Nu am timp de ploi reci și geamuri înghețate. Nu am timp de lătrat la lună sau la umbrele nopții. Nu am timp de tristeți, gânduri răsturnate-n cap, imagini ce-mi împăienjenesc ochii. Nu am timp de lumini false, oameni cenușii, vinuri alese sau muzică îmbietoare. Nu am timp pentru zilele care se năpustesc asupra mea. Nu vreau să am timp de sentimente deșarte, cuvinte seci, tăceri lungi, fără pauze. Astăzi, vreau să am timp doar pentru mine.

Gânduri aiurea

Din geamul meu se vede un cer nesfârșit și umbra unor copaci ce încă nu și-au recăpătat veșmintele. În cameră este cald; în sufragerie se aud vocile unei familii minunate. Fratele mai mic, enervant și drăgălaș totodată nu-și lasă sora în pace. Aceasta curăță niște cartofi pentru prânz. Mama vorbește cu ambii, atmosfera fiind una foarte caldă și degajată. Îmi place vocea ei; e dulce, e maternă, e așa cum nu am auzit de la mama mea. Deși diferența între ele este una imensă, mi s-a făcut dor de ochii reci și cenușii ai femeii ce mi-a dat viață. Nu am văzut-o din decembrie; nu am reușit să-i zic cât de mult îmi lipsește uneori. Mă întreb de ce nu ne împărtățim sentimentele cu cei care ne sunt dragi; de ce preferăm să ignorăm faptul că ne sunt dragi; de ce uităm să le spunem cât de mult îi iubim și cât de mult înseamnă pentru noi; de ce îi pierdem datorită îngâmfării sau părăsim universul vieții lor datorită faptului că nu am arătat la timp ceea ce simțim. Pierdem atâta iubire doar pentru că nu spunem ceea ce simțim. Suntem slabi și lași și deseori indiferenți; plângem când pierdem pe cineva; nu întreprindem nimic când putem să o facem.

Afară vântul face ravagii printre copacii goi. Undeva în zare se văd nori negri, grei, care nu știu dacă să vină spre satul acesta sau să plece. Din spate se ivește timid soarele, atingând ușor acoperișurile caselor. La vecinii de peste gard se aude cotcodăcitul găinilor și lătratul unui câine bătrân. Viața aici decurge altfel; nici tu mașini, construcții, tramvaie, gălăgia orașului devenind doar o amintire urâtă.

Am așteptat  cu nerăbdare să cobor din tren și să ajung în casa aceasta. O casă străină, dar totodată aproape sufletului meu. O casă ca o vacanță în sânul unei familii iubitoare. A unei familii din care nu fac parte dar care mă tratează că pe un copil de-a lor. O familie care mă face să-mi doresc să fiu o mamă la fel de bună când va fi timpul, să-mi iubesc copiii la fel de mult, să păstrez liniștea și pacea în familie ca pe ceva sfânt. O familie în care mă simt fericită, fie și pentru câteva zile. O familie în care nu există ură și nepăsare. O familie care va rămâne în inima mea un loc de reculegere și restabilire a păcii interioare.

… Iar din geam văd un cer imens, câteva case de țară, acoperite atent cu țiglă, un drum plin de pietre, un rând de copaci ce-și flutură ramurile și o liniște și pace imensă ce mă fac să înțeleg că în sufletul meu totul a revenit la locul său…

Despre conștiință

Nu te panica! Textul tău este aici 😀

Gânduri pentru mine

După-amiază însorită în Copou. Cer înalt, de o limpezime strălucitoare, aruncând umbre azurii pe norii ce trec agale. Seamănă cu niște oițe de zahăr păscând mirific pe pășunea vastă, ademenind vise. Aș sta întinsă pe iarbă să le văd trecând, dar lucrurile ”importante” din viața socială nu îmi permit să ”arunc” timpul pentru astfel de îndeletniciri. Mă gândesc că omul e născut captiv, obligat să facă anumite lucruri în viață ca să-i ”fie mai bine”, societatea impunându-i ideea de ”păcat” dacă se îndeletnicește cu visarea sau admirarea naturii.

Copoul nu este pustiu niciodată. Fie că e iarnă sau vară, fie că e an școlar sau nu, parcurile din Copou nu dorm niciodată. Tot timpul vei vedea o bătrânică drăguță, cochetă, cu o pălărie mauve închis, răsfoind lent un ziar. Cred că a fost frumoasă în tinerețe, căci expresia ei e blajină, iar ochii ascunși după ochelari zâmbesc, cel mai probabil, unei amintiri năstrușnice din tinerețe. Tot timpul vei vedea oameni plimbându-și patrupedele, bunicuțe și bunici cu nepoții, copii zburdând nebunatici pe alei, tineri pe role, fetițe cu palete, jucând cu tații lor, mămici cu bebeluși, alintându-i și dăruindu-le cele mai frumoase zâmbete.

Astăzi, de exemplu, Copoul este inundat de soare. De soare tomnatic, melancolic, ascunzându-și căldura razelor în frunzișul teilor. Parcul este scăldat în lumină, fiecare frunză galbenă zicând parcă o poveste. Dacă aș putea, le-aș lua pe toate acasă. Sunt atât de aproape de sufletul meu!

Băncile sunt cam toate ocupate. Aleile din spate sunt pustii pentru cei care nu au venit cu iubirea-n gând; aleile din spate reprezintă un templu al Iubirii, locul în care, parcă printr-o lege nescrisă, niciun om fără eros în suflet nu ajunge. Băncile din aleile acelea sunt ca niște bărci într-un lac de lebede, ascunzând prntre frunzele teilor îndrăgostiții. Îi vei vedea în liniștea din parc; căderea lină a frunzelor, vântul tomnatic, zâmbetul dulce al unei femei frumoase, îmbrățișând omul iubit… Iubirea se ascunde acolo, printre frunze, prinzând în acest vals fermecător două inimi, două suflete care acolo și în acel timp, diferit de timpul nostru, își trăiesc clipele de fericire.

… De când nu m-am mai plimbat pe aleile acelea? De când nu am mai zâmbit la fel de drăgălaș ca tinerele frumoase, cu părul în vânt, unui om pe care aș vrea să-l țin de mână? Toamna trecută, probabil. Acum mă plimb singură, vorbind cu mine însumi. De când nu am mai vorbit despre dragoste? De când nu am mai zâmbit sincer, fără să îmi apară acele fulgere de tristețe din privire… am impresia că a trecut o eternitate de atunci. O eternitate de când am vorbit. Discuțiile și dialogurile din capul meu și-au pierdut nota de consolare. Iar frunzele tot cad, și cad, și cad, înțelegându-mi parcă tristețea.

De când sunt tristă? De întotdeauna, cred, dar aveam capacitatea de a-mi nega mie însămi acest fapt prin oamenii din jur. Tind să mă compar cu un bufon din Evul Mediu: mereu vesel, pus pe șotii, considerat de spectatori remediul perfect pentru tristețe. Dar ce simte bufonul, de fapt? Ce se ascunde în spatele acelei măști? Nu se ascund  pereche de ochi triști, neînțeleși, obligați să joace același senariu, iar și iar?…

Mi-e atât de dor! Mi-e dor de căderea frunzelor pe părul meu, mi-e dor de mâni calde, mi-e dor de îmbrățișări strănse, mi-e dor de el, mi-e dor de mine… când s-au schimbat atâtea? Când am reușit să cad (din nou) în acest abis al tristeții? Când am devenit alta?

Mi-e frică

-Ştii, zicea cineva că dacă îţi place să priveşti curcubeul, trebuie să te obişnuieşti, inevitabil, cu ploaia…

Mi-am promis de atâtea ori să nu mă mai gândesc la toate prostiile! De atâtea ori am tot încercat să sting vocea din interiorul meu care programa evenimente şi replici… m-am săturat.

M-am săturat să tot aud „n” variante de  desfăşurare a  acţiunii, una mai înfiorătoare decât alta. M-am săturat de ideile care urmează după o întrebare stupidă gen «de ce nu m-a sunat?» sau «ce a vrut să zică prin …?». Am obosit. Mi s-a spus de mai multe ori că gândesc prea mult şi ştiu şi singură asta. Dar de ce nu îmi pot opri torentul de răspunsuri stupide, care uneori mă îngrozesc? M-am săturat de ele… mi-e frică să fac un pas greşit sau să spun ceva nepotrivit. Mi-e frică să nu par ridicolă sau prostuţă, mi-e frică de cuvintele mele, mi-e frică să nu fie interpretate altfel. Mi-e frică de felul în care mă exprim pentru că deseori spun ceva nepotrivit. Mi-e frică de felul meu de a fi, mi-e frică de oamenii cărora le-am trecut drumul cândva. Mi-e frică să nu se răzbune. Mi-e frică să rămân singură cu toate aceste gânduri, mi-e frică că toate aceste coşmaruri din interiorul meu nu vor dispărea niciodată…