de 10 minute. Și un alt fapt care mi s-a părut revoltător: părinții ce-și târâiau odraslele să facă poza cu crocodilul, zâmbind în obiectiv, iar picii plângând sau schimonosindu-se de frică față de reptilă.

PenguinPartea a doua a spectacolului… a fost dezamăgitoare. Au fost și porci spinoși, și șerpi, și un pui de hipopotam, și pelicani (cu aripile tăiate), și penguini, care… mâncau pește. O parte dintre animale au defilat dintr-un colț de scenă în celălalt, dispărând după cortină. Pelicanii au dansat ceva, mai mult mânați nu de skillul lor de artiști, ci de peștișorii din mânile dresoarei. Totuși, leul de mare a fost drăgălaș, aplaudând, pupând în nenumărate ori dresoarea și râgâind în microfon. Pe corp se vedeau urme de tăieturi sau lovituri. Nu, animalele de la circ nu ar trebui dresate în astfel de condiții. De fapt, animalele nu au ce cauta la circ, făcând lucruri ce nu le sunt firești, dar cui îi pasă? Poporul vrea spectacol; asta se putea vedea după tanti din față ce făcea poze cu tableta, amuzându-se teribil de hipopotamul mânat cu o vargă de fier de un ”pirat”.

Circul acvatic – cu o fântână arteziană improvizată, foarte ”fascinantă”, artiști multi-tasking și animale chinuite a fost un spectacol trist pentru mine. Nu pot să zic că nu a fost ceva interesant – căci aveam o companie plăcută, prima parte a fost destul de decentă; însă multi-taskingul, goana după bani prin intermediul pozelor și a fleacurilor, animalele chinuite… a fost ceva nu prea frumos.

Cred că astfel de spectacole văzute la o vârstă fragedă sunt foarte fascinante. La vârsta mea însă… mai puțin. Când ești copil, vezi lumea altfel, mult mai perfectă decât pare, astfel încât amintirile mele legate de circ de mai bine de 10 ani în urmă sunt și ele vii, frumoase. Cine știe însă, dacă aș vedea acele spectacole astăzi… le-aș savura cu aceeași sete de fascinație?


Cum să redescoperi o carte

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi copertăNu îmi place să recitesc cărți. Am impresia că recitindu-le îmi voi pierde interesul, că tot farmecul lor se va spulbera; că voi citi lucruri pe care le știu deja și că nu voi mai găsi nimic din ideea pe care mi-am creat-o despre ele. Și totuși, după patru ani, am recitit Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

Și de data aceasta am înțeles-o altfel. Chiar dacă știam ce va urma, știam unele fraze, imagini, sentimente… totul a fost altfel. Acum patru ani îl judecam pe Ștefan Gheorghidiu. Îi judecam iubirea absolută, luciditatea exagerată, idolatrizarea Elei. Îi judecam gelozia nefondată și felul obsedat de a iubi și de a-și privi femeia. Ela era, pentru mine, o ființă gingașă și inocentă, femeie frumoasă, ca un bibelou, lipsită totuși de inteligență. În drama cuplului Gheorghidiu, Ela era victima, Ștefan călăul.

Astăzi, recitind cartea, am realizat că impresia creată acum câțiva ani se spulberă; totul a căpătat un alt sens. În fiecare rând  și în personajul principal îmi citeam, parțial, gândurile. De altfel, cred că mă regăsesc în el, omul cu iubire nemărginită și prea multă luciditate. Am văzut personajul într-o altă lumină: i-am descoperit calități și însușiri noi, gânduri care-mi trec și mie prin minte, percepția lui despre lume și iubire. Și cum ziceam, m-am regăsit. Poate nu în totalitate, dar destul ca  să-i pot înțelege frustrările, sentimentele și acțiunile. Ela, în schimb… astăzi o văd ca pe o femeie ordinară, incapabilă de sentimente mărețe. Poate cândva a iubit și ea, dar iubirea nu se schimbă pe bani; cel puțin, firile spirituale nu o fac. Și Ela și-a vândut iubirea. Pe lângă asta, comportamentul ei și acțiunile ei îmi reamintesc de o categorie de femei insuportabile mie; frivole, materialiste, lingușitoare și extrem de îndemânatice în arta manipulării.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a căpătat un alt înțeles: pe de o parte, iubirea persoanajului, întreruptă de război; pe de altă parte, transformarea inevitabilă a femeii iubite dintr-o virgină gingașă într-o materialistă (cum, de altfel, reiese din scrisorile ei în care-i cere lui Ștefan ”cheia de la sertarul cu acte” și rugămintea de a-i transfera bani pe contul ei înainte de plecarea pe front), cât și aventura acesteia cu Grigoriade (care, după mine, chiar a existăt; și mi-e indiferent ce zic profesorii de română care găsesc comentarii în cărți pentru bac. Pentru mine, Ela e o femeie care nu a știut să prețuiască omul de alături și s-a lăsat coruptă de averea soțului și de societatea mondenă a timpului).

Astfel, o a doua lectură, după ceva timp, a unei cărți poate schimba viziunea asupra acesteia. Poate că vârsta la care am citit prima dată a fost nepotrivită; sau poate că datorită primei lecturi am reușit să observ atâtea lucruri la o a doua lectură, lucruri ce mi-au schimbat totalmente impresia despre roman. Și totuși, Ultima noapte… este un roman excepțional care mi-a plăcut foarte mult și în care m-am regăsit în imaginea lui Ștefan Gheorghidiu…


%d blogeri au apreciat asta: