Tag Archives: personalitate

Capacitatea de a fi diferit

537927_484343251601921_812725184_nNoi gândim diferit. E un lucru minunat, de altfel, chiar dacă aparent suntem atât de ”la fel”.

Pe când gândurile mele iau o întorsătură  spre est, ale tale zboară în altă direcție. Putem privi împreună un obiect, și totuși, să-l vedem într-o formă cu totul diferită, eu să-l văd alb, tu să-l vezi ca o aglomerare de puncte. Pot să zic o fază, să menționez ceva anume, iar tu să înțelegi cu totul altceva. Iar de aici, doar un pas în a ajunge la concluzii pripite, cuvinte nespuse, neînțelese… și la un sentiment de neînțelegere. Dar e bine așa; e bine, căci învățăm pe parcurs să analizăm mai bine ceea ce auzim, să nu mai dramatizăm anumite situații, să alegem cuvintele cât mai neutru pentru a nu le conferi o tentă personală. Și așa, poate ajungem și noi să ne înțelegem, chiar dacă gândim diferit.

Și totuși, îmi place că gândim diferit. Căci astfel realizăm că trăim; astfel ne putem îmbogăți lumea interioară, comparând-o; putem vedea mai multe lucruri dacă avem și un orizont deschis, cu un cer curat, presărat cu impresii și păreri diferite despre același lucru. Putem astfel să creăm universuri paralele, care întâlnindu-se creează o lume necunoascută, colorată, în care se îmbină sentimentele, fricile, zâmbetele și iubirile.

Îmi place că suntem capabili să gândim diferit; îmi place pentru că distanța aceasta ne apropie. Pe mine, pe tine, pe cei ce au mintea închisă și o deschid încet, cu neîncredere, dar spațiul dintre întuneric și lumină devine din ce în ce mai difuz, mai colorat, mai liber. Gândurile străine zboară, se intercalează, se pierd într-un tangou nebun, nebun de tot, evaporându-se, formând nori ce aruncă cu sete idei noi pe pământul uscat al umanității.

Îmi place că noi știm să gândim diferit. Îmi place să aud idei noi, să pictez viziuni noi ale oamenilor străini. Să transform banalitățile în lucruri nemaipomenite, în cristale de cărbune, în pietre nestemate ce plutesc în ocean alături de meduze.

Știu că în universul acesta există mii și mii de gânduri ce zboară libere, absorbind praful ignoranței, transformându-l, prin procesul de „iluminosinteză” în idei geniale, menite să schimbe omul și timpul. Îmi place că suntem atât de diferiți și că la capătul orizontului meu începe infinitul tău; că în lumina mea se naște întunericul tău; că în lumea mea înfloresc ideile tale. Îmi place că gândim ca două entități incompatibile, căci universul capătă o cu totul altă culoare atunci când ne aruncăm în el…

Reclame

Lasă dragă, că n-o să mori!

AșteptareLasă dragă, că n-o să mori!-ul acesta l-am auzit de destule ori ca să mă mai complic. Și situația este următoarea: sunt genul de om care urăște ideea de a întârzia, indiferent că este vorba de un eveniment, o întâlnire importantă sau doar o plimbare prin oraș cu prietenii.

Problema mea eternă este legată de punctualitatea oamenilor din jur, mai ales dacă sunt oameni pe care-i cunosc de foarte mult timp. De exemplu, am o prietenă care indiferent de circumstanțe, își permite să întârzie cu câte o jumătate de oră, chiar dacă locul în care urmează să ne întâlnim este relativ aproape de casa ei. La fel, am o altă prietenă care mă sună din 10 în 10 minute, mă grăbește, și tot ea ajunge să fie undeva în celălalt capăt al orașului, plângându-se în telefon că e aglomerat și că mai durează ceva timp până ajunge.

Pe de altă parte, nu suport să întârzii și să fiu cea așteptată. Dacă se întâmplă, mă gândesc cât de enervat este omul ce mă așteaptă, chiar dacă, în mod normal, acesta nu este chiar foarte supărat când apar și eu în peisaj. Întârzierile mele, totuși, nu sunt un lucru comun: chiar dacă îmi propun să ajung mai târziu, mă trezesc în locul întâlnirii cu un sfert de oră înainte de ora stabilită. De ce? Pentru că, probabil, îmi calculez timpul ”în cel mai rău caz”, cum îi spun eu, adică, plus minus zece minute în trafic, încă vreo zece până îmi găsesc cheile, umbrela, pantofii preferați, etc. Și astfel, ajung să fiu cea care așteaptă, lucru ce nu este deranjant până la… ora stabilită.

Recent, am citit și un articol pe acest subiect, De ce merită să fii punctual?, unde am regăsit propriile gânduri, dar am și învățat ceva nou. De exemplu, un om ce întârzie în repetate rânduri pierde o anumită cantitate de respect din partea celorlalți – cazul cu prietena care întârzie cu jumătate de oră (cel puțin). Dacă trebuie să mă văd cu ea, stabilesc o oră + jumătate; dacă îi zic că ne vedem la 5, la 5 : 30 sunt la fața locului ca să… mai aștept încă un ”sfert de oră academic”. Și e foarte, foarte enervant.  Și problema este că domnișoara respectivă se complace în rolul de ”mereu întârziată”, ceea ce mi se pare cam lipsit de logică. La urma urmei, nu sunt iubitul ei ca să se lase așteptată (un obicei destul de straniu ce l-am întâlnit la multe fete, ”lasă-l să mă aștepte, căci dacă pleacă, înseamnă că nu ține destul de mult la mine”).

Trecând peste, consider că oamenii ce întârzie nu se respectă nici pe sine, nici pe cei pe care-i lasă să-i aștepte. Ba mai mult, se obișnuiesc cu acest lucru și nu se prezintă la timp, ceea ce schimbă percepția lumii despre seriozitatea lor. Într-o altă oridne de idei, articolul despre care am menționat tratează problema punctualității mult mai obiectiv decât mine, de aceea vă propun să-l citiți și voi.

Și revenind la buna mea prietenă care mereu uită ce tramvai duce în direcția x, iar ”traficul” o împiedică să ajungă la timp, mi-a răspuns la un reproș de-al meu cu fraza ”Lasă dragă, n-o să mori!”, și o tot îngână când încerc să-i explic că-i deranjant să se lase așteptată tot timpul. Dar asta e, port și eu o bună parte din vină pentru faptul că am ”răsfățat-o”…

Daca vrei și tu să primești acces la articole și resurse de genul celui despre care am scris eu astăzi, încă te mai poți abona gratuit la TheHunger.ro aici.


Despre falsitate

Măști în noapte… Și da, oamenii mint. Mint mult și bine, zâmbind în timp ce sfărâmă încrederea celuilalt. Minciuna este o iluzie frumoasă, dar otrăvită; ca roua cerului, care își copleșește victima cu frumusețea sa și apoi o ucide, storcându-i viața picătură cu picătură drept răsplată pentru admirație. Roua cerului este crudă, dar astfel supraviețuiește; omul este crud doar pentru că astfel își mulțumește vanitatea.

În fiecare zi mă plimb într-un oraș de carnaval. În stânga și în dreapta se mișcă masele de bufoni. Undeva, mai în față, pășește ușor o regină. În spatele ei, un grup de vulpi. Mai în spate bufonii, după care urmează rechinii cu ochii de sticlă ce alungă cu înverșunare stolurile de păsări ce încearcă să înainteze și ele. Lumea este plină de umbre și măști. Alături de mine pășesc prietenii. Au măști frumoase, măști pe care le-am ales cu grijă din mulțime. Pășesc tăcut lângă mine, fiecare meditând în interiorul său, lăsând masca strălucitoare, învelită în mărgele sau pene să vorbească, să zâmbească și să mimeze o personalitate.

Ajungând la un havuz observ apa cristalină conturându-ne chipurile. Mă uit în aceeași direcție cu prietenii mei – oglinda apei ne reflectă pe noi, pe cei adevărați. Triști, împovărați de gânduri, indiferenți, reci, sentimentali sau maleabili; apa are abilitatea de a sparge orice înveliș. Chiar dacă măștile noastre sunt făcute demult, întărite cu vârsta, apa le sfâșie ca pe niște bucăți de hârtie. Chipul bufniței serioase se transformă într-o mierlă timidă; lupul își preface blana în penaj, devenind o vrabie mică și neajutorată; leoaica își ciulește urechile, neînțelegând că s-a transformat într-un șoricel; iar eu… eu ce mască port?

Apa e groaznică. Apa ne-a distrus măștile. Oricine se uită în oglinda ei își va vedea adevărata natură. De aceea, poate, carnavalul evită să se plimbe prin piața liniștită din parcul orașului. Măștile încep să cadă, să se spargă în cioburi, să crape, să se evapore, lăsând în mijloc o baltă de falsitate căzută de pe ființa fiecărui om; prietenii mei își țin ochii în pământ, se simt dezgoliți, neprotejați, sunt speriați. Și eu sunt, dar mai mult sunt preocupată să văd ce-i cu masca mea. Îmi cobor privirea în piatra pavată ca să văd așchii din ea. Deci era de lemn; destul de dură, capabilă să suporte orice, lovitură de cuțit, gheață, frig, otravă, păsări dar nu și… foc. Masca me-a s-a sfărâmat în mii de cioburi, încât nici nu știu chipul cui purtam; în apă se reflectă o ființă necunoscută mie. Ochi căprui, mici, buze subțiri, piele palidă și galbenă, ca de mort, păr  de un roșu spălăcit pe umeri, fluturând în vântul ce s-a stârnit ca să ne distrugă măștile. Asta sunt eu? Asta îmi este fața adevărată, atât de… morbidă și lipsită de orice lumină?…

Oare masca mea cum a fost? A fost mai frumoasă decât chipul meu adevărat? Oare  care dintre aceste două eu este cea adevărată? Masca, cea care acum e doar o mână de așchii sau fața aceasta lipsită de viață?…


Despre însemnătatea cunoașterii istoriei

Nu te panica! Textul tău este aici 😀


Despre durere

Nu te panica! Textul îl găsești aici 😀


Despre caracter

Nu te panica! Textul tău este aici 😀


Despre fericire

Nu te panica! Textul tău este aici 😀


%d blogeri au apreciat asta: