Tag Archives: citire

Oceanografie(1934) de Mircea Eliade

oceanografieSă te reîntâlnești cu un autor preferat, după ce i-ai citit romanele și studiile despre diferite religii ale lumii este o întâlnire presărată cu multă melancolie. În același timp, este o regăsire, o redescoperire chiar, iar cartea de față mi l-a arătat pe Eliade într-o postură diferită de acea pe care (credeam că) o cunosc.

Volumul de față este o colecție de eseuri, tratând numeroase subiecte – prietenia, ura, dragostea, supremația unuia dintre sexe, vanitatea, motivația, armonia și altele. Mie mi-a inspirat o prelegere, sau mai degrabă un curs tip TED, doar că fără camere video, fără public; doar geniul lui Eliade și tu, cititorul, lăsat în voia minții tale, motivat să recepționezi și să prelucrezi mesajul fără implicarea unei alte minți.

Oceanografie a nimerit în biblioteca mea în ziua în care am împlinit 20 de ani. Nu mi-aș fi amintit asta dacă nu aș fi notat în acea zi, undeva pe ultimele pagini ale cărții, că volumul respectiv este un cadou… de la mine. Și nu cred că aș fi putut să îmi aleg un cadou mai potrivit. Pe rafturile pline dintr-o librărie ce îmi place mult, Oceanografia lui Eliade stătea pitită printre câteva cărți cu nume neștiute, autori necunoscuți, niște umbre pe care nu le-am observat vreodată. Dar Eliade era acolo, cuminte, așteptând un cititor dornic de un dialog interior cu umbra aceluia ce în anul 1934 gândea pe hârtie.

Trecând peste legătura emoțională pe care o am cu acestă personalitate și lucrările sale, Oceanografie este un volum destul de accesibil, fără însă a fi plin de adevăruri universale, ci de idei personalizate, modificate, regândite chiar. Pentru cei cărora le place să citească înainte de somn, un eseu-două pe noapte – cred eu – este o alegere potrivită.


Cartea care știa să citească gânduri

GânduriAvea un nume ciudat, și totuși strângea pielea posesoarei cu coperta ei verde de smarald, înfingându-și colțurile reci în cutele albe ale cărnii fragede, încă intacte. Avea o sută patruzeci și șase de file ticsite cu litere mici, negre, pe foii îngălbenite, mirosind a frunze de nuc sau insulină, cum a auzit vorbindu-se despre ea. Și se simțea foarte mândră știind că nu miroase ca toate cărțile, că este specială.

În cele câteva dimineți tărzii de iarnă se deștepta odată cu soarele rece ce-și plimba mânile pe părul castaniu al posesoarei sale. Îl avea la fel de castaniu ca o coajă de nucă strivită între bolovani de marmură. Ciudat lucru însă, nu mirosea nici a nuc, nici a praf vechi de pe rafturile pline cu cărți. Mirosea a cotor negru de la cartea ce mereu aștepta pe noptieră. Iar cartea, respirând adânc aerul stătut de somn zbuciumat, trezit de lumină, își ițea paginile, să le mai zvânture. Posesoarea o prindea atunci, printr-o mișcare leneșă și în același timp disperată, și o strângea la piept, zâmbind tăcut, cu ochii ațintiți în gol. Și așa, câteva eternități la rând.

Uneori, se trezea că este inundată de miros de fân proaspăt cosit, iar posesoarea cu părul castaniu își ascundea fața într-o căpiță imensă, dormind sau ignorând lumea. Alteori, i se făcea frig de la zăpada ce cădea și se topea pe paginile ei bătrâne; umezeala nu-i făcea deloc bine, dar îi plăcea să o vadă cum scoate aburi în formă de fum de țigară. Odată s-a trezit într-un loc misterios, înconjurat de lumini, muzică indecentă și umbre ce-și mișcau, diforme, corpurile pe zidurile înalte, reci. Nu îi vedea nicăieri chipul palid, dar simți cu ușurare când fu ridicată de pe pământ – câțiva pași au reușit să-i imprime un model nu foarte reușit pe copertă.

Locurile, timpurile și universurile erau mereu diferite, dar cartea exista, exista printre sutele de obiecte ce încercau să se apropie de sufletul posesoarei. Cartea însă, roasă deja de molii, de un verde spălăcit, cu un cotor pe jumătate dezlipit, tot pe noptieră era. Paginile i-au devenit mai fragile, literele incerte, speriate de timp și ascunse printre rânduri. Dar posesoarea continua să-și îndrepte mâinile firave, ca niște labe de păianjen, zbârcite și uscate de atâta timp scurs în van, spre marea ei oglindă a sufletului – asta a scris pe copertă. Deci așa se numea ea, cartea ce cândva avea culoarea smaraldului; așa a vrut ea, stăpâna.

În cameră miroase a ceva străin, ceva neobișnuit, ceva ce filele ei galbene nu au mai mirosit niciodată. Citește pe un ambalaj o denumire foarte ciudată, o aglomerare de litere ce nu știu nici ele ce semnificație au. Posesoarea nu mai este tristă: părul ei castaniu zâmbește odată cu ochii ce sunt închiși, ocrotiți de o ceață dulce, dulce, lăsată peste ea și mânile ei urâte, în care strânge, cu toată puterea, niște boabe albe, poșii, albastre și verzi, copiii tuturor sticluțelor și ambalajelor ce stau risipite prin cameră. Cu un oftat, își întinde mâna, din palma căreia cad boabele rostogolindu-se pe jos, și mângâie, pentru ultima oară, cotorul aproape căzul al cărții. Cu un ultim oftat, își ia rămas bun, zâmbind. Pentru prima oară, zâmbind.

După atâta timp…


%d blogeri au apreciat asta: