Hobbitul(1937) de J. R. R. Tolkien

Book Tolkien Hobbit Comic Edition Ballantine 1990Cine nu a auzit de Hobbitul, o ființă asemănătoare omului, prietenoasă, ce-și bea ceaiul la ore fixe, admirând natura prin geamul rotund al căsuței sale drăguțe, săpate într-un deal? Excepție nu face nici hobbitul Bilbo Baggins, care într-o zi se trezește cu un vrăjitor, Gandalf, pe pragul casei sale. Acesta îi face cunoștință cu 13 dwarfi și îi propune să semneze un contract cu aceștia – Baggins urmează să devină ”hoțul” pentru Thorin în călătoria lor pentru recucerirea vechiului oraș de sub Munte.

În lunga sa călătorie, alături de Thorin și ceilalți dwarfi, Fili, Kili, Dwalin, Balin, Oin, Gloin, Ori, Dori, Nori, Bifur, Bofur, Bombur și, ocazional, vrăjitorul Gandalf, Biblo Baggins va trăi aventura vieții sale; se va lupta cu trolii, va face cunoștință cu păianjeni mari și malefici, va cunoaște personalități distincte – pe Beorn omul ce se transformă în urs, Regele Elfilor, omul Bard, Smaug, dragonul, dar și o creatură mică și diabolică ce-i va ”dărui” un obiect foarte interesant…

Nu cred că sunt prea mulți oameni ce nu au văzut filmul; totuși, versiunea cinematografică nu se compară cu cartea. Filmul mi s-a părut cam lălăit, împărțit în 3 părți fără niciun sens ( ei da, cui nu—i plac banii?), comparative cu cartea, care este scrisă într-un stil foarte plăcut – poveste pentru copii, fapt ce nu s-a observat în film, unde totul este prea matur și prea întunecat. În carte, nu ia 3 mii de ani să se întâmple un eveniment sau altul, personajele sunt mult mai bine conturate, Gandalf un personaj mai profund și mai misterios decât acela din film, iar Bilbo mult mai curajos și plăcut.

Când voi avea copii, le voi citi cărțile, pentru că Tolkien are un stil aparte de a povesti, de a introduce cititorul în universul creaturilor sale, iar acțiunea este antrenantă și într-un continuu suspans pentru cititor.

Anunțuri

Ielele sau Zânele rele. Studii folclorice de Lazăr Șăineanu

IeleleAm cumpărat cartea la un târg( să fi fost un Librex, prin 2011?) cu scopul de a mă informa cu privire la o carte pe care nu am mai scris-o. Citisem de curând Noapte de Sânziele a lui Mircea Eliade și eram foarte încântată când am citit Ielele pe copertă; a început să mă fascineze folclorul românesc.

Am reușit să citesc cartea lui Șăineanu abia anul acesta. Deși nu este un roman, ci o tonă de explicații cu privire la mai multe subiecte, cu note de subsol kilometrice și fraze scrise în limba greacă, carea de față a fost o lectură relativ ușoară, dar foarte plăcută.

Ielele sau Zânele rele reprezintă titlul unui capitol, sau mai bine zis, a unui întreg studiu. Pe lângă acestea, Lazăr Șăineanu include în lucrarea de față mitul meșterului Manole, căpcăunii, legenda mărțișorului, dar și studii legate de anumite tradiții, sărbători și în general, viața țăranilor români din diferite regiuni ale țării. Fiecare studiu prezintă un incipit – o legendă – de exemplu, cea a meșterului Manole, apariția ei în diferite țări sub anumite forme, dar cu același miez, dar și etimologia anumitor cuvinte sau proveniența anumitor elemente dintr-o legendă. Este impresionantă munca depusă pentru crearea acestei cărți, deoarece autorul este foarte bine informat cu privire la anumite subiecte și detalii ce sunt practic imposibil de descifrat în ziua de azi.

Nu vreau ca această postare să pară a fi o recenzie; este mai mult o părere despre o carte de specialitate, și nu cred că un cititor de romane s-ar aventura să citească un studiu – doar în cazul în care-l interesează subiectele dezbătute. Mie personal mi-a priit lectura, deoarece m-am lămurit cu privință la anumite detalii, am aflat multe lucruri despre așa-zisele Iele, dar și principalele spirite rele ce bântuie folclorul românesc.


Ascultă

tumblr_n17lszmWju1qhttpto1_500Hai să ne îmbrățișăm ca doi nebuni sub cerul negru. Să ne lăsăm capul pe spate, și inspirând un aer rece, să căutăm constelații ce se află la milioane de ani lumină. Să privim cerul până ne doare gâtul; până ni se înlăcrimează ochii; până ce încep să ne doară mâinile în îmbrățișare. Dar să continuăm să privim cerul…

Sunt atâtea cuvinte pe care aș vrea să le spun, dar care sunt atât de ușoare, încât cea mai mică rafală de vânt mi le fură din gură, le duce undeva departe-departe, iar până la tine ajung doar frânturi, care deseori nu au niciun sens. Și mă privești cu o întrebare neascunsă în ochi; dar eu tac, tac pentru că mi-e frică de o nouă rafală de vânt, mi-e frică de o nouă amestecătură de sunete, aranjate la nimereală, ca un puzzle, de către vântul-copil, care încă nu-și dă seama că piesele nu se potrivesc.

Dansurile noastre se transformă în plutiri, pentru că pasul îmi devine ușor, și mai nou, nu te mai calc pe picioare; nu îmi mai este frică să mă mișc liber, căci știu că în aer nu am cum să te rănesc; nu am cum să te calc, aerul este lin și te apără de mine.

Nopțile cu nenumărate stele au devenit clipe, ore, ani, iar noi tot stăm pe acel petec de pământ în mijlocul mării. E frig, te superi că îți refuz sacoul; dar eu nu simt frigul, nu simt nimic ce m-ar face nefericită. Simt doar grija ta învăluindu-mi ființa, respirația ta caldă, mâinile ce îmi iubesc fiecare parte din corp. Încerci să îmi tot pui sacoul pe umeri, dar îmi vine să-l arunc cât colo, să-ți spun că nu contează nimic, să tot ce rămâne suntem doar noi, în mijlocul unei ape întunecate, care mâine va deveni azurie… dar iarăși, vântul îmi fură cuvintele și le duce în larg, iar până la tine – niște semne nedeslușite, transformând fraze în cuvinte total nepotrivite.

Și totuși, lupta mea cu vântul abia a început; și vei vedea că, într-un târziu, voi reuși să vorbesc tare, să prind vântul de mâinile lui hoțomane și să-l opresc. Și vei vedea că știu să vorbesc. Doar așteaptă puțin, așteaptă-mă…


Poezie despre tine

largeTu ești lumina ce-mi învăluiește întunericul, și nu invers; ai puterea să scapi de umbrele lungi și mâhnite din mine ce încearcă să te tragă la fund; reziști.

Tu ești după-amiaza caldă, cu mult soare ce alungă bruma dimineților reci și ploioase de toamnă ce se ascund în interiorul meu.

Tu ești Micul prinț al meu – și poate că nu știi, dar Micul prinț e cartea mea preferată.

Tu ești biblioteca cea plină de cărți cu foi îngălbenite, într-un colț al căreia există un fotoliu în care aș vrea să mă ghemuiesc pentru totdeauna.

Tu ești cafeaua neagră, tare și amară pe care o sorb în fiecare dimineață direct din ochii tăi.

Tu ești zidul ce mă protejează de mine însumi; când umbrele cresc, crești și tu, ascunzându-mă în brațele tale. Când dispar,

Tu ești zahărul meu pentru cafea; e destul să zâmbești ca să fac diabet. Cel puțin de șapte mii de ori pe zi.

Tu ești căldura ce mă învăluie pentru că tot timpul ai mâinile calde și inima fierbinte.

Tu ești muzica din interiorul meu când gândesc.

Tu ești dragul meu pentru că, mai nou, îmi place să calc cămăși.

Tu ești omul cu răbdare nelimitată, pentru că mă suporți așa, neîndemânatică cum sunt.

Tu ești un pictor desăvârșit, pentru că fiecare zi se transformă într-un peisaj din clipa în care deschid ochii.

Tu ești cerul meu plin de stele, pe care l-aș privi încontinuu, chiar dacă unele nopți sunt reci și stelele se ascund după nori.

Tu ești viteza de 300 km/h, pentru că îmi faci inima să-mi bată ca o nebună.

***

Scumpul meu cu miros de mare, de-ai ști, de-ai ști cât îmi ești de drag!


Oceanografie(1934) de Mircea Eliade

oceanografieSă te reîntâlnești cu un autor preferat, după ce i-ai citit romanele și studiile despre diferite religii ale lumii este o întâlnire presărată cu multă melancolie. În același timp, este o regăsire, o redescoperire chiar, iar cartea de față mi l-a arătat pe Eliade într-o postură diferită de acea pe care (credeam că) o cunosc.

Volumul de față este o colecție de eseuri, tratând numeroase subiecte – prietenia, ura, dragostea, supremația unuia dintre sexe, vanitatea, motivația, armonia și altele. Mie mi-a inspirat o prelegere, sau mai degrabă un curs tip TED, doar că fără camere video, fără public; doar geniul lui Eliade și tu, cititorul, lăsat în voia minții tale, motivat să recepționezi și să prelucrezi mesajul fără implicarea unei alte minți.

Oceanografie a nimerit în biblioteca mea în ziua în care am împlinit 20 de ani. Nu mi-aș fi amintit asta dacă nu aș fi notat în acea zi, undeva pe ultimele pagini ale cărții, că volumul respectiv este un cadou… de la mine. Și nu cred că aș fi putut să îmi aleg un cadou mai potrivit. Pe rafturile pline dintr-o librărie ce îmi place mult, Oceanografia lui Eliade stătea pitită printre câteva cărți cu nume neștiute, autori necunoscuți, niște umbre pe care nu le-am observat vreodată. Dar Eliade era acolo, cuminte, așteptând un cititor dornic de un dialog interior cu umbra aceluia ce în anul 1934 gândea pe hârtie.

Trecând peste legătura emoțională pe care o am cu acestă personalitate și lucrările sale, Oceanografie este un volum destul de accesibil, fără însă a fi plin de adevăruri universale, ci de idei personalizate, modificate, regândite chiar. Pentru cei cărora le place să citească înainte de somn, un eseu-două pe noapte – cred eu – este o alegere potrivită.


Anton Cehov – un maestru al dramaturgiei rusești

Chekhov_1898_by_Osip_Braz– În piesele mele nu se întâmplă nimic; oamenii vorbesc și beau ceai.

(c) Anton Cehov

Întâlnirea mea cu Cehov a avut loc într-o toamnă târzie, când stăteam, precum personajele sale, la o masă încărcată de prăjituri și o ceșcuță de ceai ( deși sunt sigură că dacă l-aș fi cunoscut acum *zeci de ani, pe masa mea ar fi și un samovar imens). Cu fiecare sorbitură de ceai negru, puternic și aromat, dramaturgul mă făcea să mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de personajele lui.

Piesele lui Cehov sunt ca un fel de ceai nou, creat dintr-o combinație necunoscută de plante, o combinație pe care nu a mai folosit-o nimeni, niciodată. Și totuși, Cehov a reușit să formeze o îmbinare nouă de personaje, care, luate fiecare în parte, sunt niște tipaje obișnuite. Împreună însă, puși în anumite decoruri și situații, personajele dramaturgului rus prind o nuanță nouă, inducând spectatorul într-un decor inedit.

Piesele lui Anton Cehov sunt savuroase, datorită personajelor, majoritatea reprezentanți ai micii burghezii de la țară, dar și a decorului și a realității ce este întinsă ca o pânză de către dramaturg, prinzând personajele și în primul rând, distrugându-le moral. Suferința umană, tragedia sufletelor de artiști și iubirea plină de viclenie sunt veșmintele pe care le îmbracă piesele lui Cehov, transformând o învălmășeală de replici într-un portret al societății situate la un sfârșit de veac.

În opinia criticilor, Cehov este un dramaturg cu o influență mare asupra realismului contemporan, piesele lui fiind reprezentantele teatrului absurdului. Fenomen literar tulburător, greu de înscris într-un curent, Cehov este un creator al operei absurde, cu personaje la fel de absurde, dar reale în același timp. Totuși, intervine întrebarea: cât de reale sunt personajele lui? Câte dintre ele s-ar comporta la fel în situații similare, dar plasate în afara teatrului?

Un fapt interesant legat de Cehov este profesia lui – dramaturgul era și medic, sau poate doctorul era și dramaturg? Poate din acest motiv viziunea sa asupra creației are o notă realistă, adânc înfiptă în credința că viața nu este veșnică, iar dincolo de moarte omul nu este așteptat de nimeni. La fel, cinismul unui doctor care știe că viața nu se construiește pe idei efemere este evidențiat în replicile anumitor personaje, ca la rândul său să lipsească în totalitate la personajele care nu acceptă natura telurică a omului.

Majoritatea personajelor din piesele lui Cehov se sinucid, drept protest împotriva vieții nedrepte. Evident, motivul este iubirea, influența, refuzul, distrugerea imaginii idilice despre viață. Opera ce mi-a plăcut cel mai mult este Salonul nr. 6, dar și Livada cu vișini, Platonov sau Pescărușul sunt la fel de cutremurătoare, sumbre, presărate cu peisaje idilice ale naturii, în inima căreia se întâmplă tragedia umană.

Absurdul, umanul, inumanul, iubirea, ura, frivolitatea și strălucirea ființei umane se evidențiază în ochii acelor personaje, care conform autorului nu fac nimic, doar stau și beau cai. Anton Cehov a reușit să mă captiveze prin acele personaje ce nu fac nimic, dar în același timp trăiesc, suferă, gândesc și iubesc, știind totuși, în adâncul lor, că sfârșitul se apropie…

Portretul lui Chehov, pictat în 1898 de Osip Braz.


Melancoliile…

Carlos Schwabe Les Fleurs du Mal Benediction Bénédiction.Melancoliile au propriile lor gânduri. Se scufundă în melodii ce șoptesc frânturi de dragoste în urechile grăbite ale ființelor pierdute în zăpadă. Melancoliile nu stau niciodată pe loc; călătoresc cu viteza dorului spre țintele ce nu s-au știut niciodată miza unor lovituri nesimțite.

Melancoliile mele traversează toate barierele biologice și efemere ce stau între mine și lume. Câteodată, poposesc mai des lângă lobul stâng al urechii. Uneori, se ascund undeva adânc în urechea internă, iar un q-tip nu le-ar scoate niciodată de acolo; doar m-ar răni și m-ar face să plâng. Alteori, melancoliile mele intră ca un ac imens în inimă, iar alteori aruncă cioburi de gheață peste albul ochilor, transformându-l într-o mare Mediteraneană, roșie și sărată. Câteodată, se ascund pe sub piele, încât îmi este imposibil să le localizez, în cărțile de specialitate s-ar zice că este un tip de durere referită.

Un studiu recent afirmă că patrupezii pe care îi numim câini nu sunt capabili să se simtă vinovați; că reacția lor, de a-și lăsa capul în jos și a scânci într-un fel anume este, de fapt, așteptarea unei pedepse. Dacă melancoliile ar fi animale, le-aș zice că sunt niște ogari persani, ființe libere, maiestuoase, rebele, mereu gonind după o pradă pe care neapărat o vor prinde, căci încăpățânarea acestora nu are margini.

Mi s-a spus că unele culori ar influența mintea. Nu mi s-a spus însă că melancoliile creează culori, le amestecă și, răutăcioase, le transformă în niște culori ce nu vor fi niciodată cuprinse între 390 și 760 de nm, spectrul vizibil pe care ochiul nostru, cu toți receptorii cianolabi, clorolabi și eritrolabi nu ar fi în stare să le detecteze.

Melancoliile sunt haine, ca niște lupi ce au flămânzit o iarnă întreagă. Văzând soarele, ce abia își ridică fașa somnoroasă într-un martie timpuriu, ele atacă, uitând de neînțelegerile din haită, mobilizându-se, ca o armată de soldați ce s-au născut cu baioneta în mână. Melancoliile mele își iau zborul, ca niște cai înaripați, spre țintă, galopând nebunește prin văzduh, rupând toate panglicile și sârmele ghimpate ce le stau în cale. Și nu pățesc nimic, căci intră și pleacă din castelul meu, ticluit cu grijă și pricepere, ca niște stafii, lăsând totuși urme pe care nici sângele nu le spală.

Melancoliile mele, ale tale, ale tuturor aleargă ca nebunele, dar nu se aude niciun zgomot, nu se prevede niciun nor, nu se așteaptă nicăieri, cu pâine și sare, venirea lor. Se furișează ca niște șerpi în iarba înaltă și verde, sugându-i seva brută, împreună cu tinerețea și prospețimea ei. Se amestecă printre gânduri, se camuflează de parcă ar face parte din lumea pe care tind să o invadeze ca o ceată de barbari. Iar apoi, dărâmând ziduri, poduri și orașe, ajung spre ce este mai de preț: râul tuturor vieților ce se sting și aprind, și apoi iar reaprind, și apoi se scufundă în lacul rece, acoperit de un sloi gros de gheață…

Melancoliile mele mă răvășesc în momentele în care am grijă să ridic podurile, să ard iarba uscată, de anul trecut, și să mă adâncesc în lumea înveșmântată în coji aromate de rodie. Dar mă găsesc, nesuferitele, și mă mușcă de parcă ar fi ultima zi din existența lor, deși o știu mai bine decât mine că eu voi muri, iar ele tot vor continua să îmi roadă, centimetru cu centimetru, oasele spălate de ploi și curățate de viermi.

Dar nici eu nu stau mai prejos; mă îngenunchează, uneori, dar mă ridic, le privesc în față și le rânjesc ca unor animale din grădina zoologică, libere să facă ce vor… în micuțele lor cuști. Ce știu ele, melancoliile, despre cușca imensă pe care o scotocesc, pe care o măsoară în sus și în jos, pe același traseu, dar uitând mereu că au mai trecut pe aici, crezând că, de fapt, ele călătoresc la nesfârșit, și a lor este marea Eternitate? Ce știu ele, blestematele, melancoliile, despre existența lor, care de fapt s-a născut acolo, în turnul meu, cu podurile lăsate?

Propriile mele făpturi, esențe renegate, abandonate din prima clipă în locuri neprevizibile, departe de turn, departe de soare… dar câtă sete de viață, câtă râvnă, cât curaj să crească, să se găsească între ele, și apoi să mă atace, fără ca să știe de ce le-am abandonat? Căci sigur știu, sigur au aflat demult, înainte să mă gândesc eu la crearea lor…

Melancoliile mele sunt crude, sălbatice, dar frumoase, ah, ce frumoase și cât de dulci atunci când mușcă cu o sete de viață de nedescris!

(c)Carlos Schwabe – Les Fleurs du Mal  Bénédiction.


%d blogeri au apreciat asta: