Comedianta de Władysław Reymont – povestea unui eșec

Am cumpărat cartea doar pentru că mi-a plăcut coperta, odată cu această carte, care, de altfel, mi-a plăcut. În ceea  ce privește opera lui Władysław Reymont, nu m-a impresionat.

Cartea relatează o poveste banală: o tânără de la țară, plină de iluzii și un orgoliu absurd, descoperă lumea teatrului, spre care se și îndreaptă, rupând orice legătură cu viața pe care a dus-o până în acel moment.

Ajunsă în mediul ”prielnic”, Janka Orlowska, eroina, se angajează drept coristă la un teatru de vară, unde viața ei va lua o cu totul altă întorsătură. La început, plină de speranțe, vise și iluzii, tânăra fată vede teatrul ca un colț din Eden, plin de oameni de artă, cu sufletul plin de zelul creației, capabili să trăiască roluri pe scenă. Certurile de la început, decăderea morală, lașitatea, nimicnicia acestor oameni se va perinda în fața ochilor ei atunci când i se vor spulbera iluziile și banii, ajungând să realizeze că realitatea este anume aceasta abia atunci când va fi prea târziu. Finalul tragic încheie povestea unei actrițe ratate.

A fost totuși un moment ce mi s-a părut cam artificial: la un moment dat, Janka se duce să stea pe malul Vistulei, unde face cunoștință cu un pescar. Acesta, cel mai probabil, reprezintă viziunea despre lume al autorului, căci un pescar, un om din popor, nu are cum să filozofeze ca un intelectual. Monologul pescarului, încărcat parcă cu prea multe detalii, părerei și aspecte despre anumite lucruri în viață nu pare să o afecteze în vreun fel pe Janika, căci mecanismul s-a declanșat, și nu există cale de întoarcere.

În ansamblu, nu mi s-a părut o carte foarte interesantă; mai degrabă, literatură de citit în tren, căci este foarte bogată în dialoguri, descrieri sumare, atât al decorului, cât și al personajelor. În fond, fiecare citește literatură ce este pe gustul lui; mie comedianta nu mi-a creat impresia unei capodopere.

Să nu mă uiți

Când zilele vor deveni grele, ca de plumb.

Când cei din jur vor afișa un zâmbet fals.

Când aerul va deveni sulfurat, când fiecare inspirație îți va sfâșia plămânii.

Când vei cădea la pământ, lovit de o forță necunoscută.

Când copiii de pe terenul de joacă se vor transforma în adulți.

Când noaptea va pleca, lăsând ziua să dăinuiască.

Când vei închide ochii și vei vedea un cer plin de stele însângerate.

Când totul în jur va fi împotriva ta, când cerul va cădea, sfărâmându-se în mii de bucăți.

Când amintirile vor năvăli în camera ta, măturând în calea lor prezentul.

Când frigul îți va îmbrățișa oasele bătrâne.

Când vei rămâne singur.

Să nu mă uiți.

Pentru că eu  voi fi plecată de foarte mult timp.

Să nu mă uiți.

Despre păpuși de paie, orașe și drumuri în primăvară

Alergând după  o fericire iluzorie, am uitat să observ viața ce tot încerca să mă tragă de mânecă, să îmi zâmbească. Am iubit o păpușă din paie ce mi s-a arătat ca o ființă interesantă; de fapt, păpușa s-a adeverit o falsitate ce, profitând de naivitatea mea, s-a jucat cu tot ce aveam mai bun de oferit și, într-un final, a ales să-și găsească o altă sursă de distracție.

Adevărul este că e doar vina mea. E doar vina mea că am permis unui mănunchi de paie să-și găsească loc în inima mea – dar ce să-i faci, am avut nevoie de o lecție ca să deschid ochii ceva mai larg și să văd realitatea așa cum este ea, în afara capului meu. Și mi-a prins bine, pentru că brusc am devenit o altă persoană.

Am uitat să mă bucur de lucrurile simple. Am uitat că e primăvară, mi-am amintit abia ieri, când plimbându-mă cu cineva am observat verdele de pe copaci fugind înaintea noastră. În câteva zile, mugurii au explodat, lăsând verdele să se strecoare în lume și, implicit, în inimile oamenilor. Iar eu am uitat că există și verde…

Ieri am admirat orașul imens, blocurile albe, mașinile minuscule. Pe cerul înnorat, soarele ce apunea părea un disc roșu; părea un gardian ce are grijă de străzile gri pe care încă nu s-au aprins luminile. A trebuit să plec; dar șoferul meu a zis că vom mai veni aici ca să admirăm orașul în noapte, când peste tot se aprind luminile.

La fel, uitând de mine, am uitat și de faptul că există oameni cărora le sunt dragă. Am uitat că nu sunt singură, permițându-mi să mă îngrop într-o stare depresivă de o jumătate de an încoace. Ieri în schimb m-am bucurat: am zâmbit și am râs fără să simt că emoțiile mele sunt false, că buzele mele se întind într-un zâmbet forțat. Am fost veselă și m-am distrat din toată inima, ceea ce nu am făcut de foarte mult timp. Odată cu verdele primăverii am început să mă trezesc și eu. Și mă bucur nespus că pot zâmbi din nou ca mai înainte, sincer și frumos.

Aș vrea să nu mă mai uit înapoi; nu e drumul pe care merg. În orizont apare o cotitură pe care voi păși în curând. Indiferent de destinație, știu că în jurul meu sunt o groază de lucruri interesante și oameni frumoși pe care ar trebui să-i privesc mai mult. Și totul va fi bine dacă voi fi ceva mai optimistă… nu?

Despre falsitate

… Și da, oamenii mint. Mint mult și bine, zâmbind în timp ce sfărâmă încrederea celuilalt. Minciuna este o iluzie frumoasă, dar otrăvită; ca roua cerului, care își copleșește victima cu frumusețea sa și apoi o ucide, storcându-i viața picătură cu picătură drept răsplată pentru admirație. Roua cerului este crudă, dar astfel supraviețuiește; omul este crud doar pentru că astfel își mulțumește vanitatea.

În fiecare zi mă plimb într-un oraș de carnaval. În stânga și în dreapta se mișcă masele de bufoni. Undeva, mai în față, pășește ușor o regină. În spatele ei, un grup de vulpi. Mai în spate bufonii, după care urmează rechinii cu ochii de sticlă ce alungă cu înverșunare stolurile de păsări ce încearcă să înainteze și ele. Lumea este plină de umbre și măști. Alături de mine pășesc prietenii. Au măști frumoase, măști pe care le-am ales cu grijă din mulțime. Pășesc tăcut lângă mine, fiecare meditând în interiorul său, lăsând masca strălucitoare, învelită în mărgele sau pene să vorbească, să zâmbească și să mimeze o personalitate.

Ajungând la un havuz observ apa cristalină conturându-ne chipurile. Mă uit în aceeași direcție cu prietenii mei – oglinda apei ne reflectă pe noi, pe cei adevărați. Triști, împovărați de gânduri, indiferenți, reci, sentimentali sau maleabili; apa are abilitatea de a sparge orice înveliș. Chiar dacă măștile noastre sunt făcute demult, întărite cu vârsta, apa le sfâșie ca pe niște bucăți de hârtie. Chipul bufniței serioase se transformă într-o mierlă timidă; lupul își preface blana în penaj, devenind o vrabie mică și neajutorată; leoaica își ciulește urechile, neînțelegând că s-a transformat într-un șoricel; iar eu… eu ce mască port?

Apa e groaznică. Apa ne-a distrus măștile. Oricine se uită în oglinda ei își va vedea adevărata natură. De aceea, poate, carnavalul evită să se plimbe prin piața liniștită din parcul orașului. Măștile încep să cadă, să se spargă în cioburi, să crape, să se evapore, lăsând în mijloc o baltă de falsitate căzută de pe ființa fiecărui om; prietenii mei își țin ochii în pământ, se simt dezgoliți, neprotejați, sunt speriați. Și eu sunt, dar mai mult sunt preocupată să văd ce-i cu masca mea. Îmi cobor privirea în piatra pavată ca să văd așchii din ea. Deci era de lemn; destul de dură, capabilă să suporte orice, lovitură de cuțit, gheață, frig, otravă, păsări dar nu și… foc. Masca me-a s-a sfărâmat în mii de cioburi, încât nici nu știu chipul cui purtam; în apă se reflectă o ființă necunoscută mie. Ochi căprui, mici, buze subțiri, piele palidă și galbenă, ca de mort, păr  de un roșu spălăcit pe umeri, fluturând în vântul ce s-a stârnit ca să ne distrugă măștile. Asta sunt eu? Asta îmi este fața adevărată, atât de… morbidă și lipsită de orice lumină?…

Oare masca mea cum a fost? A fost mai frumoasă decât chipul meu adevărat? Oare  care dintre aceste două eu este cea adevărată? Masca, cea care acum e doar o mână de așchii sau fața aceasta lipsită de viață?…

Înfloresc imagini gri…

Câteodată nu suntem în stare să ne exprimăm o stare de spirit nici prin cuvinte, nici prin muzică şi nici prin pictură sau orice alceva. Cam aşa mă simt acum, cu multe întrebări înconjurându-mă şi puţine răspunsuri ascunse după paravanuri de un alb etern. Cum să mă exprim?…

E un fel de sentiment de inutilitate şi în acelaşi timp de necesitate în această lume. Nu mă simt singură sau părăsită, cel puţin acum ,dar oarecum în plus pe lângă atâţia oameni. Într-un fel nu-mi văd rostul aici. Astăzi la ora de psiho profa mi-a zis că de fapt nu sunt ceea ce încerc să par a fi. Făţarnică sau aşa ceva. Da, oi fi, dar sunt aşa de când mă cunosc şi nu pot să schimb acest fapt. Mi-aş fi dorit să fi fost sinceră cu toată lumea şi în primul rând cu mine, dar ceva mă opreşte. Deşi e mult mai dificil să fiu sinceră cu mine însumi, nu pot explica de ce, dar ştiu că tot timpul neg ceva ce de fapt aş vrea să afirm, încerc să scap de întrebări a căror răspunsuri nu vreau să le aud din vina fricii şi a nesiguranţei, deşi nu ştiu de unde apar aceste stări. Cred că până la urmă sunt fricoasă şi nesinceră de felul meu de a fi, deşi încer să neg şi acest fapt.

Ultimul timp mă comport urât cu oamenii, fără să vreau sau oarecum neintenţionat, dar sunt sadică şi la un moment dat începe să-mi placă nervii altora sau suferinţa lor. M-am certat cu un prieten din prostie. De fapt un m-am certat, m-am enervat pur şi simplu pentru că a zis că va face ceva şi nu a făcut, deşi nu a fost prima dată când procedează aşa, dar anume în acest moment s-a rupt firul şi am început pur şi simplu să-l ignor. Cum ziceam, intervine frica, nesinceritatea şi imaturitatea mea. Uneori mă urăsc pentru asta.

 

Sau poate un motiv al stării mele este oboseala, deşi ar fi un act copilăresc să dau vina pe circumstanţe, dar momentan sunt obosită de tot şi de toate. Nu e vorba doar de şcoală, de goana după medii şi restul poveştilor cu zmei din liceu, e vorba de mine. Am impresia că am obosit de mine însumi, iar această oboseală deranjează oamenii din jur, şi ştiu că nu e corect să-i deranjez prin toate indispoziţiile mele. Poate într-adevăr am nevoie de o vacanţă…