Tag Archives: idei

Capacitatea de a fi diferit

537927_484343251601921_812725184_nNoi gândim diferit. E un lucru minunat, de altfel, chiar dacă aparent suntem atât de ”la fel”.

Pe când gândurile mele iau o întorsătură  spre est, ale tale zboară în altă direcție. Putem privi împreună un obiect, și totuși, să-l vedem într-o formă cu totul diferită, eu să-l văd alb, tu să-l vezi ca o aglomerare de puncte. Pot să zic o fază, să menționez ceva anume, iar tu să înțelegi cu totul altceva. Iar de aici, doar un pas în a ajunge la concluzii pripite, cuvinte nespuse, neînțelese… și la un sentiment de neînțelegere. Dar e bine așa; e bine, căci învățăm pe parcurs să analizăm mai bine ceea ce auzim, să nu mai dramatizăm anumite situații, să alegem cuvintele cât mai neutru pentru a nu le conferi o tentă personală. Și așa, poate ajungem și noi să ne înțelegem, chiar dacă gândim diferit.

Și totuși, îmi place că gândim diferit. Căci astfel realizăm că trăim; astfel ne putem îmbogăți lumea interioară, comparând-o; putem vedea mai multe lucruri dacă avem și un orizont deschis, cu un cer curat, presărat cu impresii și păreri diferite despre același lucru. Putem astfel să creăm universuri paralele, care întâlnindu-se creează o lume necunoascută, colorată, în care se îmbină sentimentele, fricile, zâmbetele și iubirile.

Îmi place că suntem capabili să gândim diferit; îmi place pentru că distanța aceasta ne apropie. Pe mine, pe tine, pe cei ce au mintea închisă și o deschid încet, cu neîncredere, dar spațiul dintre întuneric și lumină devine din ce în ce mai difuz, mai colorat, mai liber. Gândurile străine zboară, se intercalează, se pierd într-un tangou nebun, nebun de tot, evaporându-se, formând nori ce aruncă cu sete idei noi pe pământul uscat al umanității.

Îmi place că noi știm să gândim diferit. Îmi place să aud idei noi, să pictez viziuni noi ale oamenilor străini. Să transform banalitățile în lucruri nemaipomenite, în cristale de cărbune, în pietre nestemate ce plutesc în ocean alături de meduze.

Știu că în universul acesta există mii și mii de gânduri ce zboară libere, absorbind praful ignoranței, transformându-l, prin procesul de „iluminosinteză” în idei geniale, menite să schimbe omul și timpul. Îmi place că suntem atât de diferiți și că la capătul orizontului meu începe infinitul tău; că în lumina mea se naște întunericul tău; că în lumea mea înfloresc ideile tale. Îmi place că gândim ca două entități incompatibile, căci universul capătă o cu totul altă culoare atunci când ne aruncăm în el…

Reclame

Ştii

Ştii, am o nouă pasiune: ceaiul de hibiscus. Îmi aminteşte de copilărie şi de apartamentul meu mic şi drăguţ din parcul ăla vechi şi mereu aglomerat. Atunci eram o copilă şi nu ştiam de tine…

Nu ştiu ce să scriu. Atunci când eram singură, puteam delira despre iubire în zeci de pagini, inventând-o în toate împrejurările posibile. E adevărat că atunci când nu iubeşti poţi scrie  mult şi bine. Dar totul se schimbă atunci când nimereşti singură în plasa aceasta…

Aş vrea să-ţi spun multe, dar cuvintele pur şi simplu se opresc undeva în inimă. Mi-ai zis că sufletul şi inima nu există, că tot ce simţim simţim cu creierul. Sunt de acord cu tine, dar totuşi îmi place să cred că am un suflet. Sunt mai aeriană decât tine, mai visătoare, mai naivă, mai… femeie. Ne certăm destul de des pentru că sunt impulsivă şi nu gândesc înaine să zic ceva. Tu eşti cel care tace şi prin tăcerea ta îmi dai de înţeles că greşesc. Dar, asta mă face mai puternică, mai înţelegătoare. Pe tine te face mentorul meu, omul la care am visat. Eşti exact aşa cum îmi doream: nu eşti un prinţ, nu eşti blond, nu ai ochi albaştri; nu ai o mulţime de prieteni falşi şi nu eşti egoist; eşti inteligent, şi asta e calitatea care m-a vrăjit. Eşti înţelegător, în felul tău; ironic, răutăcios uneori, dar îţi pot ierta toate acestea, deoarece eşti un om interesant şi carismatic. Cred că sunt o  norocoasă că m-ai ales pe mine!

Mâine e Valentine, dar asta nu are nicio relevanţă. Să ştii că nu este singura zi în an în care te iubesc. Nu-ţi voi face nicio declaraţie siropoasă, îmi displac – sunt false, precum felicitările în formă de inimioară. Îţi voi spune totul ţie, ca să-mi auzi vocea şi să ţi-o întipăreşti în minte. Privirea mea, fiinţa mea şi îmbrăţişarea mea îţi vor spune totul. Iar dacă nu vei înţelege sau nu vei crede, nu e nimic. Voi găsi alte, n moduri să-ţi demonstrez că te iubesc în fiecare zi.

                                                                        Vrei să bem un ceai împreună?


Ştii că…?

Vreau să-ţi aud vocea. O voce puţin ciudată şi totodată, atât de dragă… vocea care îmi este alături de atâta timp şi abia acum, pare-mi-se, abia acum încep să o descopăr. Îmi  vei permite să continui? Îmi vei permite să fac mici  descoperiri în fiecare zi, legate de tine şi  de libertatea ta?

Ne cunoaştem de prea mult timp ca să cred că mă înşel. M-am înşelat în multe persoane, dar tu eşti ceva cu totul neobişnuit. Ţi-am mai zis că mă simt bine în preajma ta, nu? Ţi-am mai zis că aş fi vrut să fii alături de mine în seara aceea, la munte,  o seară plină de stele şi copii din tabără, copii gălagioşi care nu ne lăsau să vorbim? Ţi-am mai zis multe lucruri; de când ne cunoaştem,  te-am delectat cu felul meu de a vorbi şi naivitatea în unele privinţe.

Ştii ce culoare au ochii mei? Ştii că îmi este frică de întuneric, chiar dacă neg acest fapt? Ştii că mi-ar plăcea să-ţi şterpelesc hanoracul, nu pentru că îmi este frig, ci pentru ca să-ţi simt prezenţa chiar şi atunci când nu te gândeşti la mine? Ştii că încerc să înţeleg ce vrei să zici? Uneori cuvintele tale mi se par atât de ciudate şi fără de sens, încât numai tu poţi înţelege ce ai fi vrut să-mi zici… Ştii că aveam momente când te voiam alături şi momente când nici nu ştiam de existenţa ta? Poate că e ciudat ceea ce spun, dar de când ne cunoaştem te iubeam  şi nu înţelegeam. Te iubeam cu privirea, cu gândul, cu frazele stupide dintre pauze, cu zgârâieturile pe care ţi le-am lăsat… ştii că sunt violentă, dar sunt prea imatură şi fricoasă ca să-mi arăt sentimentul în alt mod!

Ştii că nu mai vreau să aud tăcerea? Vreau să-mi fii alături, acum, cu veşnica ta ironie şi indispensabilul sarcasm. Vreau să-mi zici ceva răutăcios, deşi ştiu că de fapt crezi altceva. Vreau să mă supăr pe tine iar tu să râzi cu râsul ăla al tau, bizar şi totodată, atât de dulce! Dar de fapt ştii foarte bine că nu sunt atât de puternică şi independentă precum par. Am nevoie de protecţie şi tu parcă te joci cu acest aspect. Parcă vrei să mă protejezi şi totodată îmi spui lucruri dure sau pur şi simplu mă ignori.

Ştii că, de când ne cunoaştem, am ştiut că este ceva între noi. Chiar dacă erai destul de răutăcios şi sever la început. Am trecut peste asta. Chiar dacă într-un ultim moment ai ales-o pe alta. Şi peste asta am trecut. Chiar dacă m-ai invitat la o cafea, ca apoi să zici că îţi pare rău şi că nu poţi veni.  Am închis ochii şi la asta. Dar tot tu primul ai început! Tot tu mi-ai schimbat vacanţa într-un şir de convorbiri şi mesaje. Tot tu ai iniţiat jocul acesta. Un joc plăcut şi totodată riscant pentru mine. Pentru că astazi joc pe totul sau nimic, iar mâine… mâine vreau să aflu răspunsul. Mâine vreau să vină ziua când ne vom revedea şi tu să-mi zici rezultatul jocului, să-mi zici cine a biruit – sentimentul meu sau al tău. Şi ştii ceva? Aş vrea ca rezultatele să coincidă. Te iubesc, scriind aceste rânduri. Tind să cred că şi tu simţi ceva pentru mine. Nu  e neapărat să-mi zici acum. Îmi ajunge doar atenţia ta, iar cuvintele… cuvintele mi le poţi spune mai târziu. Dar… te iubesc!


Mi-e frică

-Ştii, zicea cineva că dacă îţi place să priveşti curcubeul, trebuie să te obişnuieşti, inevitabil, cu ploaia…

Mi-am promis de atâtea ori să nu mă mai gândesc la toate prostiile! De atâtea ori am tot încercat să sting vocea din interiorul meu care programa evenimente şi replici… m-am săturat.

M-am săturat să tot aud „n” variante de  desfăşurare a  acţiunii, una mai înfiorătoare decât alta. M-am săturat de ideile care urmează după o întrebare stupidă gen «de ce nu m-a sunat?» sau «ce a vrut să zică prin …?». Am obosit. Mi s-a spus de mai multe ori că gândesc prea mult şi ştiu şi singură asta. Dar de ce nu îmi pot opri torentul de răspunsuri stupide, care uneori mă îngrozesc? M-am săturat de ele… mi-e frică să fac un pas greşit sau să spun ceva nepotrivit. Mi-e frică să nu par ridicolă sau prostuţă, mi-e frică de cuvintele mele, mi-e frică să nu fie interpretate altfel. Mi-e frică de felul în care mă exprim pentru că deseori spun ceva nepotrivit. Mi-e frică de felul meu de a fi, mi-e frică de oamenii cărora le-am trecut drumul cândva. Mi-e frică să nu se răzbune. Mi-e frică să rămân singură cu toate aceste gânduri, mi-e frică că toate aceste coşmaruri din interiorul meu nu vor dispărea niciodată…


Oglinda tăcerii – Lacul sufletelor amorţite

I

Ce înseamnă o oglindă a tăcerii? Pentru început,am avea nevoie de o definiţie a „oglinzii” – dar oare totul e atât de simplu precum pare? Oglinda tăcerii ar putea fi şi este, de altfel, reflecţia lucrurilor reale într-o altă dimensiune… Poate tăcerea reflectată de materialul dur şi alunecos este de fapt un strigăt, un univers de cuvinte şi idei ce nu au fost niciodată rostite, au fost ascunse în interiorul fiecăruia, şiruri lungi de litere încătuşate în colivii de fier…

Ce este tăcerea, în afara muţeniei cuvintelor? Ar putea fi linişte sau zbucium? Reflecţie sau durere? Există o definiţie sigură şi simplissimă a tăcerii?

…Sau poate că tăcerea e templul celor morţi, celor sortiţi să vorbească în muţenie, să strige în van şi să fie loviţi de cuvintele ce se sparg de zidurile ignoranţei?

Vrei să strigi, să zici ce-ţi trece prin minte, dar te loveşti de aceleaşi ziduri, acelaşi cod moral (cică) şi aceleaşi prejudecăţi, iar atunci îţi rămâne o singură ieşire: să amuţeşti. Să nu dai naştere ideilor sub forma cuvintelor, să nu îţi exprimi o dorinţă intimă şi, nu în ultimul rând,  nu ai dreptul să aberezi. Trebuie să-ţi trăieşti tăcerea singur,cu tine, în tine, în templul tău, izolat de frig şi de soare.

Aşa că priveşte-ţi chipul într-o oglindă a tăcerii în fiecare zi, observă-ţi singurătatea, gândurile şi visele cum se sparg în mii şi mii de cioburi, acolo,undeva în interior. Şi nu fi trist, Tăcerea e în fiecare dintre noi. Ne cunoaştem toţi, doar că evităm să ne salutăm.

…Uită-te în fiecare zi în Oglinda Tăcerii şi continuă să speri că într-o zi  vei sparge definitiv…

II

Când te vei uita în ea vei înţelege singurătatea, aş spune în treacăt, auzind această sintagmă. Dar dacă să stau să mă gândesc mai mult, nu ştiu ce aş putea răspunde la această întrebare…

Ce înseamnă, până la urmă, o oglindă a tăcerii? Ce este o tăcere,de fapt, şi cum o putem defini? Câţi dintre noi ar putea afirma că şi-au fi văzut chipul într-o oglindă a tăcerii şi au putut înţelege mesajul propriei reflecţii?

Poate că în oglinda tăcerii se ascunde o forţă malefică, dar însuşi imaginea reflectată de aceasta induce creierul uman într-un impas. Tăcerea? Ce este tăerea şi de ce ne este,uneori, frică de aceasta?

Tăcerea ar putea fi un blestem sau un dar. Tăcerea e surdă şi doare, dar în acelaşi timp e un templu pentru cei pierduţi în prea multe gânduri. Un lăcaş simplu, dar sigur al raţiunii, unde aceasta ar putea dormi fără a naşte monştri. Sau cine ştie?…

Am putea defini tăcerea ca o scăpare din cotidian sau ca o armă împotriva muţeniei sufletului. Posibil e că muţenia este şi o cale de a aranja gândurile într-un anumit fel sau un algoritm de demonstraţie a supremaţiei asupra neghiobiei şi a „flecărelii” fără sens?…

Oglinda – ce reprezintă oglinda? O simplă imagine, reflecţie a privitorului sau şi un portal în lumi necunoscute sau, de ce nu, un portal spre interiorul sufletului? Şi de ce oglinda tăcerii nu ar reprezenta un portal în singurătatea fiecărui suflet de pe pământ? De ce nu ar fi o uşă spre muţenia intimă a unui suflet care îşi ascunde adevărata faţă după o mască de arlechin,suferind cumplit în lumea lui, cea de după oglinda mută?

Să încercăm să nu ne mai ascundem după tăcere şi în spatele oglinzii. Alfel,vom fi scântei pâlpâind pe mormântul propriului suflet.


Poveşti de vară (IV) – Singurătatea

Una impusă de tine, o singurătate în care te ascunzi şi totodată ţi-e frică de ea.

Îţi plăcea să laşi lumea la o parte şi să te ascunzi în propriile gânduri, între patru pereţi albi, fără urmă de om sau lume. Te închideai benevol, meditând la prea multe lucruri care nu aveau  importanţă şi totuşi te măcinau. Ştiai să evadezi din camera aceea. Până când…

…Te-ai  cufundat în întunericul albului imaculat şi nu ai mai fost în stare să găseşti o ieşire. Gândurile au început să te atace, plângeai căutând uşa în pereţii de cristal negru şi aveai o viaţă de coşmar. Coşmar lăuntric, unde îţi era frică de tăcerea gălăgioasă a pereților reci şi strigătele mute ale gândurilor tale ce te atacau ca nişte fiare turbate.

 Plină de muşcături şi sânge, ai încercat să-ţi vindeci rănile prin indiferenţă. Aparent erai indiferentă şi tot repetai în sinea ta „nu-mi pasă”. Dar minciuna nu ajută la evadarea din propria fortăreaţă. Pereţii rămâneau reci şi tăcuţi…

…Dar Ea te-a ajutat ieri, când eraţi în parc şi tu te uitai în gol. Ţi-a zis doar : ” te-ai maturizat prea devreme şi ţi-a îmbătrânit sufletul. Chiar nu mai simţi tinereţea în venele tale?” – şi pereţii parcă  s-au cutremurat. Subit ai deschis ochii şi lucrurile din jurul tău au început să capete sens. Aşa şi este, ţi-a îmbătrânit sufletul pentru că pur şi simplu te-ai izolat. Îţi era frică de singurătate  şi totuşi te-ai lăsat pradă ei. Ai orbit şi nu ai văzut oamenii din jurul tău cărora le pasă. Nu ai văzut oamenii ce încercau să facă o uşă în pereţii care ţi-au fost clipe de coşmar ceva timp. Te doare şi totuşi nu vrei să plângi. Aşa, nu de milă pentru tine, ci pentru faptul că ai fost oarbă şi laşă. Ai permis singurătăţii să-ţi invadeze sufletul şi fricii să te devoreze. Eşti laşă şă totuşi ai reuşit, datorită Ei, să-ţi ridici capul şi să-ţi spui „Eu pot!”.

Vrei să spargi pereţii din temelie şi să trăieşti din nou. Îţi va lua ceva timp până te vei acomoda, dar într-un final, vei reuşi. Fii tare.


Filă de jurnal – frustrări

Nu vreau să scriu încă o filă destinată înhumării în oceanul pe care îl ascund în suflet. Poate par a fi mai puţin sensibilă sau chiar nepăsătoare, dar nu e aşa. Simt şi eu , nu pot zâmbi mereu şi nu pot fi drăguţă tot timpul. Obosesc. Adorm. Fug. Am o  mie de motive, uneori, să îmi schimb obiceiurile şi să dispar din mijlocul problemelor sau a conflictelor. Sunt şi eu o laşă, ca multe altele. Sunt şi eu fragilă uneori, vreau şi eu să plâng dar nu pot, din reflex. Nu pot plânge demult, aşa am învăţat, am fost antrenată sau pur şi simplu nu văd un sens în plâns. E jalnic, e deranjant prin faptul că atunci te pierzi, neştiind cum să consolezi persoana care plânge. Nu vreau să deranjez pe cineva astfel…

Îmi place să scriu. Mult, fără sens uneori. Ajută la descărcarea energiei negative. De obicei nu pot scrie ceva ce să-mi placă atunci când sunt fericită. La urma urmei, sunt şi eu un om simplu, nu pot fi fericită în fiecare clipă din viaţa mea. Am şi eu răni şi decepţii. Am şi eu momente de impulsivitate sau agresivitate, aşa temperament am eu. Am şi eu momente când mă port urât cu oamenii din jur, vreau şi eu uneori să fiu răutăcioasă sau sfidătoare. Vreau  şi eu uneori să fiu altfel, nu aşa cum s-au deprins oamenii să mă vadă…

Şi vreau să-mi recapăt echilbrul sufletesc. Nu ştiu ce să fac de o vreme, mă simt ciudat, nelalocul meu şi poate că un pic singură… dar vreau să-mi regăsesc echilibrul meu interior. Atunci sigur voi redeveni ceea ce sunt de obicei şi voi fi în stare să continui lucruri pe care le-am uitat  şi abandonat de ceva timp…


%d blogeri au apreciat asta: