Despre falsitate

… Și da, oamenii mint. Mint mult și bine, zâmbind în timp ce sfărâmă încrederea celuilalt. Minciuna este o iluzie frumoasă, dar otrăvită; ca roua cerului, care își copleșește victima cu frumusețea sa și apoi o ucide, storcându-i viața picătură cu picătură drept răsplată pentru admirație. Roua cerului este crudă, dar astfel supraviețuiește; omul este crud doar pentru că astfel își mulțumește vanitatea.

În fiecare zi mă plimb într-un oraș de carnaval. În stânga și în dreapta se mișcă masele de bufoni. Undeva, mai în față, pășește ușor o regină. În spatele ei, un grup de vulpi. Mai în spate bufonii, după care urmează rechinii cu ochii de sticlă ce alungă cu înverșunare stolurile de păsări ce încearcă să înainteze și ele. Lumea este plină de umbre și măști. Alături de mine pășesc prietenii. Au măști frumoase, măști pe care le-am ales cu grijă din mulțime. Pășesc tăcut lângă mine, fiecare meditând în interiorul său, lăsând masca strălucitoare, învelită în mărgele sau pene să vorbească, să zâmbească și să mimeze o personalitate.

Ajungând la un havuz observ apa cristalină conturându-ne chipurile. Mă uit în aceeași direcție cu prietenii mei – oglinda apei ne reflectă pe noi, pe cei adevărați. Triști, împovărați de gânduri, indiferenți, reci, sentimentali sau maleabili; apa are abilitatea de a sparge orice înveliș. Chiar dacă măștile noastre sunt făcute demult, întărite cu vârsta, apa le sfâșie ca pe niște bucăți de hârtie. Chipul bufniței serioase se transformă într-o mierlă timidă; lupul își preface blana în penaj, devenind o vrabie mică și neajutorată; leoaica își ciulește urechile, neînțelegând că s-a transformat într-un șoricel; iar eu… eu ce mască port?

Apa e groaznică. Apa ne-a distrus măștile. Oricine se uită în oglinda ei își va vedea adevărata natură. De aceea, poate, carnavalul evită să se plimbe prin piața liniștită din parcul orașului. Măștile încep să cadă, să se spargă în cioburi, să crape, să se evapore, lăsând în mijloc o baltă de falsitate căzută de pe ființa fiecărui om; prietenii mei își țin ochii în pământ, se simt dezgoliți, neprotejați, sunt speriați. Și eu sunt, dar mai mult sunt preocupată să văd ce-i cu masca mea. Îmi cobor privirea în piatra pavată ca să văd așchii din ea. Deci era de lemn; destul de dură, capabilă să suporte orice, lovitură de cuțit, gheață, frig, otravă, păsări dar nu și… foc. Masca me-a s-a sfărâmat în mii de cioburi, încât nici nu știu chipul cui purtam; în apă se reflectă o ființă necunoscută mie. Ochi căprui, mici, buze subțiri, piele palidă și galbenă, ca de mort, păr  de un roșu spălăcit pe umeri, fluturând în vântul ce s-a stârnit ca să ne distrugă măștile. Asta sunt eu? Asta îmi este fața adevărată, atât de… morbidă și lipsită de orice lumină?…

Oare masca mea cum a fost? A fost mai frumoasă decât chipul meu adevărat? Oare  care dintre aceste două eu este cea adevărată? Masca, cea care acum e doar o mână de așchii sau fața aceasta lipsită de viață?…