Tag Archives: culoare

Parfumul(1985) de Patrick Süskind

parfumul_1_fullsizeRomanul începe într-o piață murdară, într-un Paris al mirosurilor vulgare, înăbușitoare și corupte, la taraba unei femei fără niciun strop de instinct matern, căci aceasta își aruncă noul-născut sub maldărul de mațe de pește, continuând să-și curețe marfa în căldura soarelui dogoritor. Spre nenorocul ei(căci tot astfel a scăpat de celelalte progenituri ale sale), micuțul își permite să scoată un sunet ce o va aduce pe nenorocită la spânzurătoare, iar pe bebeluș, după un drum îndelungat din brațele unei doici în grija unui preot, soarta îl va aduce la casa doamnei Gaillard.

Protagonistul, al cărui nume, Grenouille, s-ar traduce ca ”broască”, crește într-un mediu ostil, în care oamenii din jurul său nu îl observă, iar întâlnindu-i chipul, se feresc din calea lui, lăsând un miros puternic de frică. Grenouille îl simte, pentru că mirosul este singurul simț ce-l ghidează în viață: el simte mirosul Parisului murdar, a oamenilor jegoși, a țăranilor plini de sudoare, a florilor de pe câmp, și un miros ce-l fascinează, ducându-l spre zidul unei case în care locuiește tinerețea cu părul roșu…

Parfumul lui Patrick Süskind este o carte ce m-a fascinat de la prima pagină până la ultimul cuvânt; nu am întâlnit în alte cărți o descriere atât de fidelă a mirosului, și cred că nici ecranizarea nu a fost capabilă să aducă cititorul în atmosfera de mirosuri ademenitoare, puternice, neplăcute sau feerice. Citind alte impresii legate de carte, observ o tendință de a-l transforma pe Grenouille într-un ucigaș fără suflet; pe de altă parte, consider că fără a ține cont de drumul său în viață, ”căpușa” Grenouille voia un singur lucru: voia iubire, ceea ce își dorește orice ființă umană.

Mi-a plăcut foarte mult personajul, sumbru, urât fizic, cum era și Quasimodo, dar cu un suflet și mai urât, lucru ce se trage din singurătate, respingerea oamenilor din jur ce nu au loc pentru el în micile lor comunități. Și așa, iubirea și singurătatea sunt capabile să transforme întunericul în lumină, dar și să ardă poduri și să ucidă tot ce mai rămâne frumos într-un om.

Pe cât de minunată a fost lectura, pe atât de misterioasă este soarta autorului: în prezent, Patrick Süskind locuiește undeva retras de pe scena literară, fără a avea vreo tendință de a păși din nou în lumina reflectoarelor, la fel cum era și Grenouille, închistându-se în mica lui lume, în lumea lui de căpușă…

Reclame

Fragment

Ferdinand Knab~ Pavilion near the water. 1892Îi plăcea să deseneze păsări. Oriunde, oricând; chiar dacă era prea frig pe blacon, chiar dacă nu era nicio pasăre acolo, chiar dacă celelalte nimfe știau că este puțin cam… sărită.

Adrasteia era trecută de vârsta tinereții. Anii nu i-au nins părul, căci a rămas la fel de albastru-strălucitor, ca un safir rar, o culoare ce era pe placul copiilor din capitală și mamelor tinere, abia ieșite din adolescență. Prea bătrână ca să se mai plimbe, zâmbăreață, cu celelalte nimfe prin oraș; prea tânără ca să-și îngroape trupul într-un loc uitat de lume.

În odaia ei, după ce plesace pentru totdeauna, s-au găsit albume cu păsăsri de diferite mărimi, culori, expresii… ”sigur era dusă cu pluta”, își zise Dione,  pe chipul căreia, deși frumos, se vedea limpede o răutate nemascată, o cruzime total atipică neamului nimfelor; noua locuitoare a acestei camere, tânăra Hevajra, admiratoarea cea mai înfocată al zeiței artelor, o privi necruțător pe Dione, dar nu spuse nimic. ”Hm, se pare că și asta e la fel, țăcănită”, și plecă, închizând ușa cu un dezgust imens pentru omenire.

Hevajra nu schimbă nimic în acea cameră. O săptămână nu-și despachetă bagajele, ci, înarmată cu o lupă, o foaie de hârtie și niște bucăți de lemn, a studiat fiecare foaie găsită în acea cameră cu privirea spre mare. Iar peste ceva timp, în palat au început să apară păsări exotice, colorate, maiestuoase, poziționate pe holuri, în rame aurite sau argintii; nimeni nu s-ar fi gândit că Adrasteia, nimfa cea bătrână și puțin ursuză, avea atâtea perle ascunse în camera ei.

Cea mai frumoasă era totuși pasărea albastră, desenată pe o pânză sidefie, o pânză rară, a cărei origine era necunoscută; nici pictorii regelui nu mai văzuseră așa material bun. Dar Adrasteia era nimfă, iar puterile ei nu au fost cunoscute niciodată… totuși, pasărea albastră era cea mai frumoasă lucrare a ei. Nu se știa despre existența unei astfel de păsări în regat: mare, cu o coadă lungă, formată din câteva pene sidefii, cu marginile mov; aripi mari, gata-gata să înalțe corpul suav, lunecos, spre înălțimile cerului. Ceea ce o frăpase pe Havjra erau ochii: rubinii, așa cum nu mai văzuse vreodată. Gilla, nimfa a cărei voce răsuna foarte rar în palat, privi tabloul cu ochii ei nevăzători, și ajungând la ochii pasării se înfioră: ”sunt ochii ei!”. Degeaba încercă Hevajra să o iscodească, ochii cui?; Gilla nu mai spuse nimic.

Misterul nu a fost rezolvat, și totuși, pânza îi plăcu atât de mult regelui, încât următoarele zile aceasta a fost pusă într-o ramă de cristal în sala tronului, încântând pe toți cei care ajungeau aici. Gilla, ai cărei ochi nu vedeau decât o lume distorsionată și difereită de cea a poporului ei, evita cu delicatețe acea bucată de pânză.

Hevajra se dovedi a fi o admiratoare înfocată a pergamentelor prăfuite din bibliotecă. Deseori, era văzută savurând o ceațcă aromată de ceai pe veranda spațioasă, plină de soare a palatului. Pe masă, lângă nelipsita vază cu biscuiți și ciocolată, mereu se găsea câte un pergament, două, sau chiar un volum scris într-o limbă prea puțin cunoscută. Atunci când nu o găseai pe verandă, o vedeai în atelierul regelui, făcând cele mai sigure măsurători, combinând cele mai frumoase mătăsuri, schițând cele mai interesant și armonioase veșminte, căci Hevajra era nimfa care era în stare să creeze cele mai frumoase rochii – pentru doamne, și cele mai minunate robe – pentru domni.

Într-una din zile, atunci când treburile regatului nu o deranjau, când atelierul era prea sufocant, nimfa își luă ceașca de ceai de fructe și un pergament vechi, mai firav decât toate celelalte. Nu desluși scrisul, căci era un scris străvechi, necunoscut ei. Se îndreptă spre bibliotecă, căutându-l pe Llassar, bătrânul ministru ce era cunoscut pentru faptul că cunoștea toate limbile vorbite, de la înființarea regatului până în prezent. Dar nu-l găsi; în biblioteca vastă, mirosind a pergamente, praf și cuiburi de șoareci, o văzu pe Gilla, ai cărei companie nu-i aducea prea mare satisfacție; după incidentul cu pasărea albastră, Gilla părea prea puțin interesată de a petrece timpul cu Hevajra. Decisă să nu o deranjeze, se îndreptă spre ușă, dar nimfa cu părul roz îi vorbi:

-Ce ai acolo?

Se întoarse încurcată:

-Îl căutam pe maestrul Llassar, dar văd că nu este aici…

-Hevajra, ce pergament ai în mână?

Vocea ei, de obicei calmă, prea rar auzită, o intrigă.

-Nu știu; nu deslușesc cuvintele. E o limbă ce nu îmi este cunoscută.

Gilla se ridică de la masă, închise cartea și se îndreptă spre Hevajra. Îi luă pergamentul din mână, îl privi atentă. O umbră de mirare îi trecu pe față; doar atât. După care se încruntă.

-Este povestea celor șapte nimfe.

-Povestea celor șapte nimfe? Nu auzisem niciodată despre ea…

-Nu aveai cum; ești prea tânără. Oricum, nu este ceva demn de povestit.

Dar tremurul ușor al mâinilor, atunci când încercă să împăturească pergamentul, o trădă.

-Zi-mi, Gilla, despre ce este această poveste?

Nimfa își fixă privirea oarbă spre Hevajra, iar chipul ei, în lumina palidă a lumânărilor, în atmosfera plină de praf și curenți de aer rece o înfioră; era ceva ascuns în acea bucată de pergament…

(c) Imagine: Ferdinand Knab~ Pavilion near the water. 1892


Cele trei iluzii

Ophelia by DormiensvigilaÎmi imaginez că pășesc pe iarba moale, proaspătă, rece de la roua din dimineața aceasta. Părul lins de sarea mării, degetele înghețate, buzele rozalii, acoperite de o crustă de gheață prea timpurie. Mă apropii de oglinda cu trei imagini: chipul meu se reflectă atât de diferit în fiecare dintre suprafețele opace încât nu știu care este acela adevărat….

Din prima oglindă, mă privesc o pereche de ochi albaștri și reci. Sprâncene agresiv arcuite, nasul ascuțit, buzele mici și subțiri; totul înrămat într-o față ovală, cenușie, plină de urme ale timpului. Părul grizonant, pieptănat pe spate, aruncat cu neglijență peste vesta neagră îmi arată o femeie singură, al cărei timp se apropie de sfârșit. Gura mică schițează un zâmbet, unul batjocuritor, sarcastic, crud. Ce vrea să-mi spună? Încerc să privesc de după chipul ei. Uite acolo, o casă de țară, cu acoperișul risipindu-se în mii de bucăți. Alături, o javră ce stă culcată la pământ… oare mai respiră? Lângă picioarele uscațive ale ființei, o piatră gri, spălată de ploi. Un mormânt, evident. Dar nicio floare, nicio lacrimă, niciun fir de iarbă nu a atins piatra rece. Și știu de ce: inima ființei cu ochii albaștri este rece. Rece, singură, nemângâiată. Ascunsă de orice clipă a prezentului, o inimă ce a trăit și continuă să trăiască într-o oglindă fără suflet.

Din a doua oglindă, mă întâmpină doi ochi verzi, ca iarba din mai. Sprâncene mici, ușor curbate, nas micuț și o gură roșie, ca un tablou, fixată parcă într-un zâmbet vesel, inocent, ce nu se evaporă niciodată de pe acel chip al ei. E o ființă ce-mi place. Își șterge neglijent rochița cu maci violeți de praful drumului. În spatele ei, un câmp plin de spice de grâu; miroase a brutărie, a pâine proaspătă, deși spicele nu sunt coapte deloc, încă alintate de razele calde ale soarelui… oare părul ei bălai miroase așa, a pâine? Căci codițele ei, ca două panglici aurii, flutură pe fundalul cerului albastru, imaculat. Prin oglinda caldă, primăvăratică, aud un râs vesel, lipsit de griji. Ființa mă cheamă spre ea; ființa nu știe că timpul zboară mai repede decât fluturii ce i se așează în păr. Ființa aceasta îmi zâmbește cu subînțeles; nu știu ce vrea să-mi spună.

Din a treia oglindă, acea care mă privește fix în față, se simte un aer rece, apăsător. Nu pot vedea niciun chip, nicio figură concretă; e ca o palitră de culori ce se amestecă, fără a crea o imagine cât de cât clară. Ba nu, mint; începe să se evidențieze un apus… sau un răsărit? Nuanța de roșu este prea confuză ca să pot să-mi dau seama. O mașină, mai mult ca sigur. O figură… ba nu, două. Două figuri îmbrățișate… sau e doar amestecul de culoare și-mi joacă feste? Figurile… sunt iubiți? Sau două suflete rătăcite într-o oglindă magică? Culorile încep din nou să se amestece, dar acea îmbrățișare rămâne neclintită… o iluzie. Nu e dragoste în această oglindă; e o iluzie a iubirii ce pare a fi reală, chiar dacă culorile din jur se schimbă… e dorința figurilor, această iluzie, eternă în spatele unei oglinzi?

Sunet de cioburi sparte. Am închis ochii. Am simțit sarea mării pe buze; gerul iernii pe pleoape; umbra caldă a unui apus pe obraz; soarele arzând în părul meu. În jur, numai cioburi mici de cristale argintii, care păstrează trei imagini ce nu-mi sunt cunoscute. Aș vrea să le refac. Pe toate trei. Chiar dacă-mi voi răni mâinile. Chiar dacă nu voi ști să refac culorile inițiale. Chiar dacă imaginea bătrânii îmi va sfâșia sufletul. Chiar dacă imaginea copilei va adormi undeva în lanul de grâu. Chiar dacă umbra difuză a unui apus (sau răsărit?) nu va mai contura două figuri ce trăiesc o iubire efemeră.

Vreau să revăd acele trei iluzii.


Cafea cu aromă de cireș/ Cum să uiți de ochii lui

1237918_606579226087324_633335727_nDocumentul cu denumirea ”Proiect nefinisat” datează din 7 februarie 2013 în folderul cu ciorne. Nu mai știu care este povestea din spatele acestui text, și revizuindu-l, am ajuns la concluzia că nu vreau să-l termin. De aceea, voi posta fragmentul original, iar continuarea – continuarea poate fi pictată de imaginație. În caz contrar, spoiler alert – toate personajele vor muri într-un viitor mai mult sau mai puțin apropriat.

***

Numele meu este Eliad. În țara în care locuiesc acum toată lumea îmi zice Eliot. E bun și așa. Diminețile înnourate mă fac depresiv. Culoarea cenușie ce se strecoară prin fereastră în biblioteca mea mă deprimă; îmi vine să aprind aerul ca să am mai multă lumină. Dar griul trist continuă să-mi invadeze intimitatea camerei și mă trântește în pat, cu țigările fumegând în scrumieră, una după alta. Au trecut mulți ani și totuși nu pot uita parfumul ademenitor din primăvara anului X.  Îmi este dor de un soare viu ca atunci…

Camera spitalului mirosea a crini. Deși era trecut demult de mai, în aer pluteau petale roz, albe, vișinii… asistenta s-a apropiat de geam și a dat draperia la o parte; prin fereastra deschisă câteva petale au nimerit pe pervaz. Asistenta a ieșit din cameră, lăsând pacienta singură, înconjurată de mirosul de crini.

Demult stătea în acestă încăpere; să fi avut vreo douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani când a nimerit aici. Acum are aproape treizeci. Stă în pat, rezemată de pernă, cu mânile așezate în poală și cu privirea ațintită spre oraș. Are mâinile foarte delicate, cu degete lungi, de pianistă. Pielea albă, prea palidă pentru culorile verii și parcă prea luminoasă pentru această cameră de spital. Are părul lung, lăsat pe spate,de un castaniu cu nuanță de roșu de cireș. Două șuvițe în față îi accentuează pielea ca de perlă și ochii mari, de un albastru extrem de deshis; Ochii îi privesc fix în lumina de afară. Se deschide ușa și în salon apar doi bărbați și o femeie, ținând în mâni un buchet de lalele mov. Pacienta își întoarce capul, dar privirea îi rămâne mereu ațintită într-un punct fix…

tumblr_mnw2wzkTRm1qb1j2fo1_500

Cuplul care a intrat sunt Francesca și Paul. Căsătoriți de ceva vreme, în urma a câțiva ani de întâlniri prin holurile liceului, parcuri și teatre, Francesca a decis să plece în străinătate, să facă biologie. Paul, un tânar mai mare cu câțiva ani decât soția sa, a urmat facultatea de filozofie și preda la universitate.

Celălalt bărbat sunt eu. Am treizeci și doi de ani. Sunt proaspăt venit din Anglia, unde am o firmă. Am terminat universitatea aici, facultatea de bioingenerie și am putut pleca în străinătate. Astăzi, dețin acțiunile unei firme din Scoția și am un laborator propriu în Londra. Paul îmi este prieten vechi; aflând că iau o pauză și vin în țară pentru câțiva ani, mi-a cerut să ne întâlnim numaidecât. Am aflat ceva ce m-a tulburat…

 Femeia din pat mă fixa cu ochii ei imposibil de albaștri. Mi-a luat ceva timp ca să-mi dau seama că nu mă vede. M-ar fi recunoscut imediat; ce-i drept, am cam slăbit de atunci și nu-mi mai port părul ca acum cinci ani. A trecut atâta timp! Și totuși, tace. Doar se uită în gol și are o privire atât de calmă, atât de diferită de privirea ei de atunci, atât de… moartă!

Și-a oprit privirea în gol. Francesca s-a apropiat de vaza cu crini, a scos florile și s-a apropiat de chiuvetă ca să schimbe apa. Femeia de pe pat s-a încruntat.

-Mai este cineva cu voi, nu-i așa? Am auzit parcă mai mulți oameni intrând…

Paul și Francesca s-au privit cu subînțeles. Eu îi priveam la fel de nedumerit. Într-un sfârșit, Francesca a umplut vaza cu apă și a pus lalelele în ea. Crinii erau aruncați neglijent în chiuvetă.

-Este un domn cu noi, dragă, a zis Paul cu un aer încurcat, uitându-se când la mine, când la gresia de pe jos. Este un prieten pe care l-am întâlnit recent; m-am gândit că ai vrea să-l cunoști.

Și-a întors privirea moartă în direcția mea, pentru că am făcut un pas în față și m-a auzit. Am stat într-o liniște adâncă timp de câteva secunde. Femeia cu ochii de un albastru imposibil m-a întrebat cu o voce dulce, dar obosită:

-Eu sunt S, încântată. Mi s-a părut că a zâmbit, un zâmbet amar și abia observabil care a durat o clipă.

-Eli… Eliot, domnișoară; plăcerea este de partea mea.

A zâmbit. De data aceasta, a durat ceva mai mult și parcă nu mai exprima amărăciune, ci amuzament.

-Eliot? Domnule, aveți un nume neobișnuit. Și frumos, de altfel. Și a tăcut, cufundându-se parcă într-o lume a ei.

Francesca a început să decojească o portocală, Paul a întrebat-o ceva pe S, iar eu stăteam acolo, într-o parte, martor la o scenă desprinsă ca dintr-o poză veche. Mi-a inspirat familia reunită, mama decojind o portocală, tatăl ținându-și fiica tandru de mână. S nu părea deloc bătrână. Deși avea aproape treizeci, încă păstra chipul unei adolescente târzii. Pielea albă, mată, umerii ascuțiți, mici, și părul lung, sănătos, inspirau o jună dintr-o pictură medievală. Și totuși, văzând acest tablou de familie, nimeni nu și-ar fi dat seama că Paul ține de mâină nu o fiică, ci o soră.

Stăteam stânjenit ceva mai departe decât ei. O priveam pe femeia din pat fără jenă; nu mă putea vedea, de acea o scrutam cu privirea, îi măsuram fiecare centimetru din piele, fiecare buclă ce-i cădea ușor pe spate, fiecare șuviță ce se culca pe brațele ei. Era nemărginit de frumoasă, mai frumoasă chiar ca atunci când am văzut-o pentru ultima dată.

Cu o seară înainte, am ieșit cu Paul la o cafea. Plimbarea pe străzile orașului mi-au trezit o acută nostalgie: nu am mai fost aici de atâția ani și totuși țin minte parcul, bulevardul, mirosul de covrigi de pe lângă simigerie, porumbeii de lângă mall, făntâna arteziană din piață. Orașul pare la fel, și totodată e mult mai trist, mai cenușiu. Aleile din cartierul x, cândva pline cu măceș sălbatic, înflorind primăverile, transformând bulevardul într-un tunel al îndrăgostiților, astăzi nu mai este. În schimb, au apărut bănci, alei asfaltate și flori sezoniere pe margină. Și totuși, aleea de măcieș îmi va lipsi; acolo am văzut-o pentru prima dată.

Stăteam pe o terasă drăguță, mesele erau toate ocupate de diferite categorii de oameni – era o seară frumoasă, cu miros de primăvară. La masa de lângă stătea un cuplu, ceva mai încolo un grup gălăgios de liceeni și mai rezervat, în colț, o bătrânică și prietena sa. În aer, se simțea  parfumul domnișoarei de alături, țigările mele și cafeaua lui Paul. Am vorbit puțin despre afaceri, despre campinatul național de tenis, despre ce spectacole se vor da la filarmonică. Paul a devenit dintr-o dată serios.

-Știi, am primit un post în Berlin. La o universitate faină. Pot pleca împreună cu familia, am obținut un contract de câțiva ani cu posibilitatea de a-l prelungi. Nu mai pot să stau în țara asta – Francesca vrea un viitor frumos pentru fiică-mea, și eu la fel. În plus, avem mai multe oportunități acolo…

-Înțeleg… Dar asta înseamnă că am putea să ne vedem mai des. Desigur, în câțiva ani, când revin și eu la afacerile mele. Am obosit. Munca nu mă mai bucură, am lăsat tot dracului și am venit aici. Adică, i-am lăsat lui Thomas. Am nevoie de ceva timp, liniște și atmosferă ”de acasă”.

Paul m-a ascultat cu luare aminte, uitându-se cum se stinge țigara în scrumieră. Ambii voiam să ajungem la un subiect ce ne frământa. Pe mine, ca pe acel tânăr de acum câțiva ani buni, student sărac și cu idei materialiste; pe el, profesor începător la facultate. Voiam să vorbim despre ea. Am deschis primul subiectul.

– Zi-mi, ce mai face… ea?

Cu o ușoară tresărire, Paul și-a plecat ochii în ceașca cu cafea încă fierbinte.

-Nu știi? E…spitalizată. De patru ani deja…

A venit rândul meu să treasar. Nu știam nimic, nu am mai aflat nimic despre ea în acești ani cât am fost plecat. Mă așteptam să aud ceva similar cu ”e bine, căsătorită, fericită, cu copii”. Cel puțin, asta-și dorea când eram împreună. Ghicindu-mi gândurile, Paul a continuat:

-Cu câteva zile după plecarea ta a nimerit într-un accident. Nu a suferit, aparent, dar a început să-și piardă treptat vederea; s-a lovit cu capul de parbriz când a intrat nenorocitul ăla în ea cu mașina. Într-o jumătate de an după incident a orbit complet. Medicii au zis că a suferit o traumă nu știu de care, că singura problemă e doar pierderea vederii. Auzi la ei, singura problemă! Paul părea înfuriat. Își strângea, involuntar, pumnul și cu cealaltă mâna amesteca de zor zahărul ce demult s-a topit în cafeaua deja rece. Pierderea vederii a fost un șoc pentru ea. A încercat să se sinucidă. De două ori. Medicii au zis că e într-o depresie prefundă. De altfel, pierderea văzului la douăzeci și cinci de ani e o traumă; asta fără să includ ce s-a întâmplat cu câteva zile înainte de accident…

Paul continua să-și amestece cafeaua. Mă simțeam penibil. Parcă tot trecutul meu s-a întors împotriva mea cu acest verdict: e vina mea! Și totuși, Paul mi-a ghicit și de data asta gândurile:

tumblr_md4y4nJmaw1rrpf77o1_500-Nu te învinui, El. Nu e vina ta… e dobitocul ăla cu mașina lui, ****-măsii! A tăcut puțin, revenindu-și. Știi, pe lângă pierderea vederii, ea nu te mai ține minte. Medicii au zis că e în urma stresului – a uitat ceva ce o deranja. Un fel de reacție a creierului ei –  Francesca zice că te-a uitat ca să nu mai sufere.

-M-a uitat? La asta nu mă așteptam. Erau câteva cuțite înfipte-n mine după ce am aflat că a fost accidentată; acum mi se înfingeau încă zece în pieptul coșului; m-a uitat așa, din durere?

Paul s-a oprit din amestecat cafeaua și s-a uitat la mine.

-Știi, nu te-a uitat complet; ține minte evenimentele, faptele, cuvintele; dar nu ține minte fața și numele. I-a zis Francescăi de câteva ori că îi pare rău de faptul că nu ține minte chipul; mai ales că nu ar fi în stare să-l recunoască vreodată… Dar te urăște, de asta să fii sigur.


Surâsul zânei de mangan

Detail of the new work by jiuge on DeviantArtȘi pentru că orice poveste începe undeva, la un capăt de lume, povestea noastră va începe într-un castel de pe malul Lacului de Sidef, în care diminețile adună animalele din pădure la un pahar de apă cristalină. În castel locuiește zâna de mangan, a cărei surâs inspiră viață și armonie. Poate veți întreba dacă zâna este frumoasă? Se zvonește că la lumina dimineții apare zveltă, îmbrăcată într-un halat de brocart, cu fața albă, adormită, zâmbind razelor de soare, ce se joacă în părul ei bordeaux, lăsând urme de lumină în ochii rubinii. Dacă zâna ațipește pe verandă în orele calde ale zilei, pielea ei capătă o nuanță de piersică coaptă, rochia vaporoasă, de satin fin, îi îmbrățișează formele voluptoase. În somn, zâna își trece deseori mâna prin părul ondulat, roz-fuchsia, alungând leneșă buburuzele. În orele serii, când zâna își bea paharul de vin pe balcon, petrecând fiecare asfințit după orizont, părul îi devine lin, ca o apă curgătoare, căpătând nuanța de un roz pal. Mâinile ei delicate, de o nuanță albăstruie morbidă se așează obosite pe masa de marmură. Zâna de mangan își schimbă înfățișarea odată cu soarele, dar un singur lucru rămâne neschimbat: surâsul.

Într-o zi, zâna se juca cu soarele. Alergând după o rază, nici nu a observat cum s-a regăsit într-un loc necunoscut, ascuns de lume. Ciudat lucru, copacii începeau să se rărească, iar raza de soare – nicăieri. Din curiozitate, sau din aceeași neatenție (căci am uitat să menționez că zâna noastră e o zână cu capul în nori), frumoasa creatură cu părul bordeaux – era dimineață – și-a îndreptat pașii spre lumina soarelui ce se ascundea, luând-o peste picior. După ceva timp, zâna simți sub picioare nisipul încă rece, dar sclipitor, acoperit cu un văl subțire de rouă. Se minună, căci în castelul ei avea covoare pufoase, din mușchi, iar în pădure – iarbă verde, răcoroasă. Dintr-o dată, în fața ei apăru o creatură necunoscută: era Basil.

Cine e Basil, veți întreba? Aceeași întrebare își făcu loc și în mintea zânei, uitându-se cu interes în ochii mari, cărămizii. Adevărul este că Basil era un cal, dar zâna nu avea de unde să știe. Înalt, cu picioarele subțiri și zvelte, făcute pentru a zbura, Basil își scutura coama deasă, rubinie, de praful adunat din întrecerea cu soarele. Aici observă zâna și se opri: nicăieri nu văzuse o ființă atât de diferită, atât de mică și totodată, încununată cu raze de soare. Aplecându-și capul, Basil o salută, întinzându-i în semn de respect copita argintie. Zâna se gândi puțin, dar acceptă invitația. Se apropie de Basil și-i mângâie coama, la care Basil îi răspunse cu un ”i-ha-ha” sănătos. Zânei de mangan îi plăcu calul; îl îmbrățișă de grumaz și își continuă drumul, gândindu-se la păsările din castel, ce probabil că se întrebau unde a dispărut.

După un timp, Basil necheză: într-un nor de praf, pe drumul de țară se apropia de ei ceva. Vântul se ascunsese printre cei câțiva copaci ce mai erau, adăpostindu-și fiii în lanul de grâu auriu. Norul de praf se apropia din ce în ce mai mult, iar din el se deslușeau câteva figuri. Când s-a apropiat de călătorii noștri, norul a dispărut, lăsând în fața calului și a zânei un struț încoronat cu raze de sidef: era Samira, animalul sacru al acelui ținut. Zâna nu știa de Samira, Samira nu știa de zână, și totuși dintr-o privire și-a dat seama că în fața ei este o ființă aleasă. Mai puțin calul, pe care-l privi cu înfumurare: sângele albastru nu curgea prin venele lui Basil, neținând cont de faptul că nu era un cal tocmai obișnuit.

Deși trufașă, Samira făcu o plecăciune demnă de o regină în adresa zânei, aceasta grăbindu-se să-i răspundă la salut. Basil își scutură coama, aruncând stropi de rouă în jur, făcând-o pe Samira să se dea imediat la o parte: nu-i plăceau indivizii simpli, din popor, precum era calul nostru. Simțindu-se ofensată, Samira își ridică penele cărămizii și cu un aer de domnișoară jignită profund ocoli drumeții noștri, dispărând în aclași nor de praf. În jur se făcu liniște; zâna mângâie calul pe cap și-și continuară drumul.

S-a terminat lanul de grâu, s-a terminat și drumul prăfuit, roua s-a evaporat și pielea zânei de mangan se transformă într-o piersică coaptă: era amiază.Au intrat din nou în pădure, deși nu se vedea nicăieri poteca ce ducea spre Lacul de Sidef; zâna se întristă, deși Basil tot încerca să o înveselească.

În căldura amiezii, zânei i se făcu somn, iar Basil se culcă, oferindu-i cel mai bun divan rubiniu posibil în aceste locuri puțin cunoscute. Zâna nu era mofturoasă: acceptă invitația și se culcă pe iarbă, îmbrățișând grumazul puternic al calului. Trilurile păsărilor încetară: zâna dormea, zâmbind unui vis năstrușnic.

Se lăsa frigul: zâna se trezi, regăsindu-se singură în acel loc necunoscut. Basil lipsea, iar ultimele raze ale soarelui se ascundeau în verdele de smarald al pădurii. Ceva i se ghemui în suflet: era frica, sentiment pănă atunci necunoscut de zână. În jur, liniște, doar părul ei de un roz pal aruncând o umbră de lumină pe iarba rece. În depărtare, se auzi un sunet ciudat, înfiorător: zâna nu știa ce-i un lup, dar sentimentul cuibărit în interiorul ei îi zicea că ar fi timpul să fugă. Ceea ce și făcu, împiedicându-se de mărăcini, crengi uscate. Urletul ba se apropia, ba se îndepărta, iar părul ei roz pal, încâlcit, fâlfâia neajutorat printre copaci.

Aș putea să mai scriu, să zic că zâna de mangan găsi calea spre castel, sau că a reușit să se ascundă de lup, sau că a fost salvată de un prinț fermecător… dar de ce aș minți? Zâna de mangan a trăit cândva, în palatul ei frumos, pe malul Lacului de Sidef, iar într-o dimineață a dispărut. Nu a venit seara, și nici a doua zi, niciodată. Păsările din palat au căutat-o, în zădar: nici urmă de zână în pădure, în ceruri, în lume. Nici vie, nici moartă; nu au găsit nicio bucată din rochia ei, niciun fir de păr, nimic.

Zâna pur și simplu a dispărut, dar lucru ciudat: de la dispariția ei, în fiecare noapte de iarnă, pe zăpada proaspătă de lângă lac se observă urme argintii de copite: printre copaci, unele păsări adormite văd o coamă rubinie, însoțită de câte un nechezat lung. Este Basil, căutând-o pe zână, pe care a părăsit-o în somnul ei, fără ca cineva să înțeleagă de ce. Pe cerul întunecat, apar lumini călătoare, ridicându-se ca o ceață din toată pădurea: cât vezi cu ochiul, numai luminițe rozalii, palide, bordeaux sau fuchsia. Unii oameni spun că aceste luminițe călătoare arată drumul celora ce s-au pierdut, dar sunt foarte șirete: dacă un călător pierdut are inima curată, acestea îi vor arăta calea cea bună, și drumețul va ajunge la capătul pădurii. Pentru cel cu inima neagră, luminițele vor sclipi în zădar, căci vor ghida în acel loc unde pentru ultima oară a fost văzută zâna de mangan. În liniștea nopții, drumețul va auzi urlete de lup.

De ce aș minți că întâmplarea este o poveste? Căci zâna de mangan și astăzi, în nopțile geroase de iarnă, pășește, alături de un cal rubiniu, pe linia orizontului, înconjurată de parfum de vară și de mii de luminițe, bordeaux, fuchsia, rozalii…

Imagine (c) Jiuge, DevianArt

Roșu, galben, portocaliu…

Laura Makabresku - FoxDin pământuri, o creatură fantastică își ridica ființa. Într-o dimineață rece, înmiresmată de ceața de pe lac, Creatura a deschis ochii mari, roșii ca fructele de măceș, acoperite de pleoape albe, din care genele cărămizii aruncau o umbră de melancoliei pe chipul ei. Nasul mic și ușor turtit a prins o culoare rozalie de la frig. Făptura își mușca buzele, însângerate de atâta frig și durere. O vulpe îi veni în întâmpinare, făcându-i-se milă de făptura gingașă și totodată, parcă ruptă dintr-o altă lume, vrăjmașă acesteia. Creatura o privi cu o tristețe nemăsurată; vulpea se apropie și cu botul ascuțit i-a dat la o parte o buclă ruginie de pe frunte; părul ei părea o cascadă dezordonată de fire de apă, curgând năvalnic peste frunte, obraji, umeri. Așa au stat o vreme, în tăcere.

Spre seară, sorele păli, plecând grăbit spre alte orizonturi. Vulpea presimți o noapte rece; așa și urma să fie. Pe lângă asta, ciorile negre, aducătoare de moarte, se împăienjeneau prin crengile gri ale copacilor din jur, devenind astfel gardieni înfricoșători. Creatura nu înțelegea nimic: pentru ea, mirosul pământului ud, în care a luat naștere, nu a învățat-o nimic despre cealaltă margine al acestuia, acoperită acum de frunze, iarbă și râme adormite. Vulpea, în schimb, căuta un adăpost pentru Creatură; frigul urma să muște cu poftă din tot sângele cald ce-i se va nimeri în cale.

Întunericul învălui lumea. Se vedeau doar stelele, corpuri pierdute în spațiu, de o culoare galbenă, morbidă, iar jos, somnul vulpii și a Creaturii era vegheat de lumânările pământului, mii de perechi de ochi galbeni și voci răgușite. Creatura se ghemui de frig. Vântul se înteți, aruncând în buclele ruginii frunze roșii, galbene, portocalii, moarte. Înspăimântată, Creatura îmbrățișă singura ființă ce era alături în prima ei zi de viață, vulpea. Așa au stat un timp, tremurând odată cu crengile uscate ale copacilor, vântul rece, aerul…

A doua zi, în pădure era o liniște morbidă. Ciorile au amuțit parcă, iar vântul s-a ascuns undeva, căci nu se simțea niciun tremur în aer. Vulpea se trezi: lângă ea, întinsă pe pământul umed, zăcea o Toamnă răvășită.


Capacitatea de a fi diferit

537927_484343251601921_812725184_nNoi gândim diferit. E un lucru minunat, de altfel, chiar dacă aparent suntem atât de ”la fel”.

Pe când gândurile mele iau o întorsătură  spre est, ale tale zboară în altă direcție. Putem privi împreună un obiect, și totuși, să-l vedem într-o formă cu totul diferită, eu să-l văd alb, tu să-l vezi ca o aglomerare de puncte. Pot să zic o fază, să menționez ceva anume, iar tu să înțelegi cu totul altceva. Iar de aici, doar un pas în a ajunge la concluzii pripite, cuvinte nespuse, neînțelese… și la un sentiment de neînțelegere. Dar e bine așa; e bine, căci învățăm pe parcurs să analizăm mai bine ceea ce auzim, să nu mai dramatizăm anumite situații, să alegem cuvintele cât mai neutru pentru a nu le conferi o tentă personală. Și așa, poate ajungem și noi să ne înțelegem, chiar dacă gândim diferit.

Și totuși, îmi place că gândim diferit. Căci astfel realizăm că trăim; astfel ne putem îmbogăți lumea interioară, comparând-o; putem vedea mai multe lucruri dacă avem și un orizont deschis, cu un cer curat, presărat cu impresii și păreri diferite despre același lucru. Putem astfel să creăm universuri paralele, care întâlnindu-se creează o lume necunoascută, colorată, în care se îmbină sentimentele, fricile, zâmbetele și iubirile.

Îmi place că suntem capabili să gândim diferit; îmi place pentru că distanța aceasta ne apropie. Pe mine, pe tine, pe cei ce au mintea închisă și o deschid încet, cu neîncredere, dar spațiul dintre întuneric și lumină devine din ce în ce mai difuz, mai colorat, mai liber. Gândurile străine zboară, se intercalează, se pierd într-un tangou nebun, nebun de tot, evaporându-se, formând nori ce aruncă cu sete idei noi pe pământul uscat al umanității.

Îmi place că noi știm să gândim diferit. Îmi place să aud idei noi, să pictez viziuni noi ale oamenilor străini. Să transform banalitățile în lucruri nemaipomenite, în cristale de cărbune, în pietre nestemate ce plutesc în ocean alături de meduze.

Știu că în universul acesta există mii și mii de gânduri ce zboară libere, absorbind praful ignoranței, transformându-l, prin procesul de „iluminosinteză” în idei geniale, menite să schimbe omul și timpul. Îmi place că suntem atât de diferiți și că la capătul orizontului meu începe infinitul tău; că în lumina mea se naște întunericul tău; că în lumea mea înfloresc ideile tale. Îmi place că gândim ca două entități incompatibile, căci universul capătă o cu totul altă culoare atunci când ne aruncăm în el…