Un teatru de măşti

Oamenii sunt nişte mişei. Îşi imaginează, totuşi, că sunt corecţi, dar sentimentele îi orbesc, îi scutesc de capacitatea de a gândi raţional. Gândesc că au dreptate, că furia lor este justificată. Dar cunosc adevărul? Cunosc toate detaliile ce le-ar justifica furia? Sau doar le este comod să existe în starea asta, să se hrănească din propria furie, să fie nişte vampiri energetici, delectându-se, la propriu, cu sângele Victimei?

A, am uitat cî nu am descris Victima. E un om corect – cred că singurul dintre ei. Singurul capabil să descopere adevărul, să-l defaimeze, să-l prezinte gol-goluţ, să le demonstreze că anume acesta este adevărul! Şi mulţimea se revoltă. Se revoltă că adevărul pe care-l ştiu de fapt este o minciună. Că acel adevăr pe care l-au negat se adevereşte a fi cel mai pur şi, totodată, cel mai crud adevăr. Şi aici, se revoltă. Distrug oraşe, oameni, idei…

Mulţimea nu s-a schimbat de când există omenirea. Urmează ideile unor revoltatori, unor lideri meschini, laşi, fără dragoste de om, ce le jefuiesc cât casele, atât şi sufletele şi minţile. Dar mulţimea mereu va asculta un demagog, o mizerie, un aşa-zis „om” ce nu a trecut de un anumit prag al evoluţiei. În schimb, îl vor huidui pe cel ce încearcă să le deschidă noi orizonturi, să le arate, ba chiar să le demonstrezi şi să le justifice adevărul! Îl vor urî, îl vor nega, îl vor destruge. Pentru că e mulţimea (supranumită şi „turma”) şi e prea laşă şi îi este frică de adevăr dar este destul de depravată ca să accepte cu aplauze un aşa-zis „luminat” care îi jefuieşte de suflet şi omenesc şi se distrează…

Se distrează bine de tot atunci când reuşeşte, fără prea mare efort, să le fure mândria oamenilor. În acel moment mulţimea devine javra lui, şi anume javră şi nu câine: numai javra va fi mereu fericită să fie lovită, va accepta cu bucurie să i se fure mâncarea din farfurie, idolatrizându-şi în continuare stăpânul, având impresia că ceea ce face e ceva nobil – lucruri pe care un câine nu le-ar accepta. Acesta ar muşca Depravatul şi ar fugi în lume, găsindu-şi un stăpân mai bun, iar dacă l-ar mai vedea vreodată pe Depravat – cel mai probabil, l-ar ucide. Dar javra – javra e o fiinţă de 2 lei, fără pic de personalitate şi mândrie!

Mai există pe lângă Depravat şi omul care înearcă să-l defaimeze, Judecătorul, de care depinde soarta adevărului. Mai nou, acesta s-a transformat în călău, călău ce se află sub aripa dreaptă a Depravatului,  care la nevoie se transformă şi în Gardianul  acestuia şi într-un ucigaş al adevărului. Este la fel de făţarnic precum mulţimea – se preface că nu înţelege sau pur şi simplu neagă dreptatea. În urma acestor schimbări de personalitate şi rol,  Judecătorul, inconştient, coboară de pe locul Omului, devenind un simplu şarlatan, zeitate privată de bună voie de dreptul de a decide soarta lumii.

Într-o altă ordine de idei, Depravatul va rămâne în continuare un Mesia sau un Zeus  pentru mulţime. Mulţimea va rămâne o javră oarbă, fericită pentru orice os de neadevăr aruncat în ea.

 Judecătorul va asurzi, aprobând fiecare părere şi fiecare cuvânt al Depravatului. Victima fie că va fi ignorată, fie că va fi bătută animalic; va fi detestată toată viaţa de mişei, dar cel puţin va fi pe locul Omului Civilizat, Corect şi Adevărat. Cei câţiva urmaşi ai Victimei vor fi urâţi de mulţime, presupuşii „prieteni” ale acestora vor evita să le spună ce se întâmplă, de fapt, în spatele lor sau pur şi simplu vor fi trataţi cu un zâmbet şi o bună voinţă falsă, ceea ce se întâmplă mereu, s-a întâmplat încă de la naşterea lumii şi, cel mai probabil, va continua să se întâmple…

O mare aproape moartă

Astăzi am făcut o plimbare pe malul Nistrului. Nu am fost de o viaţă aici, deşi stau destul de aproape – am o casă la ţară pentru zilele în care vreau se evadez din viaţa oraşului. Şi îmi prinde bine – dorm mult şi fără visuri – ceea ce nu mi se întâmplă niciodată în oraş, unde până şi timpul se grăbeşte.
De data aceasta, apa a scăzut considerabil – lucru ce se datorează hidrocentralei de la un km depărtare de plaja pe care mă aflu.M-a răzbit un aer imaculat până la lacrimi, puţin sărat şi melancolic. Valurile erau line, calme, prietenoase – nu loveau pietrele de pe mal, doar le spălau nisipul.
Apa a scăzut şi odată cu ea şi viaţa: în faţa mea se întindea o fâşie de mare moartă. Pietre, sticle, gunoi, pe undeva o plasă uitată de pescari şi o mulţime de scoici. Erau sute de mii, mici, adunate în grupuri pe o piatră sau pe vre-o sticlă de bere, aruncată de vreun „inteligent”. Natura nu iartă, nu uită şi nu se opreşte – renaşte din greşelile noastre şi neglijenţă; e capabilă să înlocuiască ceva de-a ei cu ceva străin – un fel de transplant, cred. Ca exemplu, sticla care pentru scoici poate fi şi piatră. Doar că ele sunt moarte…
Este pentru prima dată când văd atât de multe şi îmi pare rău că nu pot face nimic ca să le schimb soarta. O parte moarte de-a binelea, altele, la frontieră cu apa, sunt alintate de fiecare val. Zici că-s orfane – văzute şi atinse, uitate după prima boare de vânt. Noroc doar de celea care sunt în apă – dar cine ştie pentru cât timp? Noroc chior…
Ţin minte din copilărie vraja crengilor de salcie, când le asociam cu cosiţele unei copile bălane. La fel de lungi, la fel de frumoase şi tinere… demult a dispărut zâna cu pletele de aur; de o eternitate a părăsit-o tinereţea şi zâmbetul de pe buze. Astăzi are părul scurt, ochii trişti…
Dar natura nu moare, nu îmbătrâneşte; miracolul crengilor de salcie încă mai bântuie malul copilăriei mele. Pe promenada asfaltată la câţiva metri de plajă viaţa e altfel.Crengile pe care le-am văzut sunt noi, drepte, înzorzonate cu un verde crud al frunzelor abia râzbite şi al ciorchinilor galbene, ascunse, timide, printre frunzuliţe sau căzute pe jos. Sunt sute de mii, la fel ca scoicile moarte de pe mal, însă nu au alura aia de moarte. Sunt la fel de frumoase cum au fost pe crengi, doar că acum îşi fac loc unele lângă altele pe asfalt. O alee verde crudă în care se joacă vântul. Îmi amintesc de un scrânciob pe creanga unuia dintre copaci – ne certam ca vrăbiile pentru firimituri ca să „ne dăm huţa”.
Natura nu uită, nu iartă şi nu moare: dacă ramurile sunt tinere, scoarţa o mai ţine minte pe fata bălaiecu cosiţe ce-şi ascundea cândva pletele şi zâmbetul printre ramuri. Scoarţa o ţine minte şi o recunoaşte şi acum, când a îmbătrânit şi i-au dispăruţ cosiţele. Sunt sigură că scoarţa vede în femeia cu părul roşu ca focul fetiţa tunsă scurt, cu părul de culoarea nucii şi cu pielea albă, mereu arsă de soare. Sunt sigră că-mi recunoaşte culoarea ochilor, chiar dacă diferă de culoarea fetei bălaie de cândva; sunt sigură că mă ştie, că-mi recunoaşte zâmbetul care (sper!) încă nu s-a schimbat.Sunt sigură că mă va recunoaşte când mă voi transforma în o mie de scoici…
Natura nu uită, nu iartă şi nu moare. Aşa, ieşind la o plimbare simplă am văzut două lumi: în stânga mea o apă tristă, dar resemnată şi coloniile de scoici moarte, iar în dreapta – verdele uni tinereţi şi a unei copilării, ambele lumi fiind cuprinse de cerul imens, mereu negru cu iluzia de albastru senin care mă veghea pe mine. Pe acea mine care a văzut o mare aproape moartă.

Femeia de la picioarele bărbatului meu de Valeria Florea-Dascăl

Nu cred că aş fi dat de cartea aceasta dacă nu m-aş fi găsit izolată de lume între patru pereţi plini de amintiri. Dar asta e o altă poveste…

Cartea în sine prezintă doar nuvele, împărţite în cinci capitole mai mari: O vară cu lilieci, Îngheţuri devremi, Continentul Vienez, De patru ori femeia şi Fericire – floare de nu-mă-uita. Iniţial, am avut impresia că Femeia de la picioarele bărbatului meu  este un titlu de roman, însă am rămas puţin dezamăgită că am găsit altceva – părere ce s-a schimbat pe parcurs.

Autoarea Valeria Florea-Dascăl îmi era necunoscută, eu nefiind admiratoarea literaturii autohtone. În generală am fost obligată să citesc un roman mediocru, după care am mai încercat să găsesc ceva interesant la noi, dar am rămas cu părerea că în Republica Moldova de azi nu se scrie cine ştie ce literatură. În schimb, titlul cărţii mi-a captat atenţia, după care nu am mai fost în stare să o las din mâni până nu am terminat-o. E autobiografică, dar seamănă mai mult a jurnal intim, cu multe detalii şi sentimente printre rânduri. Am asemănat-o cu jurnalul lui Mihail Sebastian – au în comun tristeţea pe care ţi-o lasă fiecare cuvânt, frază şi pagină.

Revenind la carte şi la autoare, am avut impresia că doamna scrie cu sufletul, cel puţin asta îmi inspiră nuvelele ei.  Mi-a plăcut nespus de mult cartea deoarece m-a captivat într-atât încât am ajuns să mă simt în locul personajului principal, percepând stările ei de spirit, tristeţea, melancolia, durerea înnăbuşită şi dragostea eternă şi adevărată ce este capabilă să vadă frumosul în orie colţ din univers.

Autoarea a reuşit să mă captiveze cu viaţa ei transcrisă în file. Mi-a părut rău de munca ei la televiziune – de oamenii venetici care i-au interzis să vorbească adevărul şi să-şi trăiască visul în faţa camerelor. Mi-a părut rău şi de personajele importante din viaţa ţării noastre, care au murit fără să fie apreciate la adevărata lor valoare – cum ar fi Steliana Grama sau Petru Dascăl.

O carte absolut superbă, deşi, după părerea mea, dedicată femeilor. Cred că că un bărbat nu ar putea aprecia sau simţi adevărata valoare a cărţii. Mi-a părut rău când am citit ultimul rând: ca o visare, s-a terminat. A fost trist să închid cartea, deşi am mai redeschis-o de câteva ori după, citind prefaţa – din obişnuinţă. Înţeleg mai bine autorul sau opera dacă citesc prefaţa.  Filele cărţii m-au făcut să mă gândesc mai profund la ce fac şi ce am, şi ce ar trebui să preţuiesc cel mai mult – viaţa, familia, inima.

Ştiu că doamna a mai scris proză şi el mai probabil că va mai scrie. Nu promit că-i voi citi cărţile; însă dacă vreodată voi avea ocazia să ţin o carte de-a dumneaei în mână o voi citi cu cea mai mare plăcere.

Concursuri mai puţin corecte

Recent am participat la un concurs la care am participat şi anul trecut, însă un lucru, care m-a deranjat şi data trecută, a rămas la fel: existenţa unor “pile” la un concurs de talia acestuia. M-a deranjat mult un anumit aspect, având în vedere că miza – premiul nu e cine ştie ce: este mai mult simbolic.

Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, concursul constă în realizarea unei lucrări care trebuie trimisă până la o dată limită la o anumită adresă de email, după care trece ceva timp înaintea afişării rezultatelor. Anul trecut am fost la premiere, însă în acest an nu am ocazia deoarece sunt plecată din oraş. Premierea din primăvara trecută a fost frumoasă, am fost toţi felicitaţi, deşi nu eram prea mulţi. Pe la jumătatea premierii a apărut şi o anumită doamnă X, profesor la liceul X – un liceu care nu este printre cele mai bune din oraş, împreună cu vreo 8-9 elevi din acelaşi liceu X. Doamna care era gazda ne-a prezentat grupul care a venit şi ne-a zis ceva de genul “A intervenit o schimbare în concurs: doamna nu a reuşit să-şi înscrie elevii la timp, deoarece nu ştia, însă ca să nu-i supărăm – pentru că au muncit şi ei, am făcut şi diplome de onoare pentru ei”. Aşa am rămas noi, aceştia care ne-am înscris la concurs la timp  cu diplome simple, iar colegii noştri din liceul X cu “diplome de onoare”. Mai târziu am înţeles din convorbirile doamnelor că de fapt doamna profesor face parte din echipa de redacţie, sau în fine, cunoaşte bine organizatorii concursului. Întrebarea care mi-a venit atunci a fost cum de doamna profesor nu ştia de concurs, sau cel puţin cum de nu ştia data limită  înscrierii, având în vedere că acest concurs are cel puţin 3 ani şi că doamna mai este şi profesor?

Anul acesta am primit un mail cu linkul la lista câştigătorilor. Curios lucru, din 24 de “finalişti” premiul I au primit 10 elevi, 8 dintre care sunt de la acelaşi liceu X; premiul II l-au obţinut 8 elevi,  unde “s-a pierdut” unul din liceul X. La fel şi la premiul III am găsit unul din liceul X, din 6 participanţi. Mi se pare exagerat ca pe locul I să fie mai mult de 50% din acelaşi liceu, având în vedere că au participat şi elevi din licee mult mai bune, licee care sunt în top 3 în oraş; cred că fără pile – adică fără doamna profesor de anul trecut – nu s-a putut face aşa ceva. Plus că anul trecut am fost doar 10 finalişti – câte 2-3 la fiecare premiu, plus vreo 4 la menţiuni (fără deţinătorii “diplomelor de onoare”). Sunt mulţumită de rezultatul pe care l-am avut, pentru că oricum nu mă aşteptam la cine ştie ce; curios însă este numărul mare de finalişti – şi sunt sigură că anul acesta nu s-au înscris mai mulţi decât în anii precedenţi (concursul este puţin cunoscut în rândul liceenilor).

Mă întristează însă acest decalaj enorm de deţinători de premiul I: teoretic, dacă să luăm aşa, concursul acesta este mai mult destinat elevilor din acel liceu, ca să se distreze ei, să vadă care dintre ei se află în graţiile doamnei profesor – se pare că doi nu sunt, de s-au pomenit cu premiul II şi III; pentru că oricât de bun ai fi, tot aceştia vor obţine un rezultat mai bun decât tine, că de, profesorul tău nu îi cunoaşte pe ăia din jurizare; şi e trist, că până şi într-un concurs mic, unde premiile sunt mai mult simbolice, există aceşti oameni cu pile. Că na, elevii din liceul X sunt toţi poeţi, toţi iau premiul I. Păcat şi…Ruşine, în primul rând!

Sclavie benevolă

Niciodată nu am putut înţelege acest fenomen: înjosirea, mai ales când este una benevolă şi nu are ca bază anumite scopuri. Mă refer mai mult la înjosirea în relaţia femeie-bărbat, când ultimul este cel în faţa căruia se închină.

Pe lângă aspectele sociale, istorice şi mai ales, religioase, care promovează ideea de inferioritate a femeii în faţa bărbatului, mai există şi slăbiciunea sexului feminin. Şi nu sunt de acord cu ideea că e logic să fie mai slabă, pentru că e femeie! E o idee impusă de acelaşi factor religios. Imaginea femeii neputincioase o vedem şi în telenovele, filme ieftine şi  poveştile lacrimogene de prin reviste. Nu zic că în toate cazurile femeile doar joacă rolul victimelor; însă cel mai des  femeile îşi impun această idee, conştient.

Mă întristează, în primul rând, imaginea femeii creştine: timidă, cu capul aplecat, incapabilă să meargă împotriva bărbatului său, dispusă să se mulţumească cu violenţa domestica, psihică, sexuală; nepăsătoare în ce priveşte propria persoană, dedicată vieţii conjugale mizere, fără a fi predispusă să schimbe ceva. Toate aste ghidându-se după „bărbatul e capul familiei, el decide totul, eu nu am dreptul la o părere şi nici la libertate”. Mă întristează imaginea acesta idioată pe care şi-o crează, până acum, majoritatea femeilor moderne; mă întristează şi faptul că având acces la atâta informaţie, continuă să tacă, să îndure orice, totul pentru „binele familiei”. Care bine? Locul sacru la bucătărie, copilul în braţe şi supunere soţului, care în tot acest timp se distrează, due o viaţă socială normală şi îşi tratează femeia ca pe o bucatareasă, dădacă şi servitoare, 3 în 1?

Nu afirm că aceasta este imaginea generală a societăţii. Mă refer doar la acea parte de femei care permit acest lucru. Astăzi, când orice om este liber, o parte dintre acestea se înroleză benevol în rândurile de sclave, totul pentru un lucru măreţ care nu există. O femeie tipică din acestă categorie de sclave  suportă viaţa mizeră, înjosirile  şi violenţa de orice tip de dragul „iubirii” care nu mai există de foarte mult timp; întrebarea e dacă a existat vreodată aşa ceva? Dacă bărbatul în cauză chiar o iubeşte, iar comportamentul lui de stâpăn de sclav este scuzat de „dorinţa” lui de a o „proteja de factorii negativi” a societăţii şi de a-i demonstra cât de „mult” o preţuieşte şi ţine la ea?

Şi nu, nu îmi este milă de aceste femei, am zis doar că mă întristează să văd aşa ceva. De ce nu îmi este milă? Pentru că nu o  merită. Pentru că e vina lor că relaţia frumoasă ajunge la un coşmar. E vina lor că nu ştiu să renunţe la primul semn de întrebare în comportamentul partenerului. E numai vina lor că seţin scai de idei precum „nu găsesc unul altul la fel ” – de ce ai nevoie de unul la fel, dacă acesta îşi bate joc de tine?; „mai bine stau cu el, decât să dau de unul mai nebun” – da, şi daca te desparţi de acesta, nu vei şti să te fereşti de cei care seamănă cu el?; „dacă mă desprat de el, ce voi face?” – vei fi liberă, ce naiba! Etc, etc.

Femeia e slabă doar prin prostia ei: prin capacitatea uluitoare de  a păstra ceva ce nu merită, de a crede că dacă va răbda totul bărbatul visurilor ei va reveni la „scumpul meu” , de a avea impresia că nu va fi niciun alt om care ar putea să-i fie altături şi să o trateze cel puţin cu respect. Păcat de bietele suflete proaste  care sunt oarbe, surde şi ţinute în cătuşe din propria voinţă…