Tag Archives: uitare

Și era frig.

Can’t Let Go by David C. SchultzPereții de un alb imaculat țipau la el, dar nu-i auzea. Chip îmbătrânit, nu mai știa câte ierni a stat aici; poate, dintotdeauna, toată  viața a fost o iarnă albă, rece, crudă. Numele lui nu era Karl, dar zăpada îl îmbrățișa ca o cobră. Cu gluga lăsată peste fruntea brăzdată, se uita la hârtia mototolită din mânile zbârcite. Pletele negre îi cădeau peste ochi, deranjându-l: nu putea citi adresa de pe scrisoare.

Era o scrisoare galbenă, mototolită, cu literele mâncate de vânt, șterse de frig, uitate de lacrimi. Câte ierni în urmă i-a scris?

Pereții albi îl deranjau, îi furau aerul. Era într-o închisoare, una aprigă, fără ieșire, chiar dacă în jur se revărsa o mare albă, moartă, și totodată, plină de furie. Și pereții albi, un palat din alb ce-l înnebunea. Și ea avea părul alb…

Îi ținea minte chipul, dar mai mult părea a fi o iluzie decât impresia unei ființe vii. Cu părul alb, bucălat, din care parcă se desprindea toată zăpada din jur. Ochi tulburi, plumburii, cu sclipiri otrăvitoare. L-a blestemat, l-a blestemat să-i simtă gustul de zahăr al buzelor ei roșii, singura pată de culoare în acea iarnă cumplită!

Scrisoarea a rămas pe vecie întipărită în aerul acelui castel alb, numele destinatarului s-a șters. L-a știut vreodată?

Dar era prea târziu.

Și era frig.


Să nu mă uiți

a lot of traffic by LotteHjorth on Flickr.Când zilele vor deveni grele, ca de plumb.

Când cei din jur vor afișa un zâmbet fals.

Când aerul va deveni sulfurat, când fiecare inspirație îți va sfâșia plămânii.

Când vei cădea la pământ, lovit de o forță necunoscută.

Când copiii de pe terenul de joacă se vor transforma în adulți.

Când noaptea va pleca, lăsând ziua să dăinuiască.

Când vei închide ochii și vei vedea un cer plin de stele însângerate.

Când totul în jur va fi împotriva ta, când cerul va cădea, sfărâmându-se în mii de bucăți.

Când amintirile vor năvăli în camera ta, măturând în calea lor prezentul.

Când frigul îți va îmbrățișa oasele bătrâne.

Când vei rămâne singur.

Să nu mă uiți.

Pentru că eu  voi fi plecată de foarte mult timp.

Să nu mă uiți.


Dragă nimeni!

A Star is Born by e0nnNu ți-am mai scris de atâta timp! E primăvară acolo, în sufletul tău? Întreb, pentru că astăzi am văzut cum nucul din geamul meu își destăinuie, încetul cu încetul, secretul mugurilor imenși, de un verde crud ce abia ieri se arătau, timizi, de sub scoarța crengilor. Ciudat lucru; în două orașe diferite, în două case diferite, din două geamuri diferite mă privește același nuc tânăr, imitând parcă vârsta mea.

Dragă nimeni, poate te întrebi de ce nu ți-am scris te atâta timp… nici eu nu știu. Poate m-am maturizat și am decis să nu mai împărtășesc gândurile mele unui om pe care nu-l cunosc încă. Deși, adevărul e că am fost orbită de fericiri efemere; mi-am pierdut timpul căutând pietre nestemate în asfaltul prăfuit din oraș. Știu că acum, cel mai probabil, ai zâmbit citindu-mi cuvintele triviale. Dar ți-am dus lipsa. Mi-a fost dor de tine, de tine și de chipul cald pe care îl intuiesc undeva de după ceața ce-mi oprește calea. Aș vrea să te cunosc într-o zi. Cred că ți-aș simți chipul dintr-o privire, dintr-o răsuflare. Poți râde de mine, de vârsta la care încă mai cred în miracole, dar țin morțiș că într-o zi ne vom întâlni, neapărat!

Aș vrea să fie o zi pe care să nu o aștept. O zi care să vină așa, de capul ei, o zi care să nu presupună nimic special și totuși să ne reunească undeva într-un parc, sau pe stradă, oriunde, doar să-ți văd chipul și să înțeleg, dintr-o privire, că tu ești. Mă întreb dacă ești tânăr, înalt și taciturn; sau poate că ești o doamnă ce strânge buchete de admirații din jurul ei? Poate că ești încă un copil zburdalnic cu zulufii de aur…

Scuză-mi gândurile năvalnice, s-ar putea să fiu prea puțin coerentă. Dar nu mă pot abține: mi-ai lipsit atât de mult încât tind să cred că este doar vina mea, că te-am neglijat, că ți-am rănit sentimentele. În ultima perioadă simt că mă schimb radical, dar sunt confuză și poate îngrijorată: nu știu ce fel de persoană devin. Multe lucruri ce mai ieri însemnau ceva pentru mine se transformă în trecut, părăsind gândurile mele și viața mea. Îmi rămâne un gol imens după, dar încerc să-l umplu cu alte lucruri, alte gânduri, alte amintiri. Încerc să ies din cotidian acceptând diferite provocări minore, dar care înseamnă ceva pentru o ființă lașă ca mine. Încerc să observ lucrurile simple și frumoase din jurul meu, lucruri pe care le-am ignorat din prostie. Astăzi am ieșit în parc cu Amaterasu, o femeie superbă ce m-a ajutat să trec de un prag ivit ceva timp în urmă.  Ieri, de exemplu, m-am grăbit să admir apusul și să inspir aerul de primăvară târzie. Mâine aș vrea să fac un prieten foarte drag să zâmbească…

Dragă nimeni, cred că vorbesc prea mult. Mi-am amintit de niște melodii pe care le ascultam acum cinci-șase ani și mi s-a făcut dor să le ascult. Știi, fiecare vers era atât de nostalgic și totuși atât de nou! Ca o carte ce ți-a plăcut și pe care o recitești după câțiva ani; îți place, dar pare a fi total diferită…

Zi-mi, e primăvară la voi? La noi soarele se rostogolește, vesel, în fiecare zi pe patul albastru, proaspăt. Verdele începe să coloreze copacii, dar mie tot îmi lipsește ceva: îmi lipsește zăpada din petale de cais. Abia aștept să îi simt răsuflarea în aer, să-i găsesc fulgii în părul meu. Cred că nu ți-am zis, cred că nici nu știi: chipul meu s-a transformat în ceva ce nu pot accepta încă. În suflet însă tot adolescentă rămân, dar fizic… fizic am îmbătrânit. Am impresia că arăt altfel, că nu sunt eu, dar… poate e mai bine așa? Cine știe.

Dagă nimeni, aici aș vrea să-mi închei scrisoarea. Frica mea cea mare este să nu te deziluzionezi în mine, căci scriu lucruri lipsite de interes și foarte triviale. Dar cred că mi-ai ierta acest moft, moftul de a-ți împărtăși tot ce mă macină. Mă face să mă simt mai bine, în plus, te ajută să mă cunoști așa cum sunt pe interior, căci fără a-mi cunoaște chipul, tot ce-ți rămâne este să mă cunoști ca personalitate.

Îți doresc o seară plăcută și o imagine frumoasă despre lumea din jur. Până data viitoare, sper că ești fericit și zâmbești acum. Dragă nimeni, de-ai ști cât de mult vreau să te văd…


De ce-ai plecat? de Ion Minulescu

De ce-ai plecat?…

Tu nu ştiai

Că-n luna mai,

Prin munţii cu păduri de brad,

Oricine-ai fi – femeie sau bărbat–

Potecile te duc spre Iad,

Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…

 

De ce-ai plecat

Cu vântu-n părul tău vâlvoi,

Când nici un glas nu te-a chemat?…

Tu nu ştiai

Că-n luna mai

Potecile sânt încă pline de noroi?…

 

De ce-ai plecat?…

Tu nu ştiai

Că-n luna mai,

E luna primului păcat –

Păcatul care dintr-o glumă

Te prinde-n lanţ şi te sugrumă

şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,

În lada cu gunoaie?…


%d blogeri au apreciat asta: