Despre invidie

Invidia, din punctul meu de vedere, este frustrarea ce survine după conștientizarea succesului altcuiva în domeniul care reprezintă o formă a propriei vieți. Astfel, invidia este opusă admirației: prima distruge, cealaltă motivează.

În primul rând, sentimentul etichetat drept invidie este unul extrem de deranjant: pe lângă faptul că deranjează oamenii din jur, acesta își deranjează în primul rând stăpânul. Efectele nu sunt neapărat vizibile, poate doar o față mereu indignată sau revolta împotriva unui om în particular. Totuși, efectul interior este mult mai devastator: gânduri ațintite asupra succesului altcuiva, ura împotriva acestui om, lipsa de motivație pentru a face ceva folositor și ignorarea totală a celorlalte calități ale persoanei.

În al doilea rând, invidia tinde să distrugă cele mai frumoase prietenii și în același timp duce la pierderea viziunii clare asupra lumii. Astfel, un om invidios nu va avea forța necesară să treacă peste; va fi mușcat de invidie de fiecare dată când va auzi de obiectul urii sale. Nu va mai munci ca mai înainte. Activitățile lui vor fi replanificate din vina frustrărilor și a incapacității de a trece peste. Un om invidios și slab nu va reuși să-și focalizeze atenția asupra lucrurilor cu adevărat importante.

Astfel, invidia devine una dintre problemele majore ale societății: pe de o parte, distruge relațiile interumane. Pe de altă parte, aceasta este capabilă să schimbe anumite persoane într-o direcție nu chiar bună, ducând la pierderea integrității acestora, debusolându-i.

Toamna şi lumina absentă

Lumină… mă iert în ea de lumină, afară e întuneric şi felinarul de lângă geamul meu nu mai împrăştie “lumină” de săptămâni bune. Aş fi vrut să ies afară, sau cel puţin pe balcon, să respir aerul “lui septembrie”, să mă mai gândesc la naiba ştie ce şi să vreau să-mi aprind o ţigară, realizând că nu am aşa ceva şi că nici nu mai fumez de ceva timp.

Deci, lumina şi septembrie. Toamna. Ei şi? O nouă etapă a vieţii? Ce etapă? Ce viaţă? Septembrie, o altă lună din an care mă indispune şi mai mult anul asta. Nu că aş avea un motiv serios, dar… ceva nu e în regulă. Ceva trebuie să se schimbe brusc şi mie nu îmi plac schimbările de acest fel. Ceva are să se întâmple…

Mi-am petrecut câteva zile la ţară, departe de oraşul ăsta nebun şi plin de praf cu flori dăruite dragelor profesoare, ca de 1 septembrie, departe de servici care mă bloca în biroul ăla plin de facturi şi “fă aia, nu, cealaltă!”. Am evadat din civilizaţie şi în sfârşit, am dormit şi eu ca omul câteva ore în plus. Am ieşit afară şi m-am plimbat prin împrejurimi, singură, cum îmi place mie şi cum nu am mai făcut de muuuuuuult timp. De prea mult, cred că din acest motiv sunt cam indispusă ultima lună. Şi totuşi…

Aerul parcă e diferit, şi natura, şi vântul… mă întreb că, dacă nu aş şti că e, să-i zicem, 4 septembrie, că  de fapt e 28 august, aş simţi diferenţa? Aş simţi că vântul suflă altfel, că frunzele deja încep să moară, să se ofilească şi că soarele nu mai arde pielea, ci o atinge melancolic? Dacă nu aş şti ce zi e azi, aş observa că a venit septembrie? Că s-a schimbat ceva în mine şi că aştept ziua tâmpită în care sigur voi fi tristă? Mă consolez cu gândul că voi avea unde evada, că frunzele semi leşinate îmi vor fi alături şi că voi putea fugi de toţi şi de toate în locul meu preferat, ascuns de ochii celora care mă vad.

Toamna asta sigur va aduce schimbări majore în viaţa mea de, până ce, adolescent pierdut în timp şi spaţiu, visător şi gură-cască la tot ce vede în jurul lui.

Frânturi din copilărie

De fiecare dată ne trezim într-o dimineaţă de vară, prima zi din luna astrului înfierbântat. Şi parcă mai ieri abia înfloreau copacii, iar azi e un năduf afară şi un concert în Do major interpretat de greierii romantici… şi parcă ai mai vrea să stai încă o eternitate, să stai încă o eternitate la fereastra copilăriei tale…

Şi dacă aş vrea să mă pierd din nou într-o lume pe care aş fi vrut să o păstrez în jurul meu pentru totdeauna? Dacă aş vrea să mă prefac că anii nu mai conteză, că duritatea vieţii nu există ci este doar inventată de oamenii pesimişti? Ce păcat că nu sunt în stare… ce păcat că astăzi realizez importanţa acelui „eu” care nu vrea să se despartă de grija pe care i-o poartă părinţii, alintările bunicilor şi certurile necontenite cu fratele geamăn… şi nu contează ce se spune, eu rămân la ideea că astăzi îmi sărbătoresc ultima zi a copilului din mine… oficial doar. Pentru că şi anul viitor, şi peste doi, şi peste n ani voi fi la fel de nebunatică şi infantilă, undeva adânc în suflet.

… Şi ne vom revedea într-o altă zi în care vom realiza că totuşi rămânem să fim copii şi rămânem visători cu praf de stele în ochi…

Vreau doar să dispar de aici!

Vreau să mi se taie aripile din nou,

Să simt căderea cu toate oasele,

Să rup bucăţele din sânge şi

Să răsune-mi strigătul ca un ecou…

Vreau să trec din nou prin reîncarnare,

Să simt cum mă renasc dintr-o baltă de sânge,

Să gust licoarea primei inspiraţii şi

Să am impresia că sufletul nu moare.

 

Vreau să nu mai simt nimic,nimic şi mai puţin de atât,

Să nu-mi mai pese de fiare linguşitoare din juru-mi

Să nu mai fac ceva şi să fiu uitată,

Să nu mai întreb emoţiile şi ciuda : cât?

Eu(şi nu alta)!

Sunt eu…şi nicicare alta sau altul.Îmi pare rău că nu sunt ceea ce aş dori să fiu.Nu sunt drăguţă,pentru că nu-mi place acest cuvânt.Nu sunt sufletistă,pentru că îmi ajunge propriul suflet ca să-l compătimesc.Nu sunt nici ştearsă,pentru că nu-mi place să mă pierd în mulţime.Eu sunt eu.Egoistă,dură,rece,dar totuşi eu.Sunt rea.Şi sunt pentru că aşa vreau eu să fiu,nu pentru că aşa m-au făcut oamenii din jurul meu.Sunt pentru că este mult mai comod să fii partea negativă a lucrurilor,nu mi se cere ceea ce mi s-ar fi cerut dacă aş fi drăguţă şi aş zâmbi tâmp la toţi,demonstrându-mi simpatia.Îmi place să mi se zică că nu am inimă.Perfect!o am,dar mă bucur că nimănui nu-i pasă de asta,că dau impresia sufletului unei pietre.Ador senzaţia pe care o am când ofer   o privire urâtă cuiva care mă tot priveşte cu un zâmbet,să mai repet odată,tâmp.Îmi place să răspund înapoi persoanelor ce mă enervează,sau să le dau de înţeles în public că nu sunt bune de nimic.Poate nu e aşa,dar expresia feţei lor în acel moment mă face să mă simt mult mai bine.Ura ce-mi este acordată adesea nu mă deranjează deloc,deoarece energia negtivă de la alţii nu poate să mă afecteze,o am pe a mea.Nu-mi plac copiii,sunt enervanţi.Nu-mi plac zilele cu soare,mă dor ochii.Nu-mi place fericirea pe chipul altora când mie îmi este silă de lumea în care trăiesc.

În schimb îmi plac animalele.Sunt cele mai sincere şi pure fiinţe de pe Pământ.Nu mint şi nu îţi zâmbesc atunci când de fapt urasc existenţa ta.Nu sunt făţarnice,laşe şi trădătoare.În schimb sunt tratate de majoritatea oamenilor ca nişte obiecte.Sigur,doar omul este animalul suprem,de ce nu şi-ar bate joc de cei mai slabi?

Îmi plac zilele înnourate,nu neapărat ploioase.Cele mai frumoase zile sunt cele de iarnă,când e frig afară şi ninge.Este cel mai splendid tablou al naturii în care poţi exista.Fulgii parcă încearcă să purifice aceste suflete care se cred  pure,dar nu le reuşeşte.De aceea când vine primăvara şi zăpada se topeşte, toţi ţipă că primăvara reânvie lumea.Eroare,primăvara ascunde realitatea.Dar de ce încerc să-mi explic punctul de vedre,daca tot nimănui nu-i pasă??

Să revenim la faptul că urăsc multe în această lume.De schimbat de ce nu o schimb?pentru că nu vreau.Îmi place,oarecum ceea ce simt,îmi place ura pe care o am pentru multe lucruri din jur.Cum ar spune creştinii,am draci în mine,şi ar trebui să consult un preot.Nu cred că m-ar ajuta,oricum.Pentru că eu sunt eu,cu toate calităţile şi neajunsurile mele.Sunt ceea ce a creat în timp natura,familia şi temperamentul meu..Nu contează părerea altora sau normele de educaţie.Oi fi anormală?oi fi,nu neg faptul.Dar nu contează.Pentru că eu sunt eu şi nu alta sau altul.

..simţeam nevoia să-mi vărs veninul.