Tag Archives: cafea

Poezie despre tine

largeTu ești lumina ce-mi învăluiește întunericul, și nu invers; ai puterea să scapi de umbrele lungi și mâhnite din mine ce încearcă să te tragă la fund; reziști.

Tu ești după-amiaza caldă, cu mult soare ce alungă bruma dimineților reci și ploioase de toamnă ce se ascund în interiorul meu.

Tu ești Micul prinț al meu – și poate că nu știi, dar Micul prinț e cartea mea preferată.

Tu ești biblioteca cea plină de cărți cu foi îngălbenite, într-un colț al căreia există un fotoliu în care aș vrea să mă ghemuiesc pentru totdeauna.

Tu ești cafeaua neagră, tare și amară pe care o sorb în fiecare dimineață direct din ochii tăi.

Tu ești zidul ce mă protejează de mine însumi; când umbrele cresc, crești și tu, ascunzându-mă în brațele tale. Când dispar,

Tu ești zahărul meu pentru cafea; e destul să zâmbești ca să fac diabet. Cel puțin de șapte mii de ori pe zi.

Tu ești căldura ce mă învăluie pentru că tot timpul ai mâinile calde și inima fierbinte.

Tu ești muzica din interiorul meu când gândesc.

Tu ești dragul meu pentru că, mai nou, îmi place să calc cămăși.

Tu ești omul cu răbdare nelimitată, pentru că mă suporți așa, neîndemânatică cum sunt.

Tu ești un pictor desăvârșit, pentru că fiecare zi se transformă într-un peisaj din clipa în care deschid ochii.

Tu ești cerul meu plin de stele, pe care l-aș privi încontinuu, chiar dacă unele nopți sunt reci și stelele se ascund după nori.

Tu ești viteza de 300 km/h, pentru că îmi faci inima să-mi bată ca o nebună.

***

Scumpul meu cu miros de mare, de-ai ști, de-ai ști cât îmi ești de drag!

Reclame

I’m a cyborg, but that’s OK (2006)

Im_a_cyborgȘobolani, baterii, casete cu poze… și un spital de nebuni, unde fiecare om reprezintă o lume aparte, iar mulțimea nu poate fi numită gri, căci fiecare are culoarea proprie.

În centrul acestei lumi o găsim pe Young-goon (Im Soo-Jung), o tânără ce se crede cyborg, alimentându-se cu baterii, vorbind cu luminile de pe hol și tonomatele de cafea, a cărei țel este de a distruge oamenii îmbrăcați în alb ce i-au furat bunica. Tânăra este observată de Il-soon (Rain), un cleptoman obsedat de imaginea mamei ce l-a abandonat, anti-social, schizofrenic, foarte sigur de faptul că poate fura orice, inclusiv suflete.

i-m-a-cyborg-but-thats-okFimul sud-coreean, regizat de Park Chan-Wook, a avut parte de aprecieri pozitive din partea criticilor – și nu ar avea cum să fie altfel: intercalarea elementelor reale și a celor mai puțin reale, interacțiunea personajelor între ele,chimia între cei doi alienați, dar și firul narativ fac ca acest film să fie unul foarte plăcut, lăsând o impresie plăcută, cu un final optimist.


Cafea cu aromă de cireș/ Cum să uiți de ochii lui

1237918_606579226087324_633335727_nDocumentul cu denumirea ”Proiect nefinisat” datează din 7 februarie 2013 în folderul cu ciorne. Nu mai știu care este povestea din spatele acestui text, și revizuindu-l, am ajuns la concluzia că nu vreau să-l termin. De aceea, voi posta fragmentul original, iar continuarea – continuarea poate fi pictată de imaginație. În caz contrar, spoiler alert – toate personajele vor muri într-un viitor mai mult sau mai puțin apropriat.

***

Numele meu este Eliad. În țara în care locuiesc acum toată lumea îmi zice Eliot. E bun și așa. Diminețile înnourate mă fac depresiv. Culoarea cenușie ce se strecoară prin fereastră în biblioteca mea mă deprimă; îmi vine să aprind aerul ca să am mai multă lumină. Dar griul trist continuă să-mi invadeze intimitatea camerei și mă trântește în pat, cu țigările fumegând în scrumieră, una după alta. Au trecut mulți ani și totuși nu pot uita parfumul ademenitor din primăvara anului X.  Îmi este dor de un soare viu ca atunci…

Camera spitalului mirosea a crini. Deși era trecut demult de mai, în aer pluteau petale roz, albe, vișinii… asistenta s-a apropiat de geam și a dat draperia la o parte; prin fereastra deschisă câteva petale au nimerit pe pervaz. Asistenta a ieșit din cameră, lăsând pacienta singură, înconjurată de mirosul de crini.

Demult stătea în acestă încăpere; să fi avut vreo douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani când a nimerit aici. Acum are aproape treizeci. Stă în pat, rezemată de pernă, cu mânile așezate în poală și cu privirea ațintită spre oraș. Are mâinile foarte delicate, cu degete lungi, de pianistă. Pielea albă, prea palidă pentru culorile verii și parcă prea luminoasă pentru această cameră de spital. Are părul lung, lăsat pe spate,de un castaniu cu nuanță de roșu de cireș. Două șuvițe în față îi accentuează pielea ca de perlă și ochii mari, de un albastru extrem de deshis; Ochii îi privesc fix în lumina de afară. Se deschide ușa și în salon apar doi bărbați și o femeie, ținând în mâni un buchet de lalele mov. Pacienta își întoarce capul, dar privirea îi rămâne mereu ațintită într-un punct fix…

tumblr_mnw2wzkTRm1qb1j2fo1_500

Cuplul care a intrat sunt Francesca și Paul. Căsătoriți de ceva vreme, în urma a câțiva ani de întâlniri prin holurile liceului, parcuri și teatre, Francesca a decis să plece în străinătate, să facă biologie. Paul, un tânar mai mare cu câțiva ani decât soția sa, a urmat facultatea de filozofie și preda la universitate.

Celălalt bărbat sunt eu. Am treizeci și doi de ani. Sunt proaspăt venit din Anglia, unde am o firmă. Am terminat universitatea aici, facultatea de bioingenerie și am putut pleca în străinătate. Astăzi, dețin acțiunile unei firme din Scoția și am un laborator propriu în Londra. Paul îmi este prieten vechi; aflând că iau o pauză și vin în țară pentru câțiva ani, mi-a cerut să ne întâlnim numaidecât. Am aflat ceva ce m-a tulburat…

 Femeia din pat mă fixa cu ochii ei imposibil de albaștri. Mi-a luat ceva timp ca să-mi dau seama că nu mă vede. M-ar fi recunoscut imediat; ce-i drept, am cam slăbit de atunci și nu-mi mai port părul ca acum cinci ani. A trecut atâta timp! Și totuși, tace. Doar se uită în gol și are o privire atât de calmă, atât de diferită de privirea ei de atunci, atât de… moartă!

Și-a oprit privirea în gol. Francesca s-a apropiat de vaza cu crini, a scos florile și s-a apropiat de chiuvetă ca să schimbe apa. Femeia de pe pat s-a încruntat.

-Mai este cineva cu voi, nu-i așa? Am auzit parcă mai mulți oameni intrând…

Paul și Francesca s-au privit cu subînțeles. Eu îi priveam la fel de nedumerit. Într-un sfârșit, Francesca a umplut vaza cu apă și a pus lalelele în ea. Crinii erau aruncați neglijent în chiuvetă.

-Este un domn cu noi, dragă, a zis Paul cu un aer încurcat, uitându-se când la mine, când la gresia de pe jos. Este un prieten pe care l-am întâlnit recent; m-am gândit că ai vrea să-l cunoști.

Și-a întors privirea moartă în direcția mea, pentru că am făcut un pas în față și m-a auzit. Am stat într-o liniște adâncă timp de câteva secunde. Femeia cu ochii de un albastru imposibil m-a întrebat cu o voce dulce, dar obosită:

-Eu sunt S, încântată. Mi s-a părut că a zâmbit, un zâmbet amar și abia observabil care a durat o clipă.

-Eli… Eliot, domnișoară; plăcerea este de partea mea.

A zâmbit. De data aceasta, a durat ceva mai mult și parcă nu mai exprima amărăciune, ci amuzament.

-Eliot? Domnule, aveți un nume neobișnuit. Și frumos, de altfel. Și a tăcut, cufundându-se parcă într-o lume a ei.

Francesca a început să decojească o portocală, Paul a întrebat-o ceva pe S, iar eu stăteam acolo, într-o parte, martor la o scenă desprinsă ca dintr-o poză veche. Mi-a inspirat familia reunită, mama decojind o portocală, tatăl ținându-și fiica tandru de mână. S nu părea deloc bătrână. Deși avea aproape treizeci, încă păstra chipul unei adolescente târzii. Pielea albă, mată, umerii ascuțiți, mici, și părul lung, sănătos, inspirau o jună dintr-o pictură medievală. Și totuși, văzând acest tablou de familie, nimeni nu și-ar fi dat seama că Paul ține de mâină nu o fiică, ci o soră.

Stăteam stânjenit ceva mai departe decât ei. O priveam pe femeia din pat fără jenă; nu mă putea vedea, de acea o scrutam cu privirea, îi măsuram fiecare centimetru din piele, fiecare buclă ce-i cădea ușor pe spate, fiecare șuviță ce se culca pe brațele ei. Era nemărginit de frumoasă, mai frumoasă chiar ca atunci când am văzut-o pentru ultima dată.

Cu o seară înainte, am ieșit cu Paul la o cafea. Plimbarea pe străzile orașului mi-au trezit o acută nostalgie: nu am mai fost aici de atâția ani și totuși țin minte parcul, bulevardul, mirosul de covrigi de pe lângă simigerie, porumbeii de lângă mall, făntâna arteziană din piață. Orașul pare la fel, și totodată e mult mai trist, mai cenușiu. Aleile din cartierul x, cândva pline cu măceș sălbatic, înflorind primăverile, transformând bulevardul într-un tunel al îndrăgostiților, astăzi nu mai este. În schimb, au apărut bănci, alei asfaltate și flori sezoniere pe margină. Și totuși, aleea de măcieș îmi va lipsi; acolo am văzut-o pentru prima dată.

Stăteam pe o terasă drăguță, mesele erau toate ocupate de diferite categorii de oameni – era o seară frumoasă, cu miros de primăvară. La masa de lângă stătea un cuplu, ceva mai încolo un grup gălăgios de liceeni și mai rezervat, în colț, o bătrânică și prietena sa. În aer, se simțea  parfumul domnișoarei de alături, țigările mele și cafeaua lui Paul. Am vorbit puțin despre afaceri, despre campinatul național de tenis, despre ce spectacole se vor da la filarmonică. Paul a devenit dintr-o dată serios.

-Știi, am primit un post în Berlin. La o universitate faină. Pot pleca împreună cu familia, am obținut un contract de câțiva ani cu posibilitatea de a-l prelungi. Nu mai pot să stau în țara asta – Francesca vrea un viitor frumos pentru fiică-mea, și eu la fel. În plus, avem mai multe oportunități acolo…

-Înțeleg… Dar asta înseamnă că am putea să ne vedem mai des. Desigur, în câțiva ani, când revin și eu la afacerile mele. Am obosit. Munca nu mă mai bucură, am lăsat tot dracului și am venit aici. Adică, i-am lăsat lui Thomas. Am nevoie de ceva timp, liniște și atmosferă ”de acasă”.

Paul m-a ascultat cu luare aminte, uitându-se cum se stinge țigara în scrumieră. Ambii voiam să ajungem la un subiect ce ne frământa. Pe mine, ca pe acel tânăr de acum câțiva ani buni, student sărac și cu idei materialiste; pe el, profesor începător la facultate. Voiam să vorbim despre ea. Am deschis primul subiectul.

– Zi-mi, ce mai face… ea?

Cu o ușoară tresărire, Paul și-a plecat ochii în ceașca cu cafea încă fierbinte.

-Nu știi? E…spitalizată. De patru ani deja…

A venit rândul meu să treasar. Nu știam nimic, nu am mai aflat nimic despre ea în acești ani cât am fost plecat. Mă așteptam să aud ceva similar cu ”e bine, căsătorită, fericită, cu copii”. Cel puțin, asta-și dorea când eram împreună. Ghicindu-mi gândurile, Paul a continuat:

-Cu câteva zile după plecarea ta a nimerit într-un accident. Nu a suferit, aparent, dar a început să-și piardă treptat vederea; s-a lovit cu capul de parbriz când a intrat nenorocitul ăla în ea cu mașina. Într-o jumătate de an după incident a orbit complet. Medicii au zis că a suferit o traumă nu știu de care, că singura problemă e doar pierderea vederii. Auzi la ei, singura problemă! Paul părea înfuriat. Își strângea, involuntar, pumnul și cu cealaltă mâna amesteca de zor zahărul ce demult s-a topit în cafeaua deja rece. Pierderea vederii a fost un șoc pentru ea. A încercat să se sinucidă. De două ori. Medicii au zis că e într-o depresie prefundă. De altfel, pierderea văzului la douăzeci și cinci de ani e o traumă; asta fără să includ ce s-a întâmplat cu câteva zile înainte de accident…

Paul continua să-și amestece cafeaua. Mă simțeam penibil. Parcă tot trecutul meu s-a întors împotriva mea cu acest verdict: e vina mea! Și totuși, Paul mi-a ghicit și de data asta gândurile:

tumblr_md4y4nJmaw1rrpf77o1_500-Nu te învinui, El. Nu e vina ta… e dobitocul ăla cu mașina lui, ****-măsii! A tăcut puțin, revenindu-și. Știi, pe lângă pierderea vederii, ea nu te mai ține minte. Medicii au zis că e în urma stresului – a uitat ceva ce o deranja. Un fel de reacție a creierului ei –  Francesca zice că te-a uitat ca să nu mai sufere.

-M-a uitat? La asta nu mă așteptam. Erau câteva cuțite înfipte-n mine după ce am aflat că a fost accidentată; acum mi se înfingeau încă zece în pieptul coșului; m-a uitat așa, din durere?

Paul s-a oprit din amestecat cafeaua și s-a uitat la mine.

-Știi, nu te-a uitat complet; ține minte evenimentele, faptele, cuvintele; dar nu ține minte fața și numele. I-a zis Francescăi de câteva ori că îi pare rău de faptul că nu ține minte chipul; mai ales că nu ar fi în stare să-l recunoască vreodată… Dar te urăște, de asta să fii sigur.


Monstru

The Dark King by Chet ZarAjungi uneori să găsești liniștea în vicii; alteori, nici acestea nu-ți acoperă acel gol imens pe care-l ai undeva în suflet, mușamalizat, aparent, prin fraze gen ”sunt doar plictisită”, ”am obosit doar, nu am nimic”, etc.

Adevărul este că poți minți oamenii din jur, dar nu și propria conștiință. Clipele trec, și, văzând zâmbetele altora, tristețea pogoară  peste tine ca o ceață densă peste un oraș mereu însorit. Și te întrebi, ce se întâmplă? Ce nu merge bine? Unde greșești, unde uiți ceva, la care intersecție de drumuri ai uitat să traversezi pe verde… și răspunsurile nu vin, căci nu au de unde veni, nu au de la cine. Și încerci să-ți ascunzi starea aceasta în orice, în timp petrecut în tăcere, în muzică zgomotoasă, în fețe amețite de alcool la un eveniment special creat pentru mințile distruse. Și totuși, dimineața te trezești cu durere de cap și cu aceeași stare pe care credeai că ai uitat-o în barul în care ai chefuit ultima dată.

Dar lucrurile nu se schimbă, rămân tot acolo, te macină cu aceeași sete. Problema e că nu mai știi ce să faci, nu mai știi ce te poate scoate din acea stare. Și totuși, totuși continui să zâmbești, să îi vezi pe alții zâmbind… și prea puțin îți pasă de povestea lor, căci cel mai probabil și ei trec prin astfel de momente, și cine știe ce întuneric ascund zâmbetele lor… dar ești egoistă, centrată doar pe golul din tine. Și astfel, ceștile de cafea amară nu se mai termină, foile din jurnal se umplu cu gânduri monotone, gri și idei obsesive. Și te transformi într-un monstru în interiorul tău. Și poate că te vei transforma iremediabil dacă nu găsești o soluție. Un monstru frumos, dar crud, cu o privire rece și goală. Un monstru ce nu mai are nimic bun în el…


Primăvara se sfârșește cu… castani

Sau, mai bine zis, cu înflorirea acestora. E o plăcere să te trezești dimineața, să-ți faci o cafea  amară și să ieși pe balcon, inspirând mirosul amețitor de boabe proaspete și flori de castan 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.


Cum să te îndrăgostești de vocea lui

Gina  își curăța cizmele de noroiul ce l-a strâns de pe bulevard. Deși era sfârșit de martie, după câteva săptămâni de soare și înmugurire, brusc a revenit iarna și în două zile orașul s-a prefăcut într-o mocirlă imensă de zăpadă și noroi. Pe bulevard a trecut în viteză o mașină ce a stropit cu noroi câțiva pietoni. Cineva înjură.

Nu era ziua ei. De dimineață la cursuri venise profesorul Iordache ce bolmojea ceva sub nas în loc să predea. Din nou va trebui să copie cursul de la Dia, colega ei de apartament ce anul trecut a avut și ea norocul să-l cunoască pe ”bunicul”, cum i se zicea profesorului. În amfiteatru era frig și cât a durat cursul cineva din spate tușea în intervale foarte scurte; timpul se scurgea lent și totul în jur o stresa.

Gina se îndreptă spre stație ca să ia tramvaiul. Zăpada frumoasă și lină de dimineață s-a transformat în noroi. Tot trotuarul era plin de urme de apă și în această clipă și-ar fi dorit să aibă și ea mașină ca să nu străbată orașul adunând noroi. Că doar nu avea ce face cu el acasă!

Orașul murdar (sursă: tumblr)

În stație era multă lume, la toneta RATP s-a făcut o coadă kilometrică. Ce noroc de setul de bilete găsit în fața blocului săptămâna trecută! Venise un tramvai care pe loc s-a umplut cu studenți; 17-le mergea foarte rar și acum îl vedea cum se îndepărtează. Nu e ziua ei. A auzit un răs strident în spate și o voce prea bine cunoscută:

-Păi dacă ești țucă! Cum să scrii ”eurocromatină” în loc de ”eucromatină”?! Sau te consideri mai așa, mai valoroasă?

Cuplul trecuse fără să o observe. Tipa cu părul negru, mult mai scundă decât el râdea cu un râs tâmpit; tipul cu fularul verde-închis continua să o certe, alintând-o în același timp. Gina s-a întors cu spatele la ei; fularul acela i-l dăruise acum câțiva ani, iar astăzi sunt doi străini… Ziua asta într-adevăr era cu ghinion.

-Cred că ar fi mai bine să merg pe jos, a zis; oricum durează o eternitate până ajunge tramvaiul…

Mergând pe o stradă lăturalnică, plină de gropi și bâltoce, Gina depăna niște amintiri nu tocmai plăcute. Avea 26 de ani, cizmele murdare de noroi, un pisoi acasă și o pustietate imensă în suflet. Tipul cu eșarfă verde a avut cândva un nume; astăzi însă e doar un străin al cărui chip l-a uitat în ploaia din septembrie, când ținând-o pe domnișoara brunetă de mână i-a zis că totul e inutil.

-Mai dă-l dracului! murmură; fix astăzi trebuia să-l întălnesc! Parcă nu era destul de urâtă ziua mea… urăsc martie! De s-ar termina odată!

Așa nervoasă și învăluită în amintiri neplăcute, Gina își ridică privirea spre cer: un cer imens de un gri spălăcit se reflecta în ochii ei; aceeași culoare. Oftă; se simțea singură și parcă inutilă acestei lumi, dar s-a împăcat demult cu ideea. Și-a amintit de ziua în care împlinise 22 de ani: era un noiembrie rece și urât, cu un cer la fel de indiferent. Era cu tipul a cărui nume a preferat să-l uite. Și totuși, își amintise de ce i-a spus atunci: ”Îmbrățișează-mă! Îmbrățișează-mă strâns la pieptul tău!”

–        …Chiar dacă într-o zi vom fi doi străini, nu asta voiai să zici, fătucă proastă? Continuă ea, coborându-și ochii spre  trotuarul murdar, iuțind pașii.

Se ura pentru faptul că a fost atât de naivă atunci; că a fost prea puțin onestă cu el; că în primul rând nu a fost onestă cu propriile sentimente. Dar totul e în trecut; și-a scuturat capul și a ieșit din nou pe bulevard. Sunetul tramvaiului ce tocmai s-a oprit la semafor a trezit-o: trebuie să meargă să-i cumpere mâncare lui Momo, motanul ei.

În petshop s-au adus animăluțe noi: un Beagle și doi pui de Shih tzu. Papagalii  au început să strige, se luaseră la ceartă. Canarii din coliviile alăturate își etalau penele și vocile. Hamsterii pitici dormeau în grupuri mici, formând ghemotoace ce trezeau zâmbete pe buzele copiilor. Gina se uita la ei, uitându-se totodată în oglinda din spate: o priveau niște ochi gri și obosiți. Avea părul de un ruginiu șters și ciufulit; ar fi timpul să se vopsească, și-a zis.  A cumpărat o pungă cu mâncare pentru Momo și a ieșit. Regăsindu-se pe stradă, s-a gândit că n-ar fi potrivit să meargă acasă; oricum urma să se uite la un film și să nu facă nimic.

-Ar trebui să mă mai plimb; traseul cursuri-casă a devenit obositor. A ajuns pe o străduță de existența căreia a uitat; când era la liceu, aici era un magazin drăguț de suveniruri. Oare mai este?

După câțiva pași a văzut vitrina de cleștar pierdută parcă printre zidurile gri și dărăpănate a caselor vechi ce o străjuiau. A început din nou să ningă. În tăcerea acestei străduțe vechi și pavate,  înconjurate de case cu zeci de ani mai în vârstă decât Gina, vitrina părea  a fi ruptă dintr-o poveste. Lângă geamul imens, plin de nimicuri frumoase și strălucitoare, se pitea o ușă din lemn bordo, ce pe loc i-a amintit de Alice în Țara Minunilor. Se auzea o liniște plăcută în jur; mânerul ușii era rece. Gina a apăsat pe el și ușa s-a deschis cu un scârțâit ușor…

Parcă nimerise în atelierul unui vrăjitor: ultima dată când a fost aici pereții erau acoperiți cu ziare vechi, prăfuite, iar patronul răspundea sec la întrebări. Era un om tânăr, plictisit de viață și mai mult ca sigur își ura jobul. Astăzi însă, Gina a găsit pereții rubinii, o muzică plăcută și un bătrânel drăguț ce văzând-o a lăsat ziarul la o parte și s-a apropiat de ea.

-Bună ziua domnișoară, cu ce vă servesc astăzi?

Tânăra se uită la el. O invita să ia loc la o măsuță mică de lemn, pe care nu o observase; data trecută nu era. Se pare că localul a devenit și cafenea… Văzând-o nedumerită, bătrânelul i-a zâmbit amabil și a ajutat-o să-și dea jos paltonul. Gina s-a așezat pe scaun și citit meniul de pe masă: cafea, cafea și capucino.

-Un capucino cu aromă de fragi, vă rog.

Bătrânul s-a îndreptat spre tejghea, în spatele căreia se vedea un aparat mic de măcinat boabe de cafea, un fierbător și foarte multe pliculețe colorate. În acest timp, Gina își opri privirea pe peretele din fața ei. Acesta era vopsit în maro, unindu-se cu podeaua printr-un fel de prag din lemn de nuc. Pe perete se afla o compoziție ce i-a atras atenția: semăna cu un ceas privit din interior. Se auzea un ticăit ușor, iar acesta era produs de rotițele mici și mari ce se învârteau fiecare în ritmul său. În centru era o rotiță mică, aurită; de ea se prindeau câteva mai mari. În stânga, o roată mare, argintie, unea câteva mai mici, mișcându-se lent, în ton cu viteza fulgilor ce cădeau după geam.  Bătrânul s-a apropiat cu ceașca aromată și prinzându-i semnul de întrebare din ochi i-a zâmbit:

-Vă place ”ceasul” nostru, nu-i așa?

-Da, nu l-am văzut data trecută când am fost aici… a trecut foarte mult timp de atunci, știți…

Bătrânelul a pus ceașca pe masă, uitându-se visător pe geam:

–        Aveți dreptate, când am venit în localul acesta nu era mașinăria; nepotului meu i-a venit ideea să decoreze peretele. Și apoi, întorcându-se spre Gina – știți, e arhitect, l-am rugat să mă ajute cu localul…

Capucino (sursă: tumblr)

Nu-și sfârși vorba, căci s-a auzit scârțâitul ușii și a apărut un personaj scuturându-și paltonul de fulgi. Părea un tânăr de treizeci de ani, înalt, cu un palton lung și gri (ca cerul de afară, observă Gina). Avea părul de un blond spălăcit, lung până la bărbie, bucălat. Bătrânul îl salută:

-Despre tine vorbeam, măi Mircea! Cum de ai ajuns pe la mine la ora asta?

Tânărul pe nume Mircea se uită câteva secunde la Gina și după la unchiul său:

-Aveam niște treabă în oraș, am decis să trec pe la tine. Și apoi, supărat: e atât de frig afară, mi-au înghețat mânile. Îmi faci o cafea?

Bătrânul s-a îndreptat spre tejghea, pornind aparatul. În jur se răspândea o aromă caldă de boabe proaspăt măcinate. Mircea s-a rezemat de tejghea,  uitându-se la Gina. Urmărindu-i privirea, s-a întors și a văzut peretele. A zâmbit.

-A, vă uitați la ceas? Ce părere aveți?

Gina i-a răspuns, privindu-l cu ochii limpezi:

-E ceva neobișnuit. Acest loc îmi trezește melancolia după anii din liceu, dar pare total diferit de cum era pe atunci. Și îmi place foarte mult ceasul dumneavoastră; inspiră lininște și totodată dă impresia că numără fulgi…

Tânărul râse.

–        Sunteți scriitoare?

–        Nu, de ce?

–        Vorbiți de parcă ați scrie un roman.

–        Ah, asta…

–        Vă rog să nu vă supărați pe el, interveni de undeva din spate bătrânul; așa e el, tachinează lumea.

Mircea rămase cu un zâmbet calm pe față. Se uita insistent la Gina și ea făcea la fel: era ceva în omul acesta cu ochi albaștri și amuzați. O întrebase:

–        Deci, ce vă inspiră ceasul?

Gina zâmbi împăciuitor:

–        Nu știu dacă va suna ca o replică dintr-un roman, dar mecanismul acesta îmi amintește de Spărgătorul de Nuci.

Mircea se uită mirat la ea. Apoi zâmbi larg, arătându-și dinții mici și sidefii:

–        Sunteți prima persoană care s-a gândit la Spărgătorul de Nuci! Să știți că opera asta mi-a fost inspirația!

Gina se uita nedumerită: o deranja puțin zâmbetul lui. Prea deschis și prea prietenos. Tânărul însă continua să zâmbească, fericit parcă de faptul că cineva i-a ghicit ideea. Unchiul i-a oferit cafeaua, iar cu acest prilej Gina și-a întors privirea spre geam.

Următoarele clipe s-au scurs în liniște. Pe fundal se auzea ticăitul mașinăriei, muzică ambientală și căderea lentă a fulgilor. Nimicurile dispuse pe vitrină colorau încăperea. Mirosul cafelei și a fragilor se înnecau în părul Ginei. Atmosfera semăna cu o feerie de iarnă; semăna cu un Crăciun demult pierdut. Mircea sorbi ultima înghițitură și își punea fularul. Unchiul s-a dus în camera din spate, care pe semne era bucătăria. Gina continua să se uite pe geamul imens, cu pervazul  plin de jucării de pluș, câteva lumânări roșii și funde argintii. Tânărul își încheie ultimul nasture de la palton și s-a uitat amuzat la Gina:

-Știți, nu mi-ați spus numele dumneavoastră!

Gina își îndreptă privirea spre el, ținând ceașca fierbinte în mâni. I-a răspuns cu o voce caldă, privindu-l în ochi:

-Gina.

Mircea zâmbi. Ginei i s-a părut că  se ascundea ceva ciudat în privirea lui amuzată.

–        Să știți Gina, aveți ochii foarte frumoși, de culoarea cerului de noiembrie! Și ieși, zâmbind larg, lăsând-o pe Gina confuză.

–        Ce-a fost asta? și-a zis; niciodată nu i-au fost comparați ochii cu cerul.

 A zâmbit: e singurul care i-a spus asta, la fel cum și ea a anticipat ideea mașinăriei de pe perete. Și-a îndreptat privirea din nou spre geam, sorbind licoarea aromată și zâmbind visător. Vocea și chipul arhitectorului îi stăruiau în minte; s-a gândit că ar trebui să treacă mai des pe aici.

–        Se pare că ziua de astăzi nu e chiar așa de rea…


Dimineaţă de George Bacovia

O cafea neagră… şi-o ploaie de gheaţă
Când spiritul mai arde culori în odaie
O privire pe-o carte, pe straie
Şi pasul mă îndrumă în dimineaţă.

Cum frigul tremurând ca o veste,
Tot fuge de-al meu şi de-al tau…
Tot mai mult am rămas cu ce este,
Şi plouă cu-o părere de rău.

Am uitat dacă merg… încă tot mai iubesc…
Am ajuns la timp, ocup şi un loc.
Dar gândul apasă cu greul său bloc…
E numai vedere… nu mai pot să vorbesc…