Doamna Bovary(1856) de Gustave Flaubert

Doamna-Bovary-poza-t-D-n-4-1717Pe cât de mult mi-a plăcut Educația sentimentală, pe atât de antipatică îmi este cartea de față. Și chiar nu îmi pasă că datorită acestei ”distinse doamne” domnul Flaubert a devenit cunoscut.

Emma Bovary este o femeie tânără și frumoasă, găsită undeva la o fermă săracă de către doctorul de provincie Charles Bovary. Fascinat de Emma, tânără, proaspătă, citind mereu și zâmbind ca un răsărit de soare, doctorul se căsătorește cu ea.

Viața celor doi soți ar fi minunată dacă doamna Bovary nu s-ar trezi că vrea mai mult decât Charles își permite; vrea mobile luxoase, rochii scumpe, prieteni de vază și, de altfel, își dorește o altă viață. În scurt timp, tânăra soțioară realizează că nu-și iubește soțul, că nu-l vrea alături și că e prea puțin distins pentru importanta ei personalitate. De aici și apar acele căutări de nou, de lux și de strălucire, pe care Emma le găsește la Rodolphe Boulanger și la Leon Dupuis.

Știu că opera de față a fost întâmpinată cu dezgust și că a creat un mare scandal în perioada de debut. Mulți oameni o considerau amorală – de altfel, cam așa se prezintă eroina. Adevărul este că eu sunt un cititor din secolul al XXI-lea, și chiar dacă în societatea actuală nimeni nu dă doi bani pe sanctitatea unei relații conjugale, pe mine personajul principal m-a dezgustat profund.

Nu este vorba despre părerea mea privind o relație – tot timpul există excepții, tot timpul există posibilitatea ca un sentiment să se schimbe. Dar Emma Bovary nu este exemplul unei întâmplări – Emma vrea să trăiască pe picior mare; Emma se căsătorește fără să-l iubească pe Charles; Emma este nemulțumită de casa lor; Emma preferă să-l trimită la plimbare pe Charles când ajung la un bal, doar ca să poată dansa cu altcineva; Emma este o ingrată. Da, Emma este o ingrată și nu merită nimic din ceea ce i-a fost oferit. Femeie frumoasă și sensibilă, cică, Emma ignoră faptul că bugetul lui Chales nu-i oferă posibilitatea să se îmbrace ca la Paris; dar ea e mare doamnă, ce mai!

Cred că aș putea să scriu multe rânduri despre cât de mult o urăsc pe Emma Bovary. Pentru frivolitatea ei, cruzimea inimii, înșelăciunea, impresia că este o distinsă doamnă și lipsa de respect față de Charles. Evident, Charles pică de prost, îi iartă totul, îi face toate mofturile și nici nu pune piciorul în prag când doamna își cam ia nasul la purtare. Și apariția amanților, a lui Rodolphe și apoi a lui Leon nu reprezintă decât dorința ei de a scăpa de situația ei – frumoasă dar săracă. A, și evident, dorința de a fi iubită și de a face parte dintr-o lume ce strălucește, dar nu pentru ea.

Finalul mi s-a părut foarte logic, deși aș fi preferat ca Charles să se transforme și să o rezolve el. Emma și-a luat rămas bun de la cititor fără să realizeze că este o persoană oribilă și că nu merita nimic. Iar atitudinea celorlalte personaje față de ea – a amanților, prietenilor, inamicilor – este o atitudine crudă, incorectă, dar reală. De altfel, ”distinsa doamnă” o merita din plin.


Hobbitul(1937) de J. R. R. Tolkien

Book Tolkien Hobbit Comic Edition Ballantine 1990Cine nu a auzit de Hobbitul, o ființă asemănătoare omului, prietenoasă, ce-și bea ceaiul la ore fixe, admirând natura prin geamul rotund al căsuței sale drăguțe, săpate într-un deal? Excepție nu face nici hobbitul Bilbo Baggins, care într-o zi se trezește cu un vrăjitor, Gandalf, pe pragul casei sale. Acesta îi face cunoștință cu 13 dwarfi și îi propune să semneze un contract cu aceștia – Baggins urmează să devină ”hoțul” pentru Thorin în călătoria lor pentru recucerirea vechiului oraș de sub Munte.

În lunga sa călătorie, alături de Thorin și ceilalți dwarfi, Fili, Kili, Dwalin, Balin, Oin, Gloin, Ori, Dori, Nori, Bifur, Bofur, Bombur și, ocazional, vrăjitorul Gandalf, Biblo Baggins va trăi aventura vieții sale; se va lupta cu trolii, va face cunoștință cu păianjeni mari și malefici, va cunoaște personalități distincte – pe Beorn omul ce se transformă în urs, Regele Elfilor, omul Bard, Smaug, dragonul, dar și o creatură mică și diabolică ce-i va ”dărui” un obiect foarte interesant…

Nu cred că sunt prea mulți oameni ce nu au văzut filmul; totuși, versiunea cinematografică nu se compară cu cartea. Filmul mi s-a părut cam lălăit, împărțit în 3 părți fără niciun sens ( ei da, cui nu—i plac banii?), comparative cu cartea, care este scrisă într-un stil foarte plăcut – poveste pentru copii, fapt ce nu s-a observat în film, unde totul este prea matur și prea întunecat. În carte, nu ia 3 mii de ani să se întâmple un eveniment sau altul, personajele sunt mult mai bine conturate, Gandalf un personaj mai profund și mai misterios decât acela din film, iar Bilbo mult mai curajos și plăcut.

Când voi avea copii, le voi citi cărțile, pentru că Tolkien are un stil aparte de a povesti, de a introduce cititorul în universul creaturilor sale, iar acțiunea este antrenantă și într-un continuu suspans pentru cititor.


Zbor deasupra unui cuib de cuci(1962) de Ken Kesey

IMG_20150318_174608Oregon, un spital de boli mintale. Sora șefă Ratched, aparent drăguță și binevoitoare, se adeverește a fi un tiran ce-i umilește pe pacienți prin intermediul terapiilor de grup organizate de ea. Într-o zi, în peisaj apare un nou pacient – Randle Patrick McMurphy, un tip roșcat, zâmbăreț și ciudat, chiar și pentru un spital de boli mintale. Prietenos și pus pe glume, acesta se adeverește a fi un criminal învinuit de viol, având diferite incidente cu poliția, jucător înrăit dar fără nicio urmă de probleme mintale.

Cele două personaje, Sora Ratched și McMurphy sunt observați atât de personal și pacienți, cât și de Șef Bromden, din perspectiva căruia se desfășoară acțiunea. Bromden este un indian înalt, despre care se crede că ar fi surd și mut, iar acesta află multe lucruri necunoscute altor pacienți datorită diagnosticului său. Apariția lui McMurphy devine un eveniment important în spital, deoarece se dezlănțuie un adevărat război între sora Ratched – convinsă că-l poate pune la punct pe noul venit și McMurphy – încredințat că o poate scoate din sărite pe tirana spitalului ș implicit, să-i scoată din influența ei pe pacienți.

Alte personaje ce mai apar în peisaj, prietenii lui McMurphy, sunt Dale Harding, un om educat, Billy Bibbit, un tânăr timid și cu probleme, Charlie Cheswick, Martini, Max Taber. Împreună cu aceștia, McMurphy începe, lent dar sigur, să atace turnul bine fortificat al încrezutei Ratched.

Finalul cărții mi-a plăcut în mod special, deoarece a avut loc o întorsătură de situație la care nu mă așteptam, dar în același timp cred că a fost cel mai potrivit mod de a termina această carte. Pe lângă final, anumite evenimente din viața spitalului și evoluția personajelor, transformarea lor din niște fosile în personalități cu anumite calități, lucru ce se datorează lui McMurphy, a avut un farmec aparte. Și, evident, însuși McMurphy, un personaj optimist, aflat undeva între nebunie și teatru, a făcut această lectură captivantă, servind drept acea rotiță într-un mecanism fără de care toată mașinăria s-ar risipi.

Dacă nu ați citit încă romanul lui Kesey, vă recomand cu multă căldură să-l găsiți și să-l parcurgeți.


Ielele sau Zânele rele. Studii folclorice de Lazăr Șăineanu

IeleleAm cumpărat cartea la un târg( să fi fost un Librex, prin 2011?) cu scopul de a mă informa cu privire la o carte pe care nu am mai scris-o. Citisem de curând Noapte de Sânziele a lui Mircea Eliade și eram foarte încântată când am citit Ielele pe copertă; a început să mă fascineze folclorul românesc.

Am reușit să citesc cartea lui Șăineanu abia anul acesta. Deși nu este un roman, ci o tonă de explicații cu privire la mai multe subiecte, cu note de subsol kilometrice și fraze scrise în limba greacă, carea de față a fost o lectură relativ ușoară, dar foarte plăcută.

Ielele sau Zânele rele reprezintă titlul unui capitol, sau mai bine zis, a unui întreg studiu. Pe lângă acestea, Lazăr Șăineanu include în lucrarea de față mitul meșterului Manole, căpcăunii, legenda mărțișorului, dar și studii legate de anumite tradiții, sărbători și în general, viața țăranilor români din diferite regiuni ale țării. Fiecare studiu prezintă un incipit – o legendă – de exemplu, cea a meșterului Manole, apariția ei în diferite țări sub anumite forme, dar cu același miez, dar și etimologia anumitor cuvinte sau proveniența anumitor elemente dintr-o legendă. Este impresionantă munca depusă pentru crearea acestei cărți, deoarece autorul este foarte bine informat cu privire la anumite subiecte și detalii ce sunt practic imposibil de descifrat în ziua de azi.

Nu vreau ca această postare să pară a fi o recenzie; este mai mult o părere despre o carte de specialitate, și nu cred că un cititor de romane s-ar aventura să citească un studiu – doar în cazul în care-l interesează subiectele dezbătute. Mie personal mi-a priit lectura, deoarece m-am lămurit cu privință la anumite detalii, am aflat multe lucruri despre așa-zisele Iele, dar și principalele spirite rele ce bântuie folclorul românesc.


Ascultă

tumblr_n17lszmWju1qhttpto1_500Hai să ne îmbrățișăm ca doi nebuni sub cerul negru. Să ne lăsăm capul pe spate, și inspirând un aer rece, să căutăm constelații ce se află la milioane de ani lumină. Să privim cerul până ne doare gâtul; până ni se înlăcrimează ochii; până ce încep să ne doară mâinile în îmbrățișare. Dar să continuăm să privim cerul…

Sunt atâtea cuvinte pe care aș vrea să le spun, dar care sunt atât de ușoare, încât cea mai mică rafală de vânt mi le fură din gură, le duce undeva departe-departe, iar până la tine ajung doar frânturi, care deseori nu au niciun sens. Și mă privești cu o întrebare neascunsă în ochi; dar eu tac, tac pentru că mi-e frică de o nouă rafală de vânt, mi-e frică de o nouă amestecătură de sunete, aranjate la nimereală, ca un puzzle, de către vântul-copil, care încă nu-și dă seama că piesele nu se potrivesc.

Dansurile noastre se transformă în plutiri, pentru că pasul îmi devine ușor, și mai nou, nu te mai calc pe picioare; nu îmi mai este frică să mă mișc liber, căci știu că în aer nu am cum să te rănesc; nu am cum să te calc, aerul este lin și te apără de mine.

Nopțile cu nenumărate stele au devenit clipe, ore, ani, iar noi tot stăm pe acel petec de pământ în mijlocul mării. E frig, te superi că îți refuz sacoul; dar eu nu simt frigul, nu simt nimic ce m-ar face nefericită. Simt doar grija ta învăluindu-mi ființa, respirația ta caldă, mâinile ce îmi iubesc fiecare parte din corp. Încerci să îmi tot pui sacoul pe umeri, dar îmi vine să-l arunc cât colo, să-ți spun că nu contează nimic, să tot ce rămâne suntem doar noi, în mijlocul unei ape întunecate, care mâine va deveni azurie… dar iarăși, vântul îmi fură cuvintele și le duce în larg, iar până la tine – niște semne nedeslușite, transformând fraze în cuvinte total nepotrivite.

Și totuși, lupta mea cu vântul abia a început; și vei vedea că, într-un târziu, voi reuși să vorbesc tare, să prind vântul de mâinile lui hoțomane și să-l opresc. Și vei vedea că știu să vorbesc. Doar așteaptă puțin, așteaptă-mă…


Poezie despre tine

largeTu ești lumina ce-mi învăluiește întunericul, și nu invers; ai puterea să scapi de umbrele lungi și mâhnite din mine ce încearcă să te tragă la fund; reziști.

Tu ești după-amiaza caldă, cu mult soare ce alungă bruma dimineților reci și ploioase de toamnă ce se ascund în interiorul meu.

Tu ești Micul prinț al meu – și poate că nu știi, dar Micul prinț e cartea mea preferată.

Tu ești biblioteca cea plină de cărți cu foi îngălbenite, într-un colț al căreia există un fotoliu în care aș vrea să mă ghemuiesc pentru totdeauna.

Tu ești cafeaua neagră, tare și amară pe care o sorb în fiecare dimineață direct din ochii tăi.

Tu ești zidul ce mă protejează de mine însumi; când umbrele cresc, crești și tu, ascunzându-mă în brațele tale. Când dispar,

Tu ești zahărul meu pentru cafea; e destul să zâmbești ca să fac diabet. Cel puțin de șapte mii de ori pe zi.

Tu ești căldura ce mă învăluie pentru că tot timpul ai mâinile calde și inima fierbinte.

Tu ești muzica din interiorul meu când gândesc.

Tu ești dragul meu pentru că, mai nou, îmi place să calc cămăși.

Tu ești omul cu răbdare nelimitată, pentru că mă suporți așa, neîndemânatică cum sunt.

Tu ești un pictor desăvârșit, pentru că fiecare zi se transformă într-un peisaj din clipa în care deschid ochii.

Tu ești cerul meu plin de stele, pe care l-aș privi încontinuu, chiar dacă unele nopți sunt reci și stelele se ascund după nori.

Tu ești viteza de 300 km/h, pentru că îmi faci inima să-mi bată ca o nebună.

***

Scumpul meu cu miros de mare, de-ai ști, de-ai ști cât îmi ești de drag!


Oceanografie(1934) de Mircea Eliade

oceanografieSă te reîntâlnești cu un autor preferat, după ce i-ai citit romanele și studiile despre diferite religii ale lumii este o întâlnire presărată cu multă melancolie. În același timp, este o regăsire, o redescoperire chiar, iar cartea de față mi l-a arătat pe Eliade într-o postură diferită de acea pe care (credeam că) o cunosc.

Volumul de față este o colecție de eseuri, tratând numeroase subiecte – prietenia, ura, dragostea, supremația unuia dintre sexe, vanitatea, motivația, armonia și altele. Mie mi-a inspirat o prelegere, sau mai degrabă un curs tip TED, doar că fără camere video, fără public; doar geniul lui Eliade și tu, cititorul, lăsat în voia minții tale, motivat să recepționezi și să prelucrezi mesajul fără implicarea unei alte minți.

Oceanografie a nimerit în biblioteca mea în ziua în care am împlinit 20 de ani. Nu mi-aș fi amintit asta dacă nu aș fi notat în acea zi, undeva pe ultimele pagini ale cărții, că volumul respectiv este un cadou… de la mine. Și nu cred că aș fi putut să îmi aleg un cadou mai potrivit. Pe rafturile pline dintr-o librărie ce îmi place mult, Oceanografia lui Eliade stătea pitită printre câteva cărți cu nume neștiute, autori necunoscuți, niște umbre pe care nu le-am observat vreodată. Dar Eliade era acolo, cuminte, așteptând un cititor dornic de un dialog interior cu umbra aceluia ce în anul 1934 gândea pe hârtie.

Trecând peste legătura emoțională pe care o am cu acestă personalitate și lucrările sale, Oceanografie este un volum destul de accesibil, fără însă a fi plin de adevăruri universale, ci de idei personalizate, modificate, regândite chiar. Pentru cei cărora le place să citească înainte de somn, un eseu-două pe noapte – cred eu – este o alegere potrivită.


%d bloggers like this: